Înainte vreme se spunea că pe un bărbat îl formează familia, şcoala, biserica şi armata. În cazul lui Marcel Petrişor, familia, şcoala şi biserica şi-au îndeplinit sarcina, doar cu stagiul militar a fost complicat, el fiind înlocuit cu detenţia pe motive politice. A ispăşit aproape 14 ani de temniţă în regimul comunist, fiind coleg de celulă cu cei mai iluştri reprezentanţi ai aristocraţiei spirituale a României interbelice. Tot în închisoare şi-a descoperit şi vocaţia de scriitor, care avea să-i dea, după ani de puşcărie, o nouă viaţă. În cărţile sale, Marcel Petrişor evocă o lume românească fabuloasă, în care legende, mituri, întâmplări fantastice şi eroi adevăraţi se regăsesc alături de personaje obişnuite şi obiceiuri cotidiene ale unor timpuri pline de-un farmec azi dispărut.
[…] – Şi prima condamnare, şi a doua, le-aţi suferit cu eticheta de legionar, deşi dvs. nu puteaţi fi legionar, căci aveaţi numai 11 ani în 1941, când Mişcarea Legionară a încetat să existe ca partid politic. De ce aţi fost, totuşi, considerat legionar?
– Despre Mişcarea Legionară ştiam lucruri vagi, din copilărie. Îmi auzeam rudele vorbind uneori despre asta. Totuşi, prin 1948, când eram în ultima clasă de liceu, aveam doi prieteni mai mari, care trecuseră prin „Frăţia de Cruce”, o organizaţie de tineret a Mişcării, şi care m-au chemat la o întâlnire a lor, să punem la cale un grup de rezistenţă anticomunistă. Nu mai ştiu din ce pricină nu am ajuns la acea întâlnire şi aşa am scăpat să nu fiu arestat încă de atunci. Căci i-a ridicat Securitatea pe toţi. Însă în 1952, când am fost luat şi eu, m-au acuzat că l-am ajutat pe Ovidiu Cotruş, pentru că sunt legionar. La anchetă, întâi voiau să te pună în postura de duşman al partidului, deci al poporului, şi pentru asta îţi spuneau să scrii: cutare, născut la…, legionar, declar următoarele. Dacă spuneai că nu eşti legionar, ei se străduiau să demonstreze că minţi, pornind de la legăturile cele mai firave pe care le aveai cu vreun legionar. Dacă i-ai dat cândva „bună ziua” unui legionar pe stradă, însemna că şi tu eşti legionar. Odată, i-am şi replicat unui anchetator, ca să-i arăt cât e de absurdă „logica” lui: „Dar dacă dvs. vorbiţi acum cu mine, sunteţi tot legionar?”. M-a snopit în bătaie pentru asta. Oricum, ajunsese formulă stereotipă: cutare, născut… legionar. Macedo-românii erau obligaţi să scrie „legionar fanatic”, ca şi bucovinenii şi vrâncenii, pentru că erau mai dârji.
– Spuneaţi că aţi început să scrieţi în închisoare, mental, căci nu aveaţi dreptul la creion şi hârtie. Care a fost începutul?
– Cum spuneam, în celulă nu aveai ce să faci toată ziua şi îţi mucegăia creierul fără activitate. Nu aveam cărţi să citim, nu puteam scrie, eram deseori ţinuţi la izolare, fără să avem cum vorbi cu cineva. În clipele de singurătate, ne rugam şi ne scufundam în amintiri. Cei care aveau talent poetic compuneau mental poezii şi le transmiteau prin Morse din celulă în celulă. Când eram mai mulţi într-o cameră, învăţam unul de la altul câte ceva din ce făcusem la şcoală, filosofie, istorie, limbi străine şi ne povesteam cărţile pe care le citisem. Şi aşa se năştea literatura. Mai ales că am stat cu oameni foarte capabili, ca Gheorghe Calciu, Costache Oprişan, Demostene Andronescu… La Aiud i-am întâlnit pe marele fizician George Manu, pe părintele Dumitru Stăniloae, pe Petre Ţuţea – care era de-atunci o legendă -, pe Mircea Vulcănescu, pe Radu Gyr, pe Nichifor Crainic, pe Ernest Bernea, pe Valeriu Bartolomeu Anania, pe Sandu Tudor, pe prinţul Alexandru Ghyka… Era acolo aristocraţia spirituală a României. Şi nu ne-am văzut o zi sau o lună, ci un car de ani! Ţin minte cum odată, Puiu Cotruş povestea „Război şi pace”, romanul lui Tolstoi, şi asculta şi gardianul la geamul nostru. Dar spunea cartea pe episoade, că nu izbutea să termine într-o zi, iar gardianul zice: „Bă, să nu o omori pe Nataşa până mâine, că vin tot eu la post”. Unii erau mai buni povestitori, alţii mai slabi, dar asta ne ajuta să ne trecem timpul. Şi atunci m-am gândit că povestitul ar fi ceva ce mi-ar plăcea şi în libertate. Rememorarea unor întâmplări din sat sau redarea unor poveşti pe care le ştiam de la alţii nu-mi mai era suficientă de la o vreme, drept pentru care am început să literaturizez, să imaginez… Bine, volumul de memorii din închisori, reeditate acum câţiva ani cu titlul „Cumplite încercări, Doamne!…” a fost literatură nonficţională, de fapt un document, o mărturie scrisă literar. Prima dată am scris-o în limba germană, cu gândul ca dacă mi-o găseşte cineva, să treacă mai uşor peste ea, neînţelegând limba. O intitulasem: „O călătorie prin mine însumi”. În 1968 m-au arestat ca să găsească această carte, ştiau de ea. Şi au găsit-o. Iar faptul că am scris-o în germană i-a convins că voiam să o trimit peste graniţă. Mi-au luat-o. Nu aveam niciun duplicat şi am scris-o din nou.
Citiţi interviul integral în Formula As.
- Noi și ”Înalta Poartă” - 8 aprilie 2024
- SUA – UE – România, sub spectrul acelorași amenințări - 26 februarie 2024
- România Mare în Europa - 28 ianuarie 2024