Mărturii din Gulagul românesc: Portretul fiarei la tinerețe

Într-un interviu luat de cotidianul Evenimentul Zilei colonelului (r) Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei IV (Anchete şi Cercetări Penale) din cadrul Securităţii, acesta, la întrebarea reporterului: “Aţi lovit vreodată un anchetat?”, răspunde senin: “La anchetă nu am bătut, dom’le, că de bătut eu, personal, nu băteam. Dacă era, era unu’ acolo care bătea, un oarecare Brânzaru… Eu nu am dat o palmă”. Are oarecum dreptate, căci el nu prea bătea cu palma, bătea cu ciomagul. Şi numai în şedinţele de anchetă de noapte. Ziua era manierat, făcea pe domnul. Deşi, dacă mă străduiesc să-mi aduc bine aminte, când se înfuria, bătea adesea şi ziua. Dar nici atunci nu bătea cu palma, bătea cu pumnul (avea un pumn greu ca o măciucă) sau arunca în cel anchetat cu ce-i venea la îndemână. În ceea ce-l priveşte pe Brânzaru, este adevărat, acesta era bătăuşul colectivului de anchetatori. Însă el nu bătea de capul lui, bătea la comandă, că de!, anchetatorul era şi el om şi nu putea face faţă atâtor “pacienţi”… De altfel, pe vremea aceea, Direcţia de Anchete şi Cercetări Penale din cadrul Securităţii dispunea de o echipă specială de bătăuşi, recrutaţi cel mai adesea dintre boxerii (“ieşiţi la pensie”) din lotul clubului “Dinamo”. Aceştia erau puşi la dispoziţia anchetatorilor, cărora le dădeau „o mână de ajutor” atunci când era nevoie. Şi în perioada respectivă (noiembrie 1956) nevoie era, şi încă mare. Şi pentru a lămuri cum se proceda, voi prezenta un episod din propria-mi experienţă.

Am fost arestat la 10 noiembrie 1956, în legătură cu “proiectata” manifestaţie de solidaritate a studenţilor bucureşteni (care nu a avut loc niciodată) cu ceea ce s-a numit „revoluţia din Ungaria”. După ce am fost încarcerat în arestul Ministerului de Interne, am fost luat la anchetă. Am fost introdus într-un birou situat la etajul 5 al clădirii, unde m-a întâmpinat un ofiţer destul de spilcuit, despre care mai tîrziu aveam să aflu că era vestitul Gheorghe Enoiu, pe vremea aceea căpitan. Acesta m-a întrebat dacă ştiu pentru ce sunt arestat. La răspunsul meu negativ, mi-a replicat oarecum iritat: “Cum, mă, nu ştii?! Dar cu manifestaţia cum e?”. “Ce manifestaţie, domnule căpitan?” – am întrebat eu la rându-mi, oarecum surprins. “Uite-l cum face pe prostul!”, zise el, ţintuindu-mă cu o uitătură care nu prevestea nimic bun. “Lasă că o să vezi tu!”. Şi puse capăt scurtului interogatoriu, trimiţându-mă înapoi în arest. Şi, într-adevăr, am văzut. În aceeaşi zi, seara, pe la orele 22, am fost din nou dus sus, la anchetă. Enoiu era la biroul său, cu nasul într-un dosar pe care îl studia cu atenţie. Se documenta omul… După câteva momente de la intrarea mea, ridică ochii şi, privindu-mă fix, mă întrebă: “Hei, nici acum nu-ţi aduci aminte de manifestaţie?”. “Nu, domnule căpitan” – am răspuns. “Bineee!” – a zis el şi, punând mâna pe telefon, a ordonat scurt: “Să vină sus echipa!”. Apoi m-a trecut într-o cameră alăturată, spunându-mi să aştept acolo. Aşteptând, am examinat cu privirea camera în care, în afară de două mese şi un scaun, nu mai era nici un fel de mobilă, Pe una din mese erau câteva ustensile (două vine de bou, vreo trei-patru nuiele de diferite dimensiuni, un capăt de furtun, un gârbaci şi alte cele). Într-un colţ, rezemate de perete, câteva bâte din lemn şi vreo trei ţevi de fier de diferite dimensiuni. După vreo jumătate de oră de aşteptare, a apărut, în sfârşit, Enoiu, însoţit de trei haidamaci. Toţi erau cu busturile goale, având pe ei doar maieurile. Fără a-mi mai adresa vreun cuvânt, “şeful” porunci celor trei: “Pregătiţi-l!”. Unul dintre ei mi-a pus cătuşile la mâini, apoi mi-a ordonat să mă aşez jos pe duşumea. M-au silit să-mi duc genunchii până sub bărbie şi mi-au trecut mâinele încătuşate peste ei. Printre mâini şi încheieturile genunchilor, au trecut o rangă pe care au sprijinit-o cu un capăt pe una dintre mese şi cu altul pe cealaltă. Suspendat astfel între cele două mese, eram uşor de balansat, pentru a oferi bătăuşilor, alternativ, când tălpile picioarelor, când dosul. După ce totul a fost gata, au purces la treabă. Începutul l-a făcut Enoiu. Primele lovituri au fost groaznice. Eu, bineînţeles, am început să urlu ca din gură de şarpe, dar urletele mele nu i-au impresionat. Totuşi, agasat probabil de ele, Enoiu a ordonat: “Liniştiţi-l, mă, că trezim tot cartierul!”. Atunci, unul din cei trei s-a executat imediat, astupându-mi gura cu un prosop. În felul acesta urletele mi-au fost atenuate şi “tovarăşu’ căpitan” şi-a putut continua nestingherit “treaba”. La un moment dat, părându-i-se, probabil, că ceva nu este în regulă, i se adresă celui ce îmi apăsa prosopul peste gură: “Fii atent, mă, să nu se sufoce, că pe urmă îl plătim de bun!”. La care cel vizat răspunse: “Se poate, tovarăşu’ căpitan? Noi doar lucrăm ştiinţific”. Când Enoiu a obosit, considerând că îşi făcuse partea lui de treabă, întinse gârbaciul celorlalţi, zicând: “Na mă, scoateţi-i pantofii şi continuaţi voi!”. Mi-au scos imediat pantofii şi au început să mă bată alternativ, când la fund, cînd la tălpi. Nu ştiu de ce, dar atunci mi s-a părut că bătaia la tălpi este mai cumplită decât cea la fund. Probabil că fesele îmi fuseseră anesteziate de Enoiu. Nu îmi dau seama cât a durat această operaţie, dar mie mi s-a părut că a durat o veşnicie. La un moment dat, am căzut într-un fel de semileşin, din care m-au trezit băgându-mă cu capul într-o găleată cu apă. L-am auzit atunci pe Enoiu zicând: “Nu-l mai bateţi la tălpile goale, că n-o să-i mai puteţi băga pantofi în picioare!”. S-au oprit şi, cu mare greutate, au reuşit să mă încalţe. După ce mi-au legat bine şireturile, unul dintre ei a luat o ţeavă dintre cele rezemate de perete şi a început să mă lovească cu toată puterea peste tălpile pantofilor. Nu mi-aş fi închipuit că după o asemenea bătaie îţi mai pot rămâne oasele picioarelor întregi. Şi totuşi rămâneau, deoarece loviturile erau amortizate de tălpile încălţărilor şi, mai ales, de reculul pe care îl căpătai datorită faptului că erai în balans. Ce mai, oamenii băteau, într-adevăr, ştiinţific!

Gheorghe Enoiu la tinerețe
Gheorghe Enoiu la tinerețe

La un moment dat mi-am pierdut cunoştinţa şi nu mi-am revenit decât târziu, după miezul nopţii. Eram în arest, la subsol, şi colegii mei de celulă mă doftoriceau, punându-mi cârpe ude pe părţile traumatizate. A doua zi nu am fost luat la anchetă decât seara târziu. Deoarece nu mi se permitea să stau întins în pat (de altfel, n-aş fi putut sta decât pe burtă), am stat toată ziua jos pe ciment, pe genunchi şi pe coate. Când seara am fost luat la anchetă, eram complet epuizat. Profitând de starea mea deplorabilă, Enoiu îmi punea, căutând să mă surprindă, întrebări încuietoare. Insista să spun care a fost rolul meu în organizarea manifestaţiei, şi cum eu nu puteam recunoaşte un lucru pe care nu îl făcusem (într-adevăr, nu participasem la presupusa organizare, nici nu ştiam de manifestaţie decât foarte vag), s-a înfuriat şi a început să mă lovească cu gârbaciul peste spate şi peste mâini. A doua zi, am fost dus la cabinetul medical., nu pentru a-mi alina suferinţele (cum, naiv, am crezut eu iniţial), ci pentru ca doctorul să-şi dea avizul că sunt încă apt să mai suport şi alte asemenea experienţe. Bineînţeles că doctorul (Moise Cohen se numea), după o examinare extrem de sumară, şi-a dat avizul şi au urmat alte trei nopţi cumplite, până când Enoiu (care, concomitent, mai “trudea” şi asupra altora) a obţinut ceea ce voia de la noi, adică ne-a convins (pe mine şi pe ceilalţi) să colaborăm cu el şi să înjghebăm împreună acolo, în birourile de anchetă, o organizaţie, un fel de comandament care, vezi Doamne!, ar fi iniţiat şi coordonat pretinsele mişcări studenţeşti din epocă.

După prăbuşirea regimului pe care l-a slujit cu exces de zel, Enoiu şi-a rescris, pentru orice eventualitate, autobiografia, compunând o ediţie revăzută, corectată şi înfrumuseţată a propriului său trecut, ca mai toţi marii ticăloşi ai timpului respectiv. Amintesc în acest sens doar cazul colonelului Crăciun, artizanul reeducării de la Aiud, care, în interviul acordat fostului general de Securitate Neagu Cosma şi apărut în România Mare (6 ianuarie 1998), îşi compune o autobiografie fără nici un fel de pată. De asemenea, imaginea acestuia este temenic spălată şi cosmetizată într-o carte înduioşător de naivă, intitulată Satanizarea României, a ziaristului clujean Viorel Cacoveanu, căruia colonelul Crăciun i s-a “spovedit”, relatâdu-i cu lux amănunte despre activitatea sa ca director al penitenciarului Aiud şi scoţând în evidenţă cât de “omeneşte” s-ar fi purtat el cu deţinuţii. Ghinionul tuturor acestor “mărturisitori mincinoşi” este că încă mai trăiesc destui dintre cei care s-au bucurat de tratamentul lor “uman” şi care pot să depună la rându-le mărturie.

Gheroghe Enoiu la bătrânețe
Gheroghe Enoiu la bătrânețe

În afară de episodul de mai sus, în legătură cu tovarăşul căpitan Enoiu mai am şi alte câteva amintiri. Într-o dimineaţă, după ultima “şedinţă de noapte”, pare-mi-se, am fost scos la anchetă foarte devreme. Enoiu era la biroul său, luându-şi micul dejun. Avea în faţă o tavă pe care erau o ceaşcă de cacao cu lapte şi câteva sandvişuri, din care înfuleca cu voluptate. Mi s-a părut scena atât de vulgară şi individul atât de nesimţit încât, aproape, mi s-a făcut silă. Un om cu oricât de puţin bun-simţ nu ar fi făcut aşa ceva. Nu pentru că mi-ar fi făcut mie poftă, căci numai de mâncare nu-mi ardea în condiţiile în care mă găseam, ci doar aşa, dintr-un dram de decenţă. La un moment dat, între două înghiţituri, privindu-mă fix, mă întrebă: “Bă, tu îi cunoşti pe fraţii Găbudeanu?”. M-a surprins oarecum întrebarea, dar cum îi cunoşteam, am răspuns afirmativ, neînchipuindu-mi că a cunoaşte pe cineva poate constitui un delict. La auzul răspunsului meu, Enoiu a făcut ochii mari, s-a congestionat la faţă şi, înşfăcând tamponul cu sugativă de pe birou, aruncă cât putu de tare cu el în mine. Cum tamponul era destul de greu, din marmură, de m-ar fi lovit, cred că chiar “mă plătea de bun”, cum spusese el. Ferindu-mă instinctiv însă, “obiectul” mi-a trecut vâjâind pe la ureche, izbindu-se violent de peretele din spate. Văzând că şi-a ratat ţinta, Enoiu se repezi asupra-mi şi începu să-mi care pumni, înjurând: “Paştele mă-tii de bandit! De ce n-ai vorbit, mă, de ei până acuma?”. Nu m-a lăsat din pumni decât atunci când a simţit că s-a rănit la mână în cei doi dinţi pe care mi-i spărsese. Văzându-şi propriul sânge, se îngălbeni şi se duse precipitat la uşă, o deschise şi ordonă unui gardian să i se aducă spirt, vată şi un plasture. După ce i-au fost aduse, se doftorici cu grijă, uitându-se chiorâş la mine şi bombănind înjurături. Apoi, nemaiavând probabil chef de „muncă”, m-a expediat la celulă. Cu acea ocazie, mi s-a confirmat încă o dată cât de fricoase şi cât de laşe pot fi marile fiare cu chip de om…

O altă amintire care merită relatată datează tot din perioada şedinţelor de noapte, adică a anchetelor dure. Într-o dimineaţă, după o asemenea noapte de coşmar, am fost luat (contrar uzanţelor) iarăşi la anchetă. Enoiu privea gânditor în gol, părând niţel descumpănit. Nu mai avea parcă siguranţa de sine pe care o afişa de obicei. Nu a apucat să-mi spună nimic, căci uşa s-a deschis şi în cadrul ei a apărut un personaj la vederea căruia Enoiu ţâşni în sus ca împins de un resort: „Să trăiţi!”. Şi rămase încremenit în poziţie de drepţi lângă scaunul de pe care se ridicase. După comportamentul său slugarnic, mi-am dat seama că celălalt trebuia să fi fost un personaj extrem de important. La început am presupus că s-ar putea să fie Drăghici, ministrul de Interne, însă, pentru că părea prea tânăr pentru o asemenea funcţie (avea cel mult 28-30 de ani), am exclus această presupunere. M-am gândit apoi că s-ar putea să fie consilierul sovietic, dar, când l-am auzind vorbind o românească fără accent, am exclus şi această ipoteză. După ce personajul respectiv i-a pus, în şoaptă, câteva întrebări, uitându-se din când în când spre mine, Enoiu şi-a strâns precipitat hârtiile de pe birou, le-a pus într-o mapă pe care a luat-o cu el şi a părăsit încăperea. Din uşă, a mai adresat enigmaticului personaj un „Să trăiţi!” însoţit de data aceasta şi de o plecăciune. Nu mai este relevant să relatez aici discuţia dintre mine şi interlocutorul meu de ocazie, care nu părea deloc surprins sau mişcat de situaţia jalnică în care mă aflam. Se vedea clar că era obişnuit cu aşa ceva. Mai târziu, după eliberare, prin 1965, am aflat, prin intermediul televizorului, şi cine era cel care mă vizitase cu aproape 10 ani în urmă, în biroul de anchetă al lui Enoiu: era prim-secretarul de atunci al Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM), tovarăşul Virgil Trofin. Acesta, împreună cu tovarăşul Ion Iliescu, preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţilor din România (UASR), în calitatea lor de lideri ai tineretului, aveau misiunea să urmărească şi să supervizeze mersul anchetelor studenţilor arestaţi.

Gheorghe Enoiu la batrînețe
Gheorghe Enoiu la batrânețe

În sfârşit, ultima mea întâlnire cu Enoiu a avut loc în ultima zi de detenţie, la Aiud. Era în 31 iulie 1964 şi se făceau pregătiri pentru eliberarea ultimelor eşaloane de deţinuţi. De vreo 10 zile, zilnic se eliberase câte un lot mai mare sau mai mic, iar acum ne venise rândul şi nouă. Eram toţi scoşi în curtea mare a închisorii şi aşteptam cu nerăbdare plecarea. La un moment dat, m-am auzit strigat de un gardian, care m-a luat şi m-a dus în faţă, la administraţie. Am fost introdus în biroul lui Crăciun, unde acesta şedea la taifas cu un alt ofiţer. După ce am salutat reglementar, Crăciun mi s-a adresat, privindu-mă fix: „Andronescule, uite, ai un vizitator”. Surprins, mi-am întors privirea spre celălalt ofiţer şi, la început, nu mi-am dat seama cine este. Abia după câteva momente am realizat că „vizitatorul” meu era… Enoiu! Avea acum gradul de lt. colonel şi se îngrăşase enorm. După ce m-a măsurat câteva momente, mi-a spus pe un ton mustrător: „Andronescule, am auzit că nu ţi-ai băgat minţile-n cap. Faci greutăţi oamenilor de aici”. Şi cum eu îl priveam fără să răspund, a continuat: „Uite, eu te-am arestat, eu am venit să-ţi dau drumul!”. Şi luând de pe birou o hîrtie, mi-o întinse, privindu-mă atent, să vadă cum reacţionez. Era, într-adevăr, un „Bilet de eliberare” pe numele meu. După ce mi-am aruncat privirea peste el, Enoiu mi l-a luat din mână, zicând: „Va trebui însă să semnezi, mai întâi, asta”. Şi mi-a întins un formular pe care trebuia să-l completez cu toate datele mele personale şi să-l semnez. Formularul era intitulat „Declaraţie-angajament”. Văzând acest titlu, i l-am înapoiat fără să-i citesc conţinutul şi, recăpătându-mi dintr-o dată graiul, i-am răspuns, arătând „impertinent” cu degetul, pe fereastră, forfota deţinuţilor din curtea închisorii: „Domnule căpitan, şi eu doresc să ies de aici, tot atât de mult ca orişicare dintre cei de acolo, însă nu cu orice preţ”. Enoiu s-a congestionat la faţă ca şi atunci, demult, când întrebase de fraţii Găbudeanu; şi, ca şi atunci, a proferat o înjurătură: „Paştele mă-tii, tot bandit ai rămas!”. Şi, luând furios „biletul de eliberare”, îl rupse şi-l aruncă la coş. Apoi Crăciun, care asistase impasibil la scenă, a ordonat gardianului să mă ducă înapoi. A doua zi, cu unul dintre ultimele eşaloane, am fost pus şi eu în libertate.

Privind acum, retrospectiv şi oarecum detaşat, vina cea mare a lui Enoiu, crima lui de neiertat nu o constituie atât faptul că a bătut şi torturat oameni în anchetă. Întotdeuna în anchete s-a bătut şi s-a torturat, şi întotdeauna se va bate şi se va tortura (vezi recentul caz Guantanamo). Vina cea mare, crima lui de neiertat este că el a bătut şi torturat oameni nevinovaţi (şi despre care ştia bine că erau nevinovaţi), silindu-i să-şi recunoască vini imaginare pe baza cărora el şi alţii ca el să poată „încropi” acolo, în birourile Ministerului de Interne, „organizaţii” şi „comandamente” utile celor de la putere pentru draconice diversiuni. Pentru aceasta va trebui condamnat.

(Text apărut inițial în revista Puncte Cardinale, anul XVIII, nr. 1-2/2008, p. 21)

PS Torționarul Gheorghe Enoiu a murit la data de 5 decembrie 2010 fără a plăti pentru crimele comise. Mai multe puteți citi în articolul „Cum a murit, neştiut de nimeni, torţionarul comunist Gheorghe Enoiu” publicat la data de 4 iulie 2011 în Evenimentul Zilei.

The following two tabs change content below.
Demostene Andronescu

Demostene Andronescu

Istoric, poet, fost deţinut politic, ultima carte publicată: De veghe la cumpăna vremurilor (2012).
Demostene Andronescu

Ultimele articole de Demostene Andronescu (toate)

Spune-ți părerea