La 20 decembrie 1989 Timișoara devenea primul oraș eliberat de sub comunism

20 decembrie 1989. Muncitorii din fabricile Timişoarei au ieșit masiv în stradă, la semnalul celor de la fabrica Elba, aflaţi deja în grevă. Nimic nu avea să îi mai oprească, Armata nu a mai tras, astfel că în oraş s-au adunat peste o sută de mii de manifestanţi. Ulterior, ei au declarat Timişoara primul oraș liber de comunism, scrie Mediafax într-o analiză dedicată acestei zile istorice.

În 20 decembrie 1989, fabricile din Timișoara stăteau pe un butoi cu pulbere, iar muncitorii dădeau primele semne că se vor alătura colegilor de la Elba, care declanșaseră greva generală înainte cu o zi.

În dimineața acelei zile, tot muncitorii de la fabrica de corpuri de iluminat și baterii Elba au fost cei care au dat primul semnal. Au reușit să deschidă porțile fabricii și au ieșit în stradă în număr mare. Apoi s-au împărțit în grupuri și au mers pe la celelalte fabrici din zona Gării de Nord, unde se afla şi Elba.

Printre muncitorii de la Elba care au ieșit în acea zi pe porțile fabricii s-a aflat și Mircea Miclău. Acum, el este în continuare angajat al fabricii, dar și lider de sindicat.

„Colegii mei de la fabrică au reușit să deschidă poarta din spate și s-a ieșit masiv pe aici. Niște femei, colege, s-au dus la Kandia, iar câțiva bărbați dintre cei care au ieșit de la Elba s-au dus la Solventul. La ieșirea pe poartă ne-am împărțit în două grupuri. Unii au luat-o spre Gara de Nord și au strigat și la Electromotor (fabrică de piese metalice -n.r.) să iasă și ei. S-a stat acolo până când au ieșit muncitorii și ni s-au alăturat. Apoi, la fabrica de panglici și pălării am strigat în fața unității până când muncitorii de acolo ni s-au alăturat”, își amintește Miclău.

”Tatăl nostru” în genunchi

Mii de muncitori au plecat încolonați spre centrul orașului, strigând Libertate. În fața Maternității, s-au așezat în genunchi și au spus ”Tatăl nostru”

De pe platforma industrială de lângă Gara de Nord se adunaseră deja mii de oameni care se îndreptau spre centrul orașului. „Mesagerii” au ajuns și pe celelalte platforme industriale din oraș, iar datorită acestora au deschis porțile fabricii și cei de pe platforma industrială din Calea Buziașului. Muncitorii de la AEM, de la fabrica de mănuși, de la detergenți și alte fabrici din zonă au pornit în număr mare spre centru.

În fruntea acestei coloane de muncitori se afla Ioan Savu, care era atunci angajat al fabricii de detergenți. Ad hoc s-a transformat într-un lider al coloanei de muncitori care se îndreptau spre centrul orașului.

„În 20 decembrie 1989, dimineața, m-am dus la șefa de oficiu de la fabrica de detergenți, unde lucram eu, și i-am spus că nu mai pot să stau. Am luat bilet de voie și am plecat în oraș. Când m-am întors, am văzut o coloană masivă care dădea jos pancartele cu Ceaușescu. Am ajuns în fața coloanei. Am văzut că era o coloană mare care nu rezida forță. Mi-am dat seama că trebuie făcut ceva, unii strigau «Libertate!, libertate!». Nu așa trebuia strigat, trebuia spus sacadat «Li-ber-ta-te!». M-am dus prin coloană și am strigat, iar oamenii s-au luat după mine. Parcă m-a luminat Dumnezeu în acel moment. A avut o anumită rezonanță. Muncitorii au chemat oamenii de pe stradă să li se alăture. La unele fabrici, ușile erau sudate sau legate cu lanțuri”, povesteşte Savu.

Ultimii care au ieșit în stradă au fost muncitorii de la UMT (Uzinele Mecanice Timișoara). Când au ajuns în zona centrală a orașului, unde deja se aflau peste o sută de mii de colegi de-ai lor de la celelalte fabrici, au fost aplaudați.

În drumul lor spre centrul orașului, muncitorii care veneau din Calea Buziașului s-au oprit în fața Maternității Bega, unde s-au așezat în genunchi și au început să spună ”Tatăl Nostru”, apoi au strigat „Aveți grijă de copiii noștri”.

Personalul medical din maternitate a ieșit la ferestre să îi salute pe muncitori. Despre acest episod își amintește asistenta medicală Otilia Ionașcu.

„În 20 decembrie au ieșit muncitorii din Calea Buziașului. Au trecut prin fața spitalului și au început să spună «Tatăl Nostru» și au strigat «Aveţi grijă de copiii noștri». Domnul profesor Ion Munteanu, șeful clinicii de atunci, ne-a spus să nu stăm pe lângă geamuri că nu se știe ce se întâmplă. Dar noi ne-am uitat la oamenii din stradă”, povesteşte Otilia Ionașcu.

Episodul este rememorat și de medicul Alexandru Preda de la Maternitatea Bega. În acea vreme era rezident și nu mai plecase din spital de câteva zile, unitatea medicală fiind pregătită să primească răniți.

„Eram de câteva zile în spital și, la un moment dat, din mai multe direcții ale orașului am văzut venind muncitorii din fabrici. Șeful clinicii ne-a spus să ne luăm echipament, să ne pregătim, deoarece la capătul străzii erau trupe ale Armatei. Ne așteptam să tragă în ei (în muncitori – n.r.). Când au ajuns în dreptul nostru, au început să strige «Aveți grijă de copiii noștri», iar noi toți ne uitam la ei pe geam. Din fericire, nu s-a tras”, își amintește medicul Alexandru Preda.

Militarii s-au speriat de numărul mare de oameni care veneau masiv spre centrul orașului și au ignorat orice ordin de a mai trage.

Coloana de muncitori care veneau din Calea Buziașului s-a întâlnit apoi, în fața Catedralei, cu muncitorii care veneau dinspre Gara de Nord, iar oamenii au început să se închine.

Profesorul de istorie de la Liceul Teoretic „Grigore Moisil” Adrian Kali, care a fost rănit de două gloanţe în timpul Revoluției de la Timișoara, povestește acest moment emoționant.

„Cei care se îndreptau spre Operă s-au oprit prima dată la Catedrală și au spus «Tatăl Nostru». Era o chestiune periculoasă pentru regim, deoarece muncitorii credeau în Dumnezeu, nu erau atei. Deci a fost un mare semn de întrebare pentru ei și și-au dat seama că nu ne pot stăpâni”, spune Kali, care se afla și el în rândul manifestanților.

Văzând numărul mare de oameni care se îndreaptă spre centrul orașului, militarii care se aflau încă pe străzi au decis să ignore orice ordin și să nu mai tragă în manifestanţi.

„Militarii s-au speriat de numărul mare de oameni care veneau masiv spre centrul orașului și au ignorat orice ordin de a mai trage. Drumul de pe podul Mihai Viteazu (aflat în spatele Catedralei – n.r.) era barat de vehicule de luptă. Militarii, când au văzut cum vin muncitorii, au decis să se opună ordinelor. Generalul Mihai Chițac care se pare că era în civil – acest lucru s-a spus în procesul Revoluției de la Timișoara, ulterior – ar fi ordonat militarilor să tragă în oameni, dar nu au tras, ci s-au dat la o parte și unii oamenii s-au urcat pe un TAB și s-au dus așa până la Comitetul Județean de Partid (actualul sediu al Consiliului Județean -n.r.). Tot din același proces al Revoluției de la Timișoara am aflat că generalii și ofițerii au fost cazați la Mitropolie”, mai spune Kali.

Liderul ad hoc al muncitorilor: „Primul ministru scria și eu dictam. Eu eram un nimeni de pe uliță, iar el era un demnitar al statului comunist”

Ajuns în fața Operei, Ioan Savu a observat militari, dar și niște megafoane instalate în fața clădirii. S-a gândit că nu este momentul să lupte în acel loc, așa că s-a îndreptat spre Comitetul Județean de Partid.

„Ajungând în Piața Operei, am văzut un cordon de militari. Jos, la baza Operei, erau două megafoane de aluminiu. Mi-am spus «aici suntem așteptaţi, nu dai bătălia unde te așteaptă dușmanul, ăștia ne ascultă și gândurile». Am plecat spre Comitetul Județean de Partid, unde auzisem că sunt demnitarii de la București. Ajuns acolo, am observat că TAB-ul era deja parcat pe linia de tramvai și era plin de oameni. Eram obosit, nu am avut niciun fel de veleități de lider, dar Dumnezeu te îndrumă. Având o agendă în mână, m-am așezat pe ea. A apărut un om și a spus să vină unul-doi oameni să discute cu primul ministru, Constantin Dăscălescu”, povestește Savu.

Fără voia sa, dar cu o dorință nespusă de libertate și dreptate, Ioan Savu a încercat să negocieze cu cel care a chemat reprezentanți ai revoluționarilor la discuții cu oficialii sosiți de la București. I-a spus acestuia că este necesar să fie mult mai mulți oameni la negocieri, nu doar unul sau doi.

„Am traversat mulțimea și la intrare era o vază mare din beton, înaltă și m-am urcat pe ea și am spus că trebuie să meargă mai mulți oameni. În timp ce coboram, mi-am dat seama că am fost condamnat să intru și eu (la negocieri – n.r.). Au deschis ușa, iar în interior erau soldați cu căști de oțel pe cap și aveau puști. Era vânzoleală, vorbeau toți. Nu am cunoscut pe nimeni dintre cei care au intrat cu mine. A venit, la un moment dat, Petre Petrișor (avocat, ulterior președinte al Tribunalului Timiș – n.r.), a spus că e avocat și că vrea și el la discuții. Deja, ad hoc, eram lider. Am intrat prima dată cinci persoane, apoi încă opt”, povestește Ioan Savu.

Ajuns, împreună cu ceilalți revoluționari, în sala mare a Comitetului Județean de Partid, astăzi Sala Revoluției, Savu l-a recunoscut mai întâi pe Constantin Dăscălescu. A început să facă o listă cu revendicări, dar a simțit că trebuie să vorbească mulțimii, așa că a ieșit la balconul clădirii.

„Am urcat în sala mare, unde se afla primul ministru. Atunci am stat de-o parte și am început să trec pe agenda aia ce au vrut oamenii. Am ieșit în balcon și mi-am dat seama că oamenii au nevoie de o identitate. Le-am spus că sunt Ioan Savu, le-am spus unde locuiesc și că am familie. Mi-am dat seama că mă condamn singur, declinându-mi identitatea. Dar oamenii au aplaudat. Apoi am reintrat și l-am întrebat pe Dăscălescu de ce s-a tras? Mi-a spus că nu știe care este situația reală. I-am spus apoi: «Dacă dumneavoastră nu știți ce se întâmplă în țară, vă rog să vă dați demisia»”, își amintește Ioan Savu.

A avut atunci curajul să îi spună primului-ministru comunist să scrie după dictare revendicările oamenilor din stradă.

„Deși eram categoric mai vehement, nu am vrut să negociez nimic cu el. Am scris revendicările pe o hârtie și am început să îi spun din nou ce vroiam. În momentul când i-am spus să noteze, eu eram un nimeni de pe uliță, iar el era un demnitar al statului comunist, au sărit (cei care îl însoţeau pe Dăscălescu – n.r.) să mă strângă de gât. Până la urmă, a scos un carnețel și un pix. Dacă nu era tragic, era chiar hilar. Primul ministru scria și eu dictam. Am cerut demisia lui Ceaușescu, a Guvernului, retragerea Armatei din oraș, eliberarea celor arestați, eliberarea morților către familii, tipărire la poligrafie a doleanțelor revoluționarilor, tot ce îmi trecea prin minte atunci. Eram sigur că nu mai ies viu. Știţi ce greu e să te gândești că nu îți mai vezi copiii și nevasta niciodată? Am spus apoi că e bine să citească Petre Petrișor revendicările. Nu urmăream nimic, eu eram întâmplător acolo. Mă simțeam responsabil față de oameni”, spune Savu.

După acest episod, Ioan Savu a coborât în mulțime pentru a le cere camarazilor săi să înconjoare clădirea unde se aflau demnitarii comuniști. Ținuți în acest loc și păziți de revoluționari, ei erau garanția că nu se va mai trage în stradă, în oameni.

„Cornel Pacoste era cel mai rău, el era secretar al PCR, el m-a amenințat de câteva ori că mă va omorî. Radu Bălan, fostul prim-secretar al Comitetului Județean Timiș al PCR, era prăbușit într-un fotoliu, în sală, acolo. Le-am cerut să elibereze arestații și le-am cerut să îi aducă aici, să îi vedem. Au adus arestații. Au fost primele îngenuncheri ale comuniștilor. Au retras Armata în cazărmi. Le-am cerut demisia lui Ceaușescu. Asta era clar o cedare, era fără precedent lucrul acesta”, îşi aminteşte Savu.

Şi el şi alţi martori ai acelor evenimente povestesc însă că primul bărbat adus în faţa Comitetului Judeţean de Partid şi prezentat mulţimii ca fiind unul dintre cei arestaţi nu era, de fapt, dintre cei aflaţi în penitenciar.

„Primului arestat pe care l-au adus i-a căzut pistolul din buzunar. L-au bătut oamenii”, își amintește Savu.

Revoluționarul i-a rugat, apoi, pe câțiva camarazi să se ducă la Consulatul sârbesc pentru a da de veste acolo ceea ce s-a întâmplat în oraș, pentru ca sârbii să poată transmite mai departe spre Europa evenimentele de la Timișoara. Practic, aceasta a fost singura comunicare a revoluționarilor cu exteriorul.

Timişoara, declarat primul oraş liber de comunism, în faţa mulţimii adunate la Operă

Între timp, la București, Nicolae Ceaușescu, întors de urgență în țară după vizita în Iran, a ținut un discurs la televiziunea publică. La ora 19.00, acest discurs era urmărit, la Timișoara, de oficialii sosiți de la București și de reprezentanții revoluționarilor, în sala mare a Comitetului Județean de Partid. Atunci, Ceaușescu a condamnat evenimentele de la Timișoara și a spus că pe străzi sunt „huligani”.

Imediat după discursul lui Ceaușescu, Timișoara, prin vocea oamenilor ieșiți în stradă, s-a declarat primul oraș liber de comunism din România. Nimeni nu îl mai recunoștea pe Nicolae Ceaușescu drept președintele țării, iar atunci s-a strigat „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!” și sirenele au început să sune.

În acest timp, Ioan Savu s-a îngrijorat că oamenii trimiși la Consulatul Serbiei nu s-au mai întors să îi dea de veste că și-au îndeplinit misiunea, iar tot mai mulți oameni care se adunaseră în fața Operei au început să îi cheme pe cei adunați în fața actualului Palat Administrativ să li se alăture în acel loc. Era periculos să fie lăsați nesupravegheați liderii de la București, așa că Ioan Savu a decis să ia măsuri. A ieșit pe o fereastră din clădirea Comitetului Județean de Partid să le vorbească oamenilor.

„Am sărit pe un geam în spatele clădirii, am urcat pe un gărduleț și când să trec peste poartă, oamenii pe care i-am trimis acolo să păzească clădirea m-au întrebat cine sunt și de ce sar gardul. Ne-am dus împreună la Consulatul Serbiei și acolo ne-am întâlnit cu cei pe care îi trimisesem. Apoi m-am întors între revoluționari, dar oamenii au spus că vor să meargă acasă că le este frig și foame. Le-am spus să meargă pe rând, că e important să stăm acolo unde sunt demnitarii”, își mai amintește Savu.

Chiar dacă oamenii au rezistat în fața clădirii, demnitarii comuniști au reușit să plece, aproape de zorii zilei de 21 decembrie 1989.

În tot acest timp, la Operă, oamenii s-au adunat în număr foarte mare. Erau peste o sută de mii de persoane, iar liderii, Ioan Marcu, Claudiu Iordache și Lorin Fortuna, le vorbeau din balconul Operei.

S-a strigat „Libertate!”, „Jos Ceaușescu!”, oamenii s-au rugat și au rezistat în piață. Acolo, cei prezenţi au declarat Timişoara primul oraş liber de comunism din România.

Momentul în care Timișoara s-a declarat primul oraș liber de comunism este marcat, de atunci încoace, prin sunetul sirenelor. În fiecare an, în 20 decembrie, la ora 12.00, sirenele încep să răsune în tot orașul.

Data de 20 decembrie 1989 a fost începutul unei noi ere pentru timișoreni, apoi pentru întreaga țară. În ziua următoare, 21 decembrie 1989, la Timișoara Revoluția continua, iar oamenii nu se lăsau duși din centrul orașului, unde au şi început să se organizeze.

Articol preluat din ziarul România Liberă

2 thoughts on “La 20 decembrie 1989 Timișoara devenea primul oraș eliberat de sub comunism

Spune-ți părerea