Flori pentru Armata Roșie sau ce vrea să uite astăzi PNȚCD (II)

Continuăm publicarea serialului în trei părți despre relatiile dintre PNȚ și ocupantul sovietic imediat după lovitura de stat din 1944. Mai jos puteți citi partea a II-a aparută în ziarul „Mișcarea”, anul III, nr. 7 din 1-15 aprilie 1994.

***

Motto: „Dacă altora nu le-a fost rușine mințind, cum să ne fie nouă rușine spunând adevărul?”

(„Dreptatea”, nr. 18 din15 septembrie 1944)

2. „Perna cu ace” a „Dreptății”

Încheiam prima parte a articolului observând strania coincidență între numele vehiculate la rubrica „Perna cu ace” (deschisă de Oscar Lemnaru în nr. 7 al ziarului „Dreptatea”) și viitoarele victime ale regimului comunist de ocupație. Operele acestora aveau să se găsească în broșura din 1948 conținând titlurile interzise din cultura română. Inițial erau în număr de 8.000 (!), la acestea adăugându-se de-a lungul anilor, progresiv, multe altele.

Voind să risipească orice posibilă urmă de neîncredere, Oscar Lemnaru, chiar a doua zi după declarațiile sale fulminante, își continuă campania cu nota intitulată „Ne ținem de cuvânt”:

Așa cum am făgăduit, vom face să defileze eroii presei de odinioară, cei care s-au folosit de pistolul german pus în ceafa poporului român. (…) Publicul desigur își mai amintește de ei, noi nu-i vom uita niciodată. Deocamdată, iată pomelnicul: Mircea Eliade, cel care nu demult cerea sânge și moarte. Emil Cioran, hitlerist propagandist. Paul Sterian, care până mai ieri a deținut o funcție în organizația nazistă a României. Horia Stamatu, revoluționar legionar, Arșavir Acterian, antisemit notoriu, bocitor pe mormântul Căpitanului Codreanu, Vasile Marin… („Dreptatea”, nr 8 din 3 septembrie 1944)

Nici un criteriu literar sau artistic nu mai era luat în considerare. Creații, opere, existențe – totul era citit printr-o grilă unică și inflexibilă; un singur criteriu conta: cel politic, ținta fiind exterminarea, lichidarea. Majoritatea inculpatilor beneficiau de tratamente repetate. Am evocat cazul lui Emil Cioran. Același tratament, mult mai drastic și lărgind aria de acuzare, îi va fi aplicat și lui Mircea Eliade:

M. Eliade, un român care a plecat în India ca să se facă diplomat la Lisabona! Teribilă fantezie în ce-l privește și dezarmantă naivitate pentru toți cei care l-au crezut. A pescuit în apa tulbure a unui misticism penibil, cât a putut, iar când undița își tocise vârful și i se terminase momeala a devenit deodată diplomat. Țara aceasta a fost în ultimii cinci, șase ani un coridor atât de întunecat, încât oricine a putut deveni transfotmist. („Dreptatea”, nr. 29 din 28 septembrie 1944)

Se ating cote aproape neverosimile astăzi. Cine ar putea crede că primul ziar care a luat poziție împotriva întoarcerii în țară a românului Mircea Eliade a fost însuși „Dreptatea”? Prin pana aceluiași necruțător Oscar Lemnaru, care în numărul din 11 octombrie al oficiosului PNȚ nu se sfia să scrie:

Mircea Eliade vrea să se întoarcă în țară… Firește că noi nu-l putem opri, dar nici bine ai venit nu-i putem spune pentru o mie de binecuvântate motive: 1) A reprezentat în „Criterion” huliganismul, orientând prin scris și prin viu grai, lumea spre obscurantism. 2) A reprezentat în străinătate hitlerismul românesc. 3) A cerut odată în „Vremea” moarte și sânge, toate bineînțeles amestecate în pasta misticismului. Poate ar fi mai bine să plece în India. Ne mirăm, de altfel, că, obișnuit cu tehnica fachirică, n-a intrat în pământ de rușine! („Dreptatea”, nr. 40 din 11 octombrie 1944)

Procesele politice intentate de oficiosul PNȚ aveau să fie continuate cu aceeași ignobilă vehemență, cu aceeași ura, cu aceeași neverosimilă inconștiență. Acuzații vor fi, pe rând, Nicolae Roșu, N. Crevedia, Hilarie Dobridor (Costică Iliescu) și desigur Nae Ionescu. Toți aceștia s-o repetăm, din motive exclusiv politice, redactorul „Dreptății” îndeplinind cu entuziasm nedisimulat funcția de comisar ideologic, reluată mai târziu cu aceeași fervoare de activiștii politici ai ocupantului, puși să zdrobească, la ordin, spiritualitatea românească.

Sub titlul „Câteva întrebări” va fi acuzat de asemenea, incredibil, însuși directorul general al Filarmonicii, marele dirijor român George Georgescu:

Domnul George Georgescu, directorul general al Filarmonicii, este drept sau nu că a colaborat cu germanii? (…) Este adevărat că în casa domniei sale se dădeau formidabile serate la care participa toată suflarea civilă și militară germană? Și încă o întrebare: un asemenea om mai poate dirija în România fără să provoace dezgust și indignare? („Dreptatea”, nr. 13 din 19 septembrie 1944)

Nu este ocolit nici repertoriul Teatrului Național. Sunt luate acum în vizor adaptările lui Dem Theodorescu, astfel că, în deschiderea „Pernei cu ace”, sub titlul scris cu litere de-o șchioapă „Apetitul șacalului”, semnat „x.y.z.” -se putea citi:

Domnul Dem Theodorescu este unul din cei mai convinși germanofili care a prelucrat și sub nemți pe Lope de Vega (…), «Țărăncuța din Cetate» a devenit în aranjamentul domnului Dem Theodorescu «Castiliana» – spectacol de moși care a degradat scena Naționalului și prelucrează acum «Fedra» de Victorien Sardou. Ar fi cazul ca și la Teatrul Național naziștii să fie trimiși în carantină. („Dreptatea”, nr 16 din 13 septembrie 1944)

Oficiul cinematografic este și el scrutat necruțător, aici fiind reperat Ion Cantacuzino, căruia i se aplică același tratament, cerându-i-se grabnic înlăturarea. Motivul: „fost criterionist și propagandist al întunericului spiritual” („Dreptatea”, nr. 28 din 27 septembrie 1944)

miscarea-pntcd-urss2

3. Alte măști, aceeași piesă…

Începând cu 4 decembrie 1944, rubrica „Perna cu ace” este abandonată, în locul ei apărând acum o alta. Schimbarea se dovedește însă aparentă căci noua rubrică „De la Apus la Răsărit” semnată la început „A.B.C.”, apoi „Styx”, urmează aceeași rețetă. Aceleași sunt țintele, aceleași sunt intensitatea și virulența atacurilor. Primul personaj luat la ochi este scriitorul Ion Barbu. Poetul, printr-o scrisoare adresată Societății Scriitorilor Români, riposta apărându-se împotriva calomniilor lansate împotriva sa, prin care era catalogat drept instigator la crimă și anarhie. Semnatarul rubricii (probabil tot Oscar Lemnaru) este și de această data neiertător:

… cu prilejul unei tragedii jucate în Piața Teatrului Național, poetul matematician (cu limbaj cifrat, adică) patrula înarmat cu unul, două sau chiar mai multe pistoale (…) În acest caz, toți fasciștii și germanofilii să iscălească în bloc o scrisoare de scuze că nu au ațâțat la jaf și la omor și să fie iertați. („Dreptatea”, nr. 87 din 6 decembrie 1944; vezi și nr. 12 din 8 septembrie 1944, rubrica „Cafeneaua de odinioară”)

„Vânătoarea de vrăjitoare” avea să se plieze după ritmul cultural al noilor vremi. La începutul lui ianuarie 1945, Lucrețiu Pătrășcanu va susține la Fundația Carol I o conferință intitulată „Cunoaștere și societate”, organizată de Gruparea Universitară Democrată. Pentru scopurile noastre, e de ajuns să remarcăm cum, în această prelegere, ministrul justiției de atunci considera pe Blaga drept mistic medieval, eclectic și agnostic, încuranjând obscurantismul și tendințele nocive pentru societatea românească (!!!). Un individ periculos deci, care trebuia, nu-i așa, lichidat. În același registru, urmărind „indicațiile prețioase”, ziarul „Dreptatea” îl desfințează în nuărul din 14 ianuarie 1945 pe marele filosof român, aplicăndu-i etichetele devastatoare de agnostic și obscurantist. (A.B.C. Cade-n picioare! În rubrica „De la Apus la Răsărit” dun „Dreptatea”, nr. 116) (ultima parte)

Silviu RAREȘ

The following two tabs change content below.
Rost Online

Rost Online

Rost Online

Ultimele articole de Rost Online (toate)

Spune-ți părerea