Ispita comunismului

Există creştini care se simt încă responsabili pentru răspândirea comunismului, considerând că apariţia acestuia a fost posibilă doar în contextul unei desacralizări generale a concepţiilor despre lume şi viaţă. Cu alte cuvinte creştinismul se face responsabil de apariţia unor curente mesianice, precum cel comunist, din momentul în care lumea creştină a ratat unitatea dintre taina liturghiei şi taina săracului, adică a separat trăirea euharistică de practicarea virtuţilor, cum ar fi de pildă generozitatea, un vid umplut din păcate de activismul marxist. De aici poate şi dorinţa bisericilor creştine de a avea o doctrină socială, adică un model de conduită deductibil din teologia creştină.1

Am putea crede că dezvoltarea şi concurenţa dintre creştinism şi comunism a încetat odată cu căderea regimurilor atee din anul 1989 sau că ea mai este valabilă doar în cazul ţărilor care au în continuare un regim comunist. Aceasta ar însemna că reducem totul la o luptă politică şi conjuncturală, or aici avem de-a face cu două viziuni concurente asupra lumii, cu două sisteme metafizice diferite.

Vedem în ultima vreme cum posturile de televiziune reiau cu insistenţă povestirile miraculoase despre copilul Iisus. Acesta ne este prezentat modelând vrăbii de lut, cărora le dădea viaţă cu o singură suflare sau scufundând în apă peşti uscaţi pentru a-i vedea apoi înotând. Uneori încerca să-i transforme pe unii din tovărăşii Lui de joacă în capre, pentru a le da o lecţie, iar pe alţii în orbi şi surzi, doar pentru a avea satisfacţia de a-i vindeca mai apoi.

Cu siguranţă inspiraţia regizorului provine din Evangheliile apocrife, care, considerate neautentice de către Biserică, ne sugerează ce s-ar fi putut întâmpla dacă Iisus ar fi cedat ispitelor cu care Satan a venit la el.

Există în acest sens o perspectivă genială a ispitei, pe care scriitorul rus Fiodor Dostoievski ne-o prezintă în romanul său Fraţii Karamazov. Este vorba de o scenă din vremea de apogeu a inchiziţiei, în care Iisus deghizat, vizitează oraşul Sevilla. Protagoniştii sunt Marele Inchizitor, un bătrân de aproape 90 de ani şi Iisus, care rezistând ispitelor va pierde dreptul asupra celor trei mari puteri care-i stau la dispoziţie: minunile, taina şi autoritatea.2

Dacă ar fi continuat să facă minuni, conform sfaturilor Satanei, faima lui Iisus printre oameni ar fi crescut. Ba mai mult, în loc să le ia oamenilor libertatea de a-L iubi, fără să fie obligaţi la aceasta şi să-L urmeze de bunăvoie, Iisus a împovărat  pe vecie spiritualitatea umană cu suferinţele pe care însăşi aceste libertăţi le generează.3

Împotrivindu-se astfel încercărilor Satanei de a-L convinge să calce în picioare libertatea umană, Iisus renunţă deliberat la marele avantaj pe care-l avea, cel al puterii de a impune credinţa. Din fericire, continuă vicleanul inchizitor, biserica a recunoscut şi a corectat eroarea, iar de atunci lucrarea ei se bazează pe minuni, taină şi autoritate.4

Romanul lui Dostoevski a apărut într-o vreme în care activiştii comunişti ruşi, promiţând transformarea pietrelor în pâine şi ştergerea diferenţierii dintre oameni, cereau în schimb un singur preţ, libertatea semenilor lor. În aceste condiţii, comunismul, promiţând  instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi oferind „iluzia mântuirii” va căpăta aşa cum susţinea Papa Pius al XII-lea un caracter pervers. Dacă sintagma „de la fiecare după capacitate, la fiecare după nevoi” a fost împrumutată de Karl Marx din „Regulile Sfântului Benedict”, ce servesc la organizarea vieţii în mănăstirile creştine,5 iată că noţiunea de „om nou” atât de dragă comunismului, a fost inspirată  mai mult ca sigur de la Apostolul Pavel.6

Am citit nu demult un articol al unui activist de stânga, în care autorul recunoştea cu părere de rău că idealuri precum egalitatea, dărnicia, dreptatea, armonia între oameni de diferite rase, deşi comune atât creştinismului cât şi comunismului, nu numai că au eşuat în varianta lor marxistă, ci au produs cele mai groaznice coşmaruri pe care le trăise lumea până atunci.

După patruzeci de ani de comunism, constatăm că oamenii nu mai ştiu să-şi manifeste compasiunea şi dragostea, ducând egoismul până la extrem. Aceasta  demonstrează că bunătatea nu poate fi legiferată nici de la Kremlin, nici sub ameninţarea cu moartea. Bunătatea nu se poate impune din afară, de sus în jos. Ea trebuie să se facă mai întâi lăuntric şi abia apoi să se manifeste în afară. Este ceea ce scriitorul Dan Ciachir numeşte „curăţirea blidului pe dinăuntru” indiferent de înfăţişarea exterioară a acestuia. De aici excesul de generozitate, de fericită risipă şi tot de aici recursul  la milostenie, la dărnicie, atât de des întâlnit în patristică.7

Cu biciul, cu ciomagul ori cu puşca, unii oameni pot forţa pe alţi semeni ai lor să facă ce li se cere. În contrast cu această putere a Satanei, puterea lui Dumnezeu este lăuntrică, putând părea uneori o slăbiciune: „N-ai vrut să înrobeşti omul printr-o minune, ci ai dorit cu ardoare credinţă liberă, care nu este generată de minciuni”, reproşează  Inchizitorul lui Iisus.8

Pe scurt, Iisus a demonstrat un  respect incredibil pentru libertatea umană „… ia-ţi Crucea, vino şi-Mi urmează Mie” spune Iisus, lansând invitaţia, poate cea mai lipsită de spirit manipulator din câte s-au făcut vreodată.9

Oliver Clement – Trupul morţii şi al slavei, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996;

Dostoievski F.- Fraţii Karamazov I, II, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 654;731 pagini

3 Yancey P. – Iisus pe care nu L-am cunoscut, Ed. Keringma, Oradea, 2006, p. 72.

4 Ibidem 

Gregorio MagnoVita di san Benedetto e la Regola, Ed. Città nuova, 2001,

6 Epistola Sf. Apostol Pavel către Coloseni, cap. 3; 1-25, în Bartolomeu V.A. – Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Diordosită după Septuaginta, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2001, p. 1690

7 Ciachir D. – Cronica ortodoxă, Ed. Timpul, Iaşi, 2001, p. 41

8 Dostoevski F. – Op. cit.

9 Marcu 10; 21 în Bartolomeu V.A. – Op. cit., p. 1509

Gheorghe Buta

About Gheorghe Buta

Spune-ți părerea