Principala ameninţare la adresa României

După cum am şi aflat în zilele din urmă, există un număr de ameninţări la adresa României, care privesc diverse interese legate de România: de la a fi, de exemplu, o gubernie pe stil nou (adică într-o formulă „democratică”) până la o piaţă de desfacere şi un bazin de resurse, inclusiv umane. Există interese ale altor state, ale unor centre de putere, ale unor companii, ale unor aşa-zise religii moderne sau ale diverselor centre de activişti pentru o nouă morală fără morală mascate cu abilitate sub umbrela, care pare a suporta orice aberaţie, a drepturilor omului. Nu e o situaţie nouă, nu este o situaţie unică. Toţi ceilalţi actori de pe scena internaţională se confruntă cu astfel de provocări şi ameninţări. Răspunsul este însă diferit de la ţară la ţară.
Printre comentariile primite la analiza precedentă privind Federaţia Rusă, au fost unele care îmi reproşau că văd răul într-un singur loc, adică la Est, în timp ce el este cel puţin asemenea, sau chiar mai fioros la Vest, vezi EU şi SUA. Nu am de gând să reconsider nimic din ceea ce am spus acolo. Vreau însă, ajutat de acele comentarii, doar să extind explicaţiile privind „răul” reprezentat de unii şi de alţii şi deci pericolul pentru România.
Prietenia, grija, solidaritatea, iubirea există doar între oameni; între state există doar interese. Şi posibilitatea de a le negocia. Dacă ai ce negocia, dacă ştii să negociezi, dacă vrei să negociezi şi dacă ai timp să negociezi (adică dacă nu eşti prea ocupat cu ale tale). Din păcate, în România în aceşti 23 de ani nu a fost îndeplinită decât prima condiţie.
Sunt printre cei care susţin cu tărie locul nostru în lumea euro-atlantică. Nu resping nici deschiderea către Est, sau către orice altă destinaţie geografică. Sunt şi printre cei care cred că în aceşti ani am luat din Vest mai ales relele, în timp ce lucrurile bune luate le-am caricaturizat sau le-am golit de esenţă. Sunt, de asemenea, convins că majoritatea afacerilor noastre pe această direcţie au fost şi sunt intens păgubitoare pentru noi şi avantajante pentru oamenii de afaceri şi companiile occidentale. Dar a cui este oare vina? A celor care îşi urmăresc interesele şi, găsind teren prielnic, ajungând chiar să multiplice profitul (de orice fel), sau a celor care nu ştiu, nu vor, nu au timp, nu sunt interesaţi să apere interesele româneşti?

Polonia da, România ba.

Şi pentru a nu vorbi în gol, să luăm un exemplu comparativ. Şi nu unul oarecare, ci chiar din aceeaşi regiune şi cu o aceeaşi istorie recentă: România şi Polonia, faţă-n faţă cu „imperiul capitalismului neomenos şi al desfrâului fără limite” (după cum apare el în teoria propagandei ruseşti, a multor persoane spălate pe creier centre de propagandă politică interne, dar şi în cea a multor români de bună credinţă, care nu fac gestul de a ridica privirea peste gard) reprezentat de SUA+UE.
Ştim ce este la noi. Să vedem cum merg lucrurile în Polonia, unul dintre partenerii cei mai apropiaţi ai SUA şi membru UE.
Economic, Polonia este, prin comparaţie cu majoritatea europeană, nu numai cu noi, un miracol. Singura ţară din Europa care nu a resimţit criza, mai mult a fost pe un plus consistent, a utilizat sută la sută fondurile europene, şi-a dezvoltat armonios economia, atât industria cât şi agricultura poloneză asigurând mult peste necesarul local şi fiind prezente astăzi prin produsele lor, la concurenţă directă, în toate statele europene şi nu numai. Există suficiente locuri de muncă, şomajul este redus, veniturile cresc. Localităţile mari şi mici se transformă în adevărate bijuterii, în care, cu grijă, este păstrat tot ceea ce reprezintă mărturie istorică. Păstrate sunt şi tradiţiile, legătura cu trecutul fiind extrem de puternică, cum la fel de puternică este şi credinţa în Dumnezeu a poporului polonez.
În ceea ce priveşte „desfrâul occidental” Polonia este iarăşi un exemplu: avortul este interzis prin lege din 1993 şi astăzi au loc numai circa 700 de avorturi pe an. Dar nu legea îi opreşte în primul rând pe polonezi să ajungă în această situaţie (altfel ar putea să o conteste), ci credinţa şi conştiinţa naţională: polonezii chiar vor să aibă un viitor frumos. In Polonia, pedofilii şi violatorii sunt castraţi chimic. Alături de Rusia, toleranţa faţă de toate deviaţiile şi aberaţiile sexuale este zero.
Cum se face, deci, că fiind atât de apropiată de SUA şi membru al UE, Polonia nu este „jefuită” şi nici transformată într-un mare bordel, aşa cum, afirmă vocile incriminatoare amintite mai sus, că se întâmplă în România din cauza parteneriatului cu americanii şi intrării în UE? Dezechilibrul avantajelor economice şi decăderea morală – altfel, evidente la noi – nu au oare o altă cauză?

Mircea, fă-te că lucrezi!

Nu cred că există o expresie mai concisă, sintetică şi profetică în acelaşi timp, pentru caracterizarea trecutului şi viitorului acelui moment din 22 decembrie 1989, decât celebra replică din studioul patru al TVR: Mircea, fă-te că lucrezi! Îi spunea regizoral actorul Caramitru, aflat în picioare, cum îi stătea bine unui actor, lui Dinescu, care stătea la o masă cu nişte hârtii în faţă, după cum îi stătea bine unui scriitor. În jur personaje anonime în acel moment. Unele şi în continuare. Nu ştiau că sunt în direct, aşa că „aranjau realitatea” o cosmetizau; conform unui reflex încetăţenit în noi toţi, se făceau că fac ceva care trebuia să dea bine la ceilalţi.
„Fă-te că lucrezi” de fapt chiar numai „fă-te” era chintesenţa trecutului recent atât în macro, România, cât şi în micro, românul. Nişte criminali fără cultură şi fără educaţie se făcuseră că construiesc democraţia populară şi mai apoi socialistă, statul în care poporul era suveran, ţara în care oamenii muncii aveau puterea, în care grija pentru om era totul. Ţara în care, de la activiştii de partid şi de sindicat am învăţat să ne facem că muncim, că suntem voioşi şi fericiţi, că, mai global vorbind, trăim.
Iliescu şi ai lui, înrăiţi în atâtea „faceri” s-au făcut că e o revoltă populară şi apoi că, iarăşi, construiesc democraţia. S-au adunat repede alţii şi alţii, aglutinaţi în partide şi partiduleţe, gata să se facă şi ei. Preşedinţi care s-au făcut că sunt preşedinţi, prim miniştri care s-au făcut că sunt prim-miniştri, miniştri care s-au făcut că sunt miniştri, parlamentari care s-au făcut că sunt parlamentari, oameni de afaceri care s-au făcut că sunt oameni de afaceri. Cu toţii făcându-se că fac ceva de bine pentru ceilalţi, nu numai pentru mica lor „republică” personală.

USL, fă-te că guvernezi; PDL, fă-te că opozezi!

Acum noi am consumat o parte din acel viitor, mai precis 23 de ani care au devenit un trecut al lui „fă-te” ca şi cel de dinaintea lui. Mai grav e însă că viitorul pare a nu avea nicio şansă să scape de sub acest blestem, să abandoneze minciuna. Ba, din contră. În anul 2012, joaca asta de-a ne facem că e ceva ce de fapt e altceva, a atins o altă culme după cele de prin 90- 92 mânuite de marele meşter în prefaceri, care se făcea că era”ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, domnul Ion Iliescu”.
Voiculescu se face că moare de grija evaziunii fiscale, de grija oamenilor săraci, a pensionarilor şi a tinerilor, deşi nu ne-a explicat de unde a avut brusc atâţia bani şi este judecat pentru diverse tâlhării de drumul mare. Tot el moare de grija justiţiei, armatei şi a serviciilor secrete, pe care le-ar vedea conjugate împreună într-o situaţie în care justiţia e făcută de Putere cu baionetele şi gloanţele armatei, iar serviciile le-ar furniza carne proaspătă pentru veşnica glorie şi prosperitate a varanului.
Ponta se face că guvernează, că îi conduce pe ceilalţi miniştri cu o mână fermă şi competentă, că nu doarme de grija „trebilor” ţării, că e vizionar, strateg şi tactician, (cum ştie el să prioritizeze, mai rar), că e prietenos, bun şi blând şi stă de vorbă cu toată lumea, la orice oră, în orice loc în care e prins de microfoanele televiziunilor.
Crin se face cel mai des că se trezeşte şi pentru că nu e ca în visul lui începe să răcnească obosit. Tot el se face că e numai bun ca păstor (adică, preşedinte) al Românilor pentru că, nu-i aşa, e pur şi simplu cel mai bun şi gata. (După cum îi spune înţeleptul Voiculescu care se face că e şi dom’ profesor.) Tot Crin, mai nou şef şi la Constituţie, se face că-i e frică că serviciile au luat-o razna. E un anunţ că le va aduce el pe făgaş după ce va avea puterea. (Dar un preşedinte amputat mai are această putere?)
Blaga şi ai lui, când se mai trezesc, după ce s-au făcut şi ei că guvernează, se fac acum că-şi caută armele, strategiile şi tacticile de opoziţie pe care li le-au ascuns glumeţii coaliţiei de la guvernare. Pentru că nu le găsesc, se iau de păr unii pe alţii ca să pună mâna pe mârţoaga muribundă, care este astăzi PDL-ul.
Iar poporul… din păcate pe cale de a deveni o mulţime cu tot mai mulţi „făcători”, între care cei care chiar vor să facă ceva şi chiar fac, sunt şutuiţi, batjocoriţi, parazitaţi şi spoliaţi de ceilalţi. Eventual, dacă au noroc, nu sunt băgaţi în seamă sau pleacă din ţară pentru a face (şi nu a se face) altundeva. Tot ceea ce facem – sau aproape – e neserios, de mântuială, iresponsabil, delirant. Cu greu mai putem fi aşezaţi într-un tipar european. Ne distrugem, ne desfiinţăm zi de zi, clipă de clipă. Laurenţiu Ulici vorbea despre paradoxul românesc al, într-o asemuire cu o pădure, aruncării vreascurilor şi frunzelor moarte către în sus, adică invers de cum se întâmplă în orice pădure sănătoasă şi în orice popor care crede într-un viitor. La noi, tot ceea ce are neamul mai decrepit şi mai putred urcă pe scara ierarhiei politice, economice, profesionale. Îi înţeleg pe cei care nu mai pot să ne ia în serios; pe cei care profită de noi; pe cei care ne scot din calcule. O facem oricum singuri: nu ne luăm în serios, ne tâlhărim, lovim buimaci în stânga şi în dreapta fără a ţine cont de răul pe care îl facem. Rău pe care am ajuns chiar să-l savurăm. Binele meu, al meu personal, oricum, pe orice căi, oricât de multe distrugeri am face, a ajuns „brand de ţară”.

Noi, nu alţii. Reforma interioară.

Problema reală este deci în fiecare din noi. Vrem să se schimbe ceva, trebuie să practicăm o disecţie minuţioasă şi nemiloasă asupra noastră şi să pornim reconstrucţia de aici. Să coborâm de pe piedestalurile pe care ni le-am ridicat singuri şi de pe care îi vedem critic pe toţi ceilalţi. Răul nu este, aşa cum ne arată unele filme, format din nişte monştri care vin asupra noastră şi ne devorează sau ne transformă în alţi monştri. Răul e chiar în noi.
Dacă noi ne prefacem că suntem alţii decât cei care suntem în realitate, dacă ne „facem” că facem, dacă nu avem chef, timp, resurse pentru a ne face datoria, acolo unde suntem, lucrurile nu se pot schimba. Dacă fiecare dintre noi nu îşi face datorie acolo unde este, cum să-i presezi pe politicieni să şi-o facă? Cum ar mai fura şi minţi şi lenevi ei dacă cei din jurul lor nu ar accepta acesta lucruri? Dacă nu ar avea părtaşi la tâlhării? Dacă nu ar avea tovarăşi de minciună?
Evident, fiecare aruncă vina pe toţi ceilalţi, sau măcar pe cei cu care intră în coliziune, cu cei din cealaltă tabără profesională, politică, de interese. Dar vina e în toți, chiar dacă în cantități diferite, iar transformarea trebuie să înceapă în fiecare dintre noi. Pentru că numai atunci, cei pe care îi alegem, sau îi punem undeva, cei pe care îi educăm, cei cărora le încredinţăm responsabilităţi, care vor fi, după cum e normal, asemenea nouă, vor fi altfel decât cei de azi. Dacă nu ieşim din nevoile, îndreptăţirile, drepturile, privilegiile, plăcerile, adică din feudele cu care ne-am înconjurat fiecare dintre noi şi nu privim în noi şi prin noi către ceilalţi, nu se va întâmpla nimic bun. Sau se va întâmpla doar după ce vom trece prin crunte încercări.
Din păcate, în România lucrurile merg tot mai mult într-o direcţie contrară. Şi prin această abdicare de la datorie, această fugă de la a face cu adevărat, corect, cu grijă ceea ce ne este dat să facem, această complacere într-o minciună care deformează şi distruge tot ceea ce atinge, această abdicare din faţa istoriei şi a viitorului neamului, principala ameninţare a României, pe cale să devină doar o cultură ideală pentru toţi microbii, bacteriile şi virusurile acestei lumi, suntem chiar noi.

The following two tabs change content below.

Spune-ți părerea