Impunerea democraţiei, un concept refuzat

Un amic francez, antropolog, cunoscător al României, a vrut să scrie o carte despre impunerea democraţiei în România. A făcut teren aici, s-a documentat ani de zile, a studiat istoria noastră recentă. Cartea, rod al unui travaliu excelent, fără a fi violentă, a fost rebotezată la editură: nu se face să vorbeşti despre impunere când e vorba despre democraţie! Democraţia este spontană sau nu este deloc! Iar la noi se pare că este spontană…

Ce s-a întâmplat în România după 1989? Roadele se văd acum, clare ca lumina zilei. Iar după aceste roade putem judeca sămânţa ce a fost sădită.

În primul rând, avem o clasă politică artificial împărţită în partide. Niciun element al vieţii politice autohtone de dinainte de 1989 nu anunţa apetenţa românilor pentru pluripartidismul actual de operetă. Nici pentru democraţia aşa cum o cunoaştem astăzi. Românii visau la ceva mult mai firesc: la o elită politică normală, adică la o elită, sătui fiind de adunătura de tovarăşi ponosiţi care nu mai reprezentau pe nimeni şi nimic. O elită care să fi vorbit şi altceva decât limba de lemn a lui Ceauşescu, care să fi făcut şi altfel de vizite decât cele „de lucru” sau cele în Iran, o elită care să nu fi avut nevoie de stadioane pentru a se simţi iubită de popor, în fine, o elită care să vorbească românilor limba tradiţiei creştine şi nu idiomul fals al pozitivismului comunistoid şi ateu, importat din Asia.

Ce am dobândit în schimb? O duzină sau mai bine de partide pestriţe, botezate, rebotezate, reşapate, toate pornite din acelaşi trunchi comun. Ce fel de trunchi? Nu, nu este vorba despre clasica dihotomie, de care mulţi vorbesc, Partid/Securitate, ci de unul şi acelaşi trunchi nefiresc, numit interes economic cu aparenţă politică. Mai pe scurt: interes. Politica a devenit doar o vitrină a intereselor, o bursă de valori pe care se tranzacţionează diferite „lucruri” pe piaţă, care, prin simplul fapt al tranzacţionării, devin marfă. Marfa politică se vinde la rândul ei mai bine sau mai rău, dar rămâne, din păcate, o marfă, fără valoare morală, fără valoare naţională, fără viitor. În loc să fie un pas înainte, viaţa politică de după 1989 s-a întors în timp în perioada interbelică, o perioadă a politicianismului celui mai arid, fără scăpare. Aşa se explică, în parte, repulsia pe care au trezit-o la reapariţie partidele istorice, nu doar prin propaganda FSN-istă sau manipularea proIliescu. Ideea de partid politic era, după interbelicul eşuat şi comunismul prăbuşit în ruină, compromisă. Astăzi, partidul a revenit la putere, deşi nimeni nu mai crede(a) în el. La repezeală, ceea ce noi românii înţelegeam prin democraţie a fost înlocuit cu ceva care e departe de a funcţiona aşa cum am dori. Îndrăznesc să afirm că democraţia visată în 1989 era democraţia ideală: nu în favoarea partidelor, nici în favoarea clicilor, ci pentru dreptate şi adevăr. Şi pentru libertate. Aceste valori s-au risipit ca norii după furtună, iar acum, la mai bine de două decenii de la revoluţie, constatăm că oriîncotro am privi, speranţa nu are de ce să se agaţe.

Democraţia s-a făcut în pas alert, adesea cu bani din afară. Oare se putea altfel? De ce trebuia să se facă aşa? Am fost gazde bune, în ultimii 23 de ani, ai tuturor fundaţiilor străine, politice sau apolitice, civile etc. Această găzduire generoasă pune o problemă de principiu. Este actuala ONG-izare a României o soluţie pe termen lung la problemele societăţii româneşti? Reuşesc aceste fundaţii, în calitatea lor de filiale ale celor de la centru, să fie atât de suple încât să ajute societatea românescă? Produc ele o elită românească de calitate sau o specie de cetăţeni cu numeroase abilităţi dar cu o conştiinţă deviată a problemelor locale, tratate mai ales în cheie globală? Ca şi capitalismul cumetriilor transnaţionale, toate aceste instituţii sunt croite afară şi funcţionează ca nişte grefe aici. Fireşte, a trecut de mult vremea autarhiei visată de Ceauşescu, sau cea a protecţionismului idealist al lui Mihail Manoilescu, dar, principial, problema rămâne aceeaşi: cum rezolvi cu instrumente politice locale presiuni globale care depăşesc logica locală?

În Rusia lui Putin, atât de detestat(ă) de media din Occident (temeiurile acestei judecăţi negative sunt complicate, mai ales în actuala conjunctură), fundaţiile străine sunt strict reglementate, iar astăzi sunt „călcate” de reprezentanţii statului rus, pentru a deschide porţile adevărului: ce fac în realitate aceste fundaţii? Statul rus are puterea să controleze astfel de instituţii finanţate din afară. În numele „violenţei legitime” de care vorbea un mare occidental, Max Weber, acest stat se poate „zburli” din când în când la cei care funcţionează pe teritoriul său. Aflat încă în logica gazdei perfecte, statul român primeşte lecţii teoretice despre privatizarea care urmează şi trebuie a se face în viitor[1].

Avem prea multe eşecuri în ultimii 23 de ani, atât în plan economic, cât şi politic, pentru a ne permite să facem în continuare pe struţii şi să ducem în continuare o existenţă de struţo-cămilă: asezonând o falsă democraţie necenzitară cu o oligarhie atotputernică, nu facem decât să ruinăm bazele statului român, definitiv.

Prin anii ’20 şi înainte, când România intrase în graţiile Franţei (fapt ce ne-a permis să devenim, măcar o vreme, România Mare), autori foarte serioşi francezi, naţionalişti şi temperat democraţi la ei acasă (unul este Jacques Bainville, un academician, de profesie istoric, apropiat de Charles Maurras şi amic al ţării noastre) scriau despre „luxul” democraţiei la noi. Sensul era simplu: o ţară fără tradiţii democratice în sens occidental, o ţară fără forţă civică (până una-alta, nu stăm nici acum grozav la acest capitol), o ţară tânără ca modernitate politică ar trebui să fie mai atentă la „deliciile” democraţiei de import.

O astfel de discuţie poate părea multora neoportună. Desigur, multe lucruri s-au legat în ultimii 23 de ani la noi. Democraţia de import a prins, instituţiile străine sunt bine aşezate pe meleagurile noastre. Chiar dacă par ineficiente, ele nu sunt. Chiar dacă nu au reuşit să creeze fondul de care vorbea Lovinescu, aceste instituţii sunt forma sub care ne desfăşurăm viaţa politică şi economică. Mai puţin cea socială. Viaţa socială a a majorităţii românilor în „postsocialism” seamănă ciudat cu viaţa dintr-un alt socialism, mai cosmopolit, dar la fel de trist. Dovadă, una singură, în afară de realitatea la vedere: cartea lui David Kideckel despre România postsocialistă, cartea unui antropolog american cinstit, fără alte interese decât cele de cunoaştere, va trezi, cu siguranţă, nostalgia pentru vremurile de tristă amintire de dinainte de 1989. Şi totuşi, uneori parcă ne e dor de acea Românie. Era mai a noastră!


[1] Trimitem la un articol bine documentat al lui Mircea Platon pe tema raporturilor stat-economie, care are ca subiect ţara ce se află în centrul economiei europene: Germania. Credem că parcurgerea acestui material poate fi utilă pentru cei care cred că privatizarea a tot ce a mai rămas în ograda economică a statului român va soluţiona problemele noastre: http://www.mirceaplaton.com/html/articole_tara.html.

Cristi Pantelimon

About Cristi Pantelimon

Conf. univ. dr. Facultatea de Sociologie, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti, autor al volumului Corporatism şi economie. Critica sociologică a capitalismului (2009).

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost