Mărturii despre sfinţenia lui Ştefan cel Mare

Un rol foarte important în canonizarea Sfântului Ştefan cel Mare l-au avut, după 1990, ÎPS Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, şi prof. acad. Virgil Cândea. În câteva din şedinţele Sfântului Sinod, aceste două personalităţi marcante ale istoriografiei bisericeşti au argumentat, cu multă competenţă, necesitatea canonizării voievodului moldav. De aceea ne-am gândit să publicăm în continuare câteva fragmente din „Cuvântul de preamărire pentru Sfântul Voievod Ştefan cel Mare” scris de regretatul mitropolit al Olteniei în 1992.

După ce s-a aşezat lespedea pe mormântul de la Putna şi s-a aprins candela care luminează şi astăzi, după aproape 500 de ani, venerarea lui Ştefan cel Mare, manifestată chiar din timpul vieţii, prin denumirea „Purtător de biruinţă pentru credinţă”, „Atletul lui Hristos”, s-a păstrat şi s-a extins în întreg spaţiul românesc. Chipul său, locul atât de clar configurat pe care l-a ocupat în istoria ţării noastre şi a continentului au preocupat statornic şi, departe de a cunoaşte estompări, s-au limpezit tot mai mult, inconfundabil şi nepieritor.

În Cronica rusă de la Hust se menţionează că „a murit Ştefan Vodă, Domnul Moldovei, oştean viteaz ca un al doilea Alexandru (cel Mare)”. La 3 februarie 1531, regele Sigismund al Poloniei îl numea „Stephanus ille Magnus” – Ştefan acela, Mare (1). Prin 1563, călătorul Graziani ştia că „biruitorul din Codrul Cosminului a fost moldavul rege, neînfricat şi neobosit(2), iar scriitorul francez Blaise de Viegenère aflase în Moldova că Voievodul Ştefan cel Mare a fost „cel mai viteaz şi mai renumit comandant de oşti din vremea sa, căci a înfăptuit lucruri mari împotriva turcilor, ungurilor şi chiar a polonilor(3).

De o însemnătate deosebită pentru noi sînt mărturiile arhidiaconului catolic din Polonia Maciej Starykowski, care, în anii 1574-1575 a făcut parte din solia trimisă la Constantinopol, trecînd prin Moldova şi prin Ţara Românească: „M-am silit cu stăruinţă ca, mergînd… să nu schimb numai aerul şi cerul, ci… am descris… toate tradiţiile, obiceiurile… şi le-am redat întocmai…(4). Despre Ştefan cel Mare a adunat ştiri de cea mai mare importanţă. A observat că în Moldova, ca şi în Muntenia, cu prilejul unor sărbători, la mormintele oamenilor de seamă se istorisesc vitejiile, virtuţile, însuşirile principale ale acestor bărbaţi (5).

Solia cu care călătorea a fost poftită la Bucureşti la un ospăţ dat de domnitorul Alexandru al II-lea. Pe peretele „iatacului” domnitorului a văzut chip zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, „arătîndu-l pe acest Voievod Ştefan…, şezînd cu coroană pe cap…(6). Despre Ştefan Vodă spune direct: „Acest Ştefan Voievod al Moldovei era iscusit şi norocos, căci într-un rînd a biruit o sută cincizeci de mii de turci, pe lîngă alte lupte dese şi însemnate cu ei. De asemenea, a alungat pe Matias, regele Ungariei cel Viteaz, din Ţara Moldovei şi din cea secuiască, nimicind o mare oaste de unguri şi rănind pe regele însuşi cu trei săgeţi, în dreptul oraşului Baia, după izbîndă i-a luat şi Ţara Secuiască. De asemenea şi pe tătari i-a biruit de cîteva ori, de asemenea pe regele Poloniei Albert l-a biruit în Bucovina… Orice istoric poate să-l preamărească cu drept cuvînt pentru acest slăvit noroc cu o ţară aşa de mică(7). A fost impresionat de cîntecele locului, în care este evocată vitejia Voievodului: „Ştefan… a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri…”, după care, menţiunea cea mai importantă, arată că moldovenii „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc sfînt(8).

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, pentru cronicarul moldovean Grigore Ureche figura centrală era Ştefan Voievod. Celebrul portret făcut de Ureche este fără pereche.

În această atmosferă de perpetuă venerare a măritului Voievod a apărut în secolul al XVIII-lea acel inegalabil „panegeric” al cărui autor rămîne pentru noi necunoscut.

Veneraţia pentru Voievodul Ştefan, veche de veacuri

Cuvîntul de îngropare a vechiului Ştefan Voievod a fost tipărit pentru prima oară la Iaşi, în 1841, de Mihail Kogălniceanu şi recent, în 1990, în revista „Mitropolia Moldovei şi Bucovinei” (nr. 4, p. 136 – 149).

În adevărate pagini de Sinaxar bisericesc s-a închegat un poem în proză închinat Sfîntului nostru Ştefan Voievodul. Este preamărit în termeni proveniţi din datele istorice şi ale tradiţiei, sînt prezentate faptele şi virtuţile domnitorului. Se glorifică astfel, în plin regim fanariot, domnia luminoasă şi pilduitoare a Voievodului Ştefan.

Acest cuvînt de laudă arată ceea ce este şi trebuie să fie mereu Ştefan Vodă, „pildă de îndreptare celor vii”, care ”toate lucrările lui cu crendinţa lui Iisus Hristos le-a pecetluit”. Ştefan este comparat cu figuri biblice ilustre: „Ştefan, ca un alt Macaveu, strîngea ostaşii săi lîngă sine şi prin singură a lui vitează îndrăzneală şi inimile tuturora alina, şi de nădejdea biruinţei le umplea” şi mai departe: „Acest înalt Dumnezeu, zic, carele vîntură ca pleava coroanele împăraţilor, iar pre Ştefan, sluga Sa, îmbărbătează inimile norodului celui pînă la moarte înspăimîntat şi pune biruinţa în mîna lui Ştefan…; în mijlocul luptelor, el, ca dinaintea altarului lui Dumnezeu a petrecut”. Ştefan Voievod „cuvios şi drept se dovedea în viaţa de fiecare zi, drept judecător, ca ceea ce se cuvine să facă, s-a cunoscut. În zilele lui, strîmbătatea era înăbuşită şi legată, dreptatea săracului cel bogat nu o putea întuneca, cel puternic nu o putea călca… Însuşi şi pînă astăzi ţara aceasta cu dreptele lui aşezări se ţine…”. Pentru toate slăvitele sale fapte, Ştefan Vodă este în „sînurile lui Avraam”, este fericit în împărăţia lui Dumnezeu, este sfînt: toate faptele lui Ştefan, ori despre care se vor căuta, sînt minunate, toate darurile lui covîrşitoare”. Ştefan Vodă a avut „o credinţă nesmintită, nădejde în Dumnezeu neschimbată, fapte bune necontenite, grijă de sfîrşit bun şi după lege”. Panegericul termină proiectînd aureola asupra părintelui Moldovei: „O fericit suflet …! O, pămîntean blagoslovit…! O, stăpînitor cuvios, c ruia puterea şi averea spre împlinirea legii lui Hristos i-au slujit! Deşteptaţi-vă, stăpînitori ai noroadelor, ascultaţi, îndemnaţi-vă, urmaţi!”. (9)

Preamărirea, veneraţia faţă de Voievodul Ştefan cel drept şi sfînt au continuat în timpul ce a urmat, nu vor înceta niciodată, cît va fi sub soare neamul românesc şi Biserica sa ortodoxă.

Cu prilejul unor cercetări arheologice la mormintele voievodale de la Putna, părintele Iraclie Porumbescu, care văzuse cu emoţie adîncă cinstitele relicve pămînteşti ale Voievodului Ştefan, scrie despre simţămintele puternice trăite atunci, o emoţie care cheama „naţiunea întreagă să simtă acest moment sacru şi maiestuos”. Apoi, îşi exprimă veneraţia: „Moldovă, Moldovă, veche şi nouă, iată eroul tău, iată părintele tău, iată creatorul cununii tale(10).

Din veneraţie adîncă pentru Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu şi alţi tineri de nădejde pentru neamul românesc au organizat cu mari strădanii festivităţile de la Putna din 1871. La vibrantele apeluri ale studenţilor de la Viena pentru sărbătoarea de la Putna, studenţii românii de la Paris declarau în răspunsul lor că ei văd în personalitatea Voievodului Ştefan cel Mare „o figură supremă”, deoarece în el s-a întruchipat „concepţia unei singure Românii”. Organizatorii memorabilei ceremonii de la Putna scriau despre Ştefan Vodă că a fost „cel mai mai apărător al românismului în Orient şi al civilizaţiei creştine în secolul al XV-lea. El a înfrînt incursiuni barbare, nu numai spre gloria şi fericirea naţiunii române, ci şi spre binele Europei întregi”(11). Pe frontispiciul arcului de trimf ridicat de ei la intrarea în Mănăstirea Putna strălucea inscripţia „Memoriei lui Ştefan cel Mare, mîntuitorul neamului”.

Istoricul Dimitrie Onciul de la Bucureşti spunea atunci: „Ştefane, măreaţă umbră, revarsă lumina ta asupra noastră şi asupra neamului tău întreg şi spre faptele iubirii de ţară, ale iubirii de neam, ale iubirii de lege, virtuţi prin care tu străluceşti în veacuri”. La puţin timp apoi, se făcea un îndemn care a şi fost urmat, şi va fi mereu urmat acum după cunoaşterea deplină a sfinţenie Voievodului Ştefan: „… ar fi de dorit ca tot românul, cel puţin o dată în viaţa sa, să meargă la Mănăstirea Putna spre a se închina la mormîntul unde zac osemintele acestui mare erou”.

Cînd se împlineau patru veacuri de a trecerea Voievodului la cele veşnice, în 1904, la Academia Română, preşedintele de atunci, Ion Kalinderu, a rostit Cuvîntul de slăvire, care, „ascultat în picioare de cei de faţă, a fost primit cu pioasă emoţiune(12).

Ziarele şi scriau: „De prin toate unghiurile unde se vorbeşte limba mumă au venit în pelerinaj pios nenumăraţi români, casă aducă prinosul lor de veneraţie moaştelor binecuvîntate ale lui Ştefan” („Epoca” din Bucureşti, nr. 184 din 1904).

Într-o aureolă de miracol prezintă Nicolae Iorga trecerea la cele veşnice a binecredinciosului Ştefan Voievod: „… pe mormîntul lui a ars atunci (la îngropare) timp de trei zile şi trei nopţi, o lumină pe care nu o aprinsese nimeni(13).

Principesa Martha Bibescu scria la sfîrşitul deceniului al patrulea: „Ştefan este şi astăzi în Bucovina stăpînul netăgăduit al ţării. El domneşte singur. El se află peste tot. Această prezenţă prelungită în absenţă, această viaţă ce urmează dincolo de moarte…(14).

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui!

Temeiurile canonizării

În legătură cu canonizarea Sfîntului Voievod Ştefan cel Mare de către Biserica noastră prin Sfîntul Sinod în anul 1992, trebuie să menţionăm cîteva noţiuni de axiologie ortodoxă, de drept bisericesc, principii stabilite pe temeiul învăţăturii dogmatice ortodoxe.

Prin canonizare se înţelege actul solemn prin care Biserica recunoaşte, declară şi aşază pe eroii dreptei credinţe adormiţi în Domnul în rîndul sfinţilor pe care ea îi venerează. Cuvîntul vine de la grecescul „canon” – catalogul în care se înscriau numele sfinţilor şi ziua trecerii la cele veşnice. Acesta este sensul şi în Biserica noastră – trecerea, înscriere sau aşezarea în canonul, catalogul sfinţilor, spre a li se face cu laudă şi cinste pomenirea şi spre a li se înălţa rugăciuni, ca unor ajutători şi mijlocitori ai darurilor celor dumnezeieşti pe lîngă tronul Celui prea Înalt.

În calendarul Bisericii, în cărţile de slujbă, găsim enumeraţi Sfinţii Vechiului Testament, apoi Sfinţii Apostoli, martiri, mărturisitori, Sfinţii Părinţi şi mari dascăli ai Bisericii, Părinţii Cuvioşi din viaţa monahală, marii binefăcători ai credinţei şi ai Bisericii, luptători pentru dreapta credinţă, simpli ostaşi sau domnitori, împăraţi. Dintre cei amintiţi face parte şi Sfîntul Voievod Ştefan cel Mare. „Luptătorii pentru Biserică sînt luptători pentru Hristos, sînt mari binefăcători ai Bisericii şi opera lor, lucrarea lor binecuvîntată a fost şi trebuie să fie privită ca fiind un semn al credinţei lor sfinte şi al proslăvirii lor de către Domnul cu puteri biruitoare asupra vrăjmaşilor Lui(15).

Istoria Bisericii ne arată că iniţiativa pentru aşezarea eroilor credinţei creştine în rîndul sfinţilor a avut-o întotdeauna poporul drept-credincios prin evalvia sa curată şi împreună-încuviinţarea clerului şi episcopilor. Evlavia poporului, ca şi în cazul măritului Voievod Ştefan, a fost aceea care a identificat pe adevăraţii sfinţi luptători şi eroi (16).

În baza doctrinei creştine, în baza rînduielilor consacrate de practica şi de tradiţia bisericească a Ortodoxiei, Sfîntul Sinod al unei Bisericii autocefale este pe deplin competent, deci îndreptăţit, să procedeze la canonizarea Sfinţilor ei care răspund acestor rînduieli spre a fi aşezaţi în rîndul sfinţilor.

Condiţiile de fond sînt:

1. Ortodoxia neîndoielnică a credinţei;

2. Proslăvirea lui de către Dumnezeu cel puţin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:

a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă;

b) puterea de înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credinţe, pînă la moarte;

c) puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvîrşite trăiri morale şi religioase;

d) puterea de a săvîrşi minuni în viaţă sau după moarte şi

e) puterea de a apăra şi de a sluji cu devotament eroic credinţa şi Biserica ortodoxă;

3. Răspîndirea miresmei de sfinţenie după moartea lui şi confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărîndu-l în rînd cu sfinţii. De la îndeplinirea acestei condiţii pot face excepţie mucenicii dreptei credinţe.

Existenţa condiţiilor de fond, şi anume, existenţa neîndoielnică a primei şi celei de-a treia – care poate lipsi numai în cazul maritirilor –, ca şi a oricăreia dintre cele enumerate la cea de a doua, îndreptăţeşte autoritatea bisericească să procedeze la actul canonizării (17).

Prin canonizarea Sfîntului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei, în anul mîntuirii 1992, se pecetluieşte sinodal cultul pe care, de veacuri, poporul român îl aduce slăvitului nostru domnitor, se toarnă pentru eternitate undelemnul dragostei, al proslăvirii şi al veneraţiei în cinstita candelă de la mormîntul Sfîntului Voievod şi erou de la Putna străbună.

Sfîntul Ştefan cel Mare este de acum înainte aşezat canonic ca un mărgăritar de mare preţ în coroana Bisericii ortodoxe Române, din 1992, cînd Sfînta noastră Biserică a mai canonizat şi pe Sfîntul Cuvios Gherman din Dacia Pontică (Dobrogea), pe Sfîntul ierarh Ghelasie dela Rîmeţ-Transilvania; pe Sfîntul Daniil Sihastrul; pe Sfîntul ierarh Leontie de la Rădăuţi; pe Sfîntul Cuvios Ioan de la Prislop, pe Sfinţii martiri Constantin Vodă Brîncoveanu cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache; pe Sfîntul ierarh martir Antim Ivireanul; pe Sfîntul ierarh Iosif Măruturisitorul din Maramureş; pe Sfîntul preot mărturisitor Ioan din Galeş şi pe Sfîntul preot mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel; pe Sfîntul cuvios Antonie de la Iezerul-Vîlcea şi pe Sfîntul ierarh Iosif cel Milostiv mitropolitul Moldovei şi pe Sfîntul cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul) – precum şi proclamarea Duminicii Sfinţilor români, dumina a II-a după Rusalii.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui!

Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale, şi nici un cuvînt nu este de-ajuns spre lauda minunilor tale! Amin

† ÎPS NESTOR, Mitropolitul Olteniei

__________________________________________

(1) În Documentele Hurmuzachi, supl. II, I, p. 22
(2) (Retragerea lui Laski din Moldova, octombrie 1563), în Călători străini despre Ţările Române, vol. II, îngrijit de M. Holban, Bucureşti, 1970, p. 621
(3) Moldova, în Călătorii…, vol. II, p. 640
(4) Maciej Stryjkovski, Menţiuni despre călătoria prin Ţara Românească şi Moldova, în Călători…, vol. II, p. 449-450
(5) Ibidem, p. 450
(6) Ibidem, p. 454
(7) Ibidem, p. 454
(8) Ibidem, p. 454. Vezi şi Extracte din cronica polono-litvană a lui M. Stryjkovski, în „Arhiva istorică a României”, tom. II, Bucureşti, p. 8
(9) Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, ediţia a II-a (revăzută) Bucureşti, 1958, p. 120-121
(10) Iraclie Porumbescu, Desmormîntarea domnilor Moldovei în catacombele monastirei Putna, în „Calendarul pentru români”, din 1857, p. 73-75
(11) Claudiu Paradais, op. cit., p. 108
(12) Viaţa şi faptele lui Ştefan cel Mare şi Bun domnul Moldovei, de George Catană, Sibiu, 1898, p. 135; Cuvînt de slăvire lui Ştefan cel Mare Domnul Moldovei, de Ioan Kalinderu (Bucureşti), 1904, p.6
(13) N. Iorga, op. cit., p. 310
(14) Principesa Bibescu, Ateltul lui Hristos…, în „Artă şi tehnică grafică”, Bucureşti, Caietul 6, dec. 1938 – martie 1939, p. 22
(15) Pr. Prof. Liviu Stan, Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în „Ortodoxia”, II (1950), p. 265, 260-262
(16) Ibidem, p. 268
(17) Ibidem, p. 272-273 şi 278

(Material apărut inițial în Revista Rost, nr 17, din iulie 2004, număr dedicat Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfînt)

Spune-ți părerea