Dumnezeu în politică: legionarism, extremism, aberaţie politică sau firesc?

În textul despre iminenţa dispariţiei PDL – text confirmat între timp de evenimentele de la convenţie şi de comentariile, analizele şi mutările de personal ale ultimelor zile – spuneam la început că pentru mine dreapta politică este doar aceea care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi necesitatea raportării umane la această existenţă şi îşi bazează activitatea pe morala creştină. Formularea de mai sus a produs ceva agitaţie în minţile neinformate, rău-formate, înguste sau rău-îndreptate, pentru care a vorbi despre Dumnezeu în preajma politicii este echivalent cu, după calificările primite, legionarism, extremism de dreapta, fascism, becalism, sau aberaţie politică. Este adevărat, cele mai multe astfel de comentarii veneau de la postacii de serviciu, care încercau să compromită un text puţin convenabil tuturor partidelor, prin compromiterea autorului, astfel încât „epitetele” de mai sus erau singurele argumente „logice” ale respectivilor mercenari virtuali. Nici urmă de ceva analiză de text.
În mod real însă sunt destul de mulţi cei care, fie ca urmare a formării lor marxiste din regimul comunist, fie al formării lor marxiste ca urmare a ofensivei demolatoare a marxismului cultural, fie a altor cauze externe sau interne, consideră că nu trebuie să existe nicio legătură între Dumnezeu şi politică. De nici un fel. Una dintre aceste cauze recente este, de exemplu, becalismul.
Două teme, doi piloni ai oricărei construcţii societale şi statale au fost aduse în derizoriu, batjocorite, umilite şi, cel puţin în spaţiul public actual, aproape golite de sens, sau negativizate: dimensiunea naţională şi cea spirituală. De vină sunt mai cu seamă Vadim şi Funar, pentru prima, şi Becali, pentru a doua, prin circul dizgraţios în care le-au tras, ajutaţi bineînţeles de tot restul haitei politice, care au implicat preoţi în campanii electorale, prin mită electorală mascată sub forma ajutorului, care au abuzat de pioşenia ipocrită la televizor, de credinţa şi crucile de paradă.
Dar cine citeşte, chiar numai cu puţină atenţie, declaraţia mea de mai sus înţelege că nu la implicarea Bisericii în politică mă refer, nici la un stat teocratic, la fel cum asumarea unor valori şi principii ale moralei creştine, care să te conducă în activitatea politică, nu înseamnă petrecerea timpului în rugăciuni, metanii şi cruci fără număr, nu însemnă slujbe în parlament, la guvern sau la partide, procesiuni sau adunări de mari dimensiuni cu preoţi, cruci, lumânări şi steaguri bisericeşti, nu înseamnă nici măcar pomenirea numelui lui Dumnezeu legat de ceea ce face fiecare, ci îndrumarea gândirii şi acţiunii individuale şi a grupului politic respectiv după acele valori. Iar acest simplu, dar pare-se extrem de complicat lucru, nu are nimic de-a face cu mita electorală sau cu îmbulzeala alături de oamenii în sutane negre pe ecranele televizoarelor în timpul campaniilor, sau cu ocazia unor evenimente de mare rezonanţă populară.
Având în vedere cele de mai sus, importanţa temei şi a momentului actual, în România dar şi în lume, consider că este necesară o discuţie serioasă şi amplă în legătură cu acest subiect, asupra căruia creşte, pare-se, o confuzie tot mai consistentă. Voi încerca să schiţez astăzi, un început.

Puţină istorie

Fără a fi nici extremistă, nici legionară, nici aberaţie politice, puterea politică din statele europene (dar şi a tuturor formaţiunilor statale sau tribale din întreaga lume, în întreaga istorie cunoscută) a avut până la primul război mondial, cel puţin prin autoritatea conferită monarhilor la preluarea puterii (divinitatea creatoare respectivă, pe alte continente, în alte religii), o relaţie firească cu Dumnezeu. Puterea politică a fost, de fapt, de-a lungul mileniilor aşezată sub semnul unei realităţi supraumane şi presupusă în lucrare comună cu aceasta, astfel că Dumnezeu este prezent în spaţiul european de 2000 de ani, plus încă vreo cinci mii dacă luăm în calcul moştenirea iudaică. Nu a fost invenţia legionarilor, sau a extremiştilor şi, dacă a rezistat atât amar de timp, are mari şanse ca să nu fi fost nicio aberaţie politică. Este, ne place sau nu, parte din ceea ce ne-a adus până aici, din ceea ce ne-a făcut, din ceea ce suntem. Această stare firească, care a durat atâtea mii de ani, a devenit dreapta doar după ce ideologiile ateiste au inventat stânga. Adică numai după apariţia liberalilor, socialiştilor şi mai ales ca urmare a revoluţiei franceze cu momentul Adunării Constituante din Franţa anului 1789, suma de relaţii, convenţii, concepţii, idei, obiceiuri, tradiţii anterioare, adică realitatea palpabilă, a devenit dintr-un întreg o parte, şi anume dreapta, cealaltă parte fiind reprezentată de realitatea virtuală a stângii.

Istorie şi actualitate politică: conservatorismul şi democraţia creştină

Legătura dintre politică şi Dumnezeu nu se întrerupe însă odată cu dezmembrarea imperiilor şi înlocuirea, monarhiilor cu republici. Conservatorismul, o stare de spirit, o sumă de opinii, negarea însăşi a ideologiei, o stare a minţii, un anume fel de natură umană, un anume fel de a-ţi îndrepta privirea asupra ordinii sociale civile – după cum îl defineşte Russel Kirk – a fost primul care să se împotrivească noi ordini. Din zona politică, nu vom aminti decât două nume de recente personalităţi conservatoare: Ronald Reagan şi Margaret Thatcher. Evident, fac trimitere la perioadele în care au condus SUA şi Marea Britanie şi la realizările lor. Iar în ceea ce priveşte conservatorismul, voi aminti că părintele acestuia, Edmund Burke considera că omul este fundamental o fiinţă religioasă şi religia este fundamentul societăţii civile; că omul şi statul sunt creaţii ale lui Dumnezeu; că sensul dat de Dumnezeu oamenilor şi lumii este relevat în istorie; iar ultimul mare conservator clasic contemporan, Russel Kirk , considera că conservatorismul este traversat de „credinţa că o intenţie divină guvernează societatea şi că problemele politice sunt, în fond, probleme religioase şi morale”. Nici Burke, nici Thatcher, nici Reagen, nici Kirk nu au fost legionari, extremişti, nebuni.
Un alt exemplu de relaţie între politică şi Dumnezeu este cel democraţiei creştine. Iată ce ne spun despre ea o serie de definiţii din volume şi de pe site-uri de politologie sau de analiză politică: democraţia creştină nu propune o teocraţie, ci un model social apt să reinstaleze morala în politică; un curent politic care apără ideea că puterea trebuie să se inspire din valorile vehiculate de către biserică: respectul fiinţei umane, drepturile omului, fraternitatea, solidaritatea; curent politic democratic, de inspiraţie creştină, autonom în raport cu instituţiile ecleziale, dar care îşi trage rădăcinile din tradiţia creştină; democrat creştinii acţionează în sânul societăţilor pluraliste secularizate cu ambiţia de a face o politică conformă mesajului evanghelic, valorilor proprii creştinismului; creştinismul, prin concepţia sa despre om şi menirea acestuia, constituie fundamentul etic pentru o politică plină de simţul răspunderii, prin răspunderea în faţa lui Dumnezeu.
Niciunul dintre partidele democrat creştine europene, nu este extremist, legionar, aberaţie politică. Cum nu au fost, de exemplu, nici Helmuth Kohl, cum nu este nici Angela Merkel. Ba din contră.

Valori fundamentale pentru o politică pe baze creştine

Care ar fi acele valori creştine care ar sta la baza actului politic individual sau de partid: cinstea, corectitudinea, apărarea adevărului, respectul şi ajutorarea aproapelui, grija faţă de cel în nevoie, responsabilitatea, curajul, cinstirea părinţilor şi a neamului, protejarea naturii… Cu care dintre acestea nu suntem de acord, pe care nu o dorim să o regăsim în structura şi în acţiunile aleşilor noştri? Ce e rău din ceea ce ne spune, ne propune, ne cere Dumnezeu, din cum ne îndeamnă el să fim noi ca oameni? De ce trebuie să venim acum şi să reinventăm roata sub tot felul de forme de activism politic sau civic care să redescopere şi să ne propună acelaşi lucruri, doar că dezlegate de esenţă, separate unele de altele? Numai pentru a nu mai fi legate de Dumnezeu? Adică pentru a nu avea niciun suport şi a putea fi schimbate atunci când nu mai folosesc?

De ce aleg să merg în politică cu Dumnezeu

Pentru că dacă nu merg cu El, nu ştiu cu cine merg, poate cu celălalt.
Pentru că aceste valori fundamentale mi se par elemente absolut normale ale structurii unui om, cu atât mai mult ale unui om politic.
Pentru că dacă accept că există un Dumnezeu care a făcut omul şi universul, aşa cum, probabil, acceptă, în sensul cel mai larg, şi acei 95 % de români care se declară creştini, nu este firesc să mă raportez, şi în politică, la Cel care m-a făcut şi nu la un iluzoriu supraom al prezentului, tot mai plin de drepturi, dar tot mai bolnav, tot mai expus la autodistrugere sub imperiul satisfacerii plăcerilor, al consumului iraţional şi iresponsabil, tot mai derutat economic, politic, identitar?
Pentru că domnitorii noştri, cei care au construit şi au adus perioade de înflorire poporului pe care îl păstoreau (şi nu cei care au trecut prin scaunul domnesc, asemenea politicienilor de astăzi, lăsând în urma lor pustiu şi durere) Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Carol I şi Ferdinand, pentru a-i aminti doar pe cei mai cunoscuţi, şi-au condus poporul în numele lui Dumnezeu. Nu întâmplător pe lângă dezvoltarea economică şi înflorirea culturală, numele lor este legat şi de ctitorirea a numeroase biserici şi mânăstiri, expresie a mulţumirii pe care I-o aduceau pentru reuşitele lor politice, militare, administrative .
Pentru că refuz morala cu ziua, sau cel mult cu săptămâna, în care ce e bine astăzi nu mai e bine mâine. În care valorile sunt înlocuite tot mai mult cu false valori. În care se lucrează nu spre binele omenirii, ci spre distrugerea ei. În care, de exemplu, femeia-obiect sexual a devenit şi cel mai bun mijloc de reclamă comercială, în care familia este desfiinţată prin acceptarea căsătoriilor homosexuale, în care pedofilia devine o normalitate, în care şmecheri hoţi, perverşi, criminali, corupţi inculţi, analfabeţi, au ajuns modele.
Pentru că, pentru a construi, pentru a face o lume mai bună, este nevoie, printre altele, de predictibilitate – trebuie să ştii, adică, pe termen lung în ce cred, cum văd lumea, cum funcţionează cei din jurul tău, cei cu care ai un proiect, cei care îţi propun să-i alegi pentru a te reprezenta.
Pentru că, am trăit falimentul sângeros al formulelor ideologice şi politice ale stângii, începând cu cele „pure”, regimurile criminale socialiste şi comuniste, şi le resping aşa cum îi resping pe falşii dumnezei ridicaţi de acestea: Marx, Engels, Lenin, Stalin, Ceauşescu …
Pentru că, după cum spunea şi Burke, fie există Dumnezeu şi ordinea Lui, fie nu există decât haosul şi atunci nu mai există nicio sancţiune destul de puternică pentru a pune ordine în societatea umană, care devine astfel subiectul arbitrariului celor mai puternici.
Am vorbit în acest text despre Dumnezeu şi am făcut trimiterea la morala creştină pentru că discuţia noastră se duce într-un spaţiu creştin. Dacă aş fi scris despre evrei aş fi făcut trimitere la Yehova, pentru zona islamică l-aş fi invocat pe Allah şi aşa mai departe.

The following two tabs change content below.

1 thought on “Dumnezeu în politică: legionarism, extremism, aberaţie politică sau firesc?

Spune-ți părerea