Catastrofa climatică: apocalipsa unei religii seculare

Un chip de copil transfigurat de emoţie, pe care o lume întreagă a putut vedea întipărite panica şi disperarea: „Cum îndrăzniţi să ne furaţi copilăria şi visurile?” Discursul Gretei Thunberg la ONU din data de 23 septembrie 2019[1] a împletit lacrimile cu furia. Politicienii lumii au fost somaţi să acţioneze acum, într-un mod radical şi lipsit de compromisuri pentru izbăvirea lumii de spectrul unei iminente apocalipse climatice, pe care oamenii de ştiinţă o tot propovăduiesc de 30 de ani încoace.

Greta Thunberg are încă înfăţişarea unui copil, deşi a împlinit deja 16 ani. Competenţele ei în privinţa teoriilor ştiinţifice cu pricina sunt, desigur, nule. Dar ea crede în ele. O face sincer, cu toată fiinţa ei, fără să-şi dea seama că ar putea fi o biată victimă naivă. În primul rând a ambiţiilor părinţilor, dar şi a unor influente grupări de lobby ecologist, a mass-media sau a politicienilor care îi cântă în strună, pentru că le serveşte de minune interesele[2]. Toate aceste cercuri au făcut dintr-o biată fată, uşor retardată în evoluţia ei biologică (nu şi intelectuală), suferind de o dereglare psihică (sindromul Asperger) care se manifestă printr-o fixaţie obsesivă, un adevărat profet al apocalipsei acestei noi religii care tinde să devină ecologismul panicard şi iraţional.

Cei care au de profitat de pe urma ei i-au confirmat şi întărit obsesiile, i-au alimentat spaimele, au transformat-o într-o portavoce, fără să se gândească la consecinţele dezatruoase asupra sufletului acestei fiinţe neajutorate şi exploatată fără ruşine. Consecinţa? În discursul ei de la ONU, Greta Thunberg şi-a revărsat furia împotriva politicienilor, care chipurile nu acţionează cu suficientă hotărâre pentru a opri aşa-zisul dezastru climatic. Marioneta de care se folosesc aceştia riscă aşadar să scape de sub control, pretinzându-le ca faptele să le fie consecvente până la sânge cu retorica practicată.

Nu încape vorbă, ei merită să fie admonestaţi sever, dar din alte motive: în fapt sunt doar nişte şarlatani capabili să instrumentalizeze orice le serveşte interesul. Care, după cum vom vedea, este în primul rând unul de natură politică şi socială. Iar figura de copil a Gretei, împreună cu toţi copiii şi tinerii inconştienţi şi disperaţi că nu ar mai avea niciun viitor şi care ies pe străzi în numele mişcării „Fridays for Future” sunt nişte paravane minunate îndărătul cărora păpuşarii îşi văd de interesele lor.

A văzut cineva oameni de ştiinţă care să fie cuprinşi de o asemenea disperare existenţială? Cu toate că semnalele de alarmă vin de fapt de la ei. Nu, pentru că aceştia … vor să-şi trăiască viaţa, sperând poate şi la cununa de lauri acordată „salvatorilor planetei”. Se gudură în faţa oricui le oferă mălai şi faimă. Ei primesc fonduri generoase pentru ca rezultatele cercetărilor lor să se plieze pe agenda politică a sponsorilor. Le convine să fluture ameninţarea, dar pe de altă parte să o lungească cât mai mult, pentru ca proiectele lor să continue să beneficieze de finanţare. Dacă ne-ar paşte apocalipsa climatică în următorii 10 ani, nu le-ar mai păsa lor de astfel de amănunte, de bani şi de lauri, ci ar fi primii care ar ieşi disperaţi în faţa întregii lumi, înaintea Gretei şi a adolescenţilor care o idolatrizează. De fapt, ei lansează avertismente catastrofice în care în mod evident nu cred pe de-a întregul.  Ei ştiu că teoria lor nu e 100% dovedită, că există şi obiecţii semnificative, pe care le-ar dori cenzurate şi marginalizate, şi despre care vom mai vorbi. Sunt nişte false Casandre, care pe undeva cred în „dracul” de care vor să ne exorcizeze. Numai că în sinea lor probabil că nu îl consideră atât de negru, pentru a putea profita cât mai mult de statutul care le este oferit politicieni. În mod evident, interesele unora şi ale altora coincid, aşa că ceea ce vedem zi de zi nu ar trebui să ne mai surprindă.

În cele ce urmează voi încerca o analiză lucidă şi obiectivă a fenomenului la care asistăm în prezent şi care datorită atenţiei excesive pe care i-o acordă mass-media occidentală ne va urmări şi în anii următori. Trebuie să lăsăm isteria deoparte şi să punem în evidenţă o serie de fapte esenţiale pentru a înţelege ce se întâmplă de fapt cu lumea de azi.

Marea Transformare: schimbarea urgentă a paradigmei energetice

Teoria care a căpătat treptat un caracter de dogmă indiscutabilă este cea a „încălzirii globale antropogene”, adică a încălzirii fără precedent a climei planetei datorată emisiilor de CO2 (dioxid de carbon), gaz rezultat din toate procesele de ardere a combustibilor fosili: benzină, motorină, gaz, cărbune. Adică practic tot ceea ce a constituit motorul civilizaţiei de până acum, resursa principală de energie care a permis dezvoltarea economică şi atingerea unor standarde de viaţă superioare tuturor epocilor istorice anterioare.

De-acum însă: STOP! Teoria conform căreia concentraţia sporită în atmosferă de CO2 antropogen ar cauza un efect de seră la nivel planetar reclamă măsuri radicale. Dacă omenirea nu va renunţa total şi cât mai rapid (în mare parte în următorii 10 ani) la aceste surse de energie, ne paşte „apocalipsa climatică”: o încălzire globală a temperaturii planetei cu 4-5 grade în următoarele decenii, cu consecinţe catastrofale pentru întreaga omenire. Soluţia propusă e „decarbonizarea” totală şi folosirea în exclusivitate a „energiilor verzi”, „regenerabile” (eoliană, solară, hidraulică, etc).

O gândire raţională trebuie să fie conştientă de faptul că resursele de combustibili fosili sunt limitate şi se vor epuiza în timp. Că în viitor va trebui apelat oricum la surse alternative de energie şi la noi tehnologii. Unde e aşadar problema? Ei bine, aceasta constă în urgenţa cu care trebuie să se facă această tranziţie, chiar dacă tehnologiile menite să le înlocuiască pe cele vechi nu sunt nici pe departe la fel de fiabile. În mod normal, noile tehnologii, atunci când se vor dovedi cu adevărat performante şi rentabile, le vor înlocui de la sine pe cele vechi. În câteva decenii acest fapt s-ar fi putut produce de la sine, pe cale „naturală”. Numai că în realitate asistăm la o forţare fără precedent, aproape iraţională, în această direcţie. Se vizează în primul rând renunţarea cu orice preţ la tehnologiile prezentului, pentru a impune „de sus în jos” anumite alternative care încă nu şi-au dovedit fiabilitatea deplină.

Aceste metode heirupiste pretind că pun pe primul plan reducerea emisiilor de CO2. Noul preşedinte al Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat chiar că ţelul care trebuie atins de Uniune este cel de „zero emisii” în anul 2050. Aşadar această politică va avea mai devreme sau mai târziu efecte asupra tuturor ţărilor europene, inclusiv asupra României, unde deocamdată nu e o temă fierbinte. Dar nu peste mult timp va fi, nu încape îndoială.

Ceea ce nu ne spun artizanii acestei politici, este de unde va veni curentul „ecologic” necesar, dacă în viitor întreg parcul de automobile va folosi motorul electric? Sau litiul necesar bateriilor, o cantitate ipotetică, aflată mult peste rezervele mondiale existente? De unde? Deşi dreptul la liberă circulaţie e prezentat drept una din realizările fundamentale ale UE, acesta va trebui reinventat. Străbaterea continentului dintr-o parte în alta cu un vehicul a cărui autonomie măsoară în jur de 300 km şi a cărui reîncărcare durează câteva ore, va deveni o experienţă insolită. Staţiile de reîncărcare, care se presupune că vor fi supraaglomerate, vor deveni un soi de oaze multifuncţionale în deşertul de beton al autostrăzilor. Pentru a ajunge să stai câteva ore cu maşina „la priză” va trebui să aştepţi cuminte, la rând, alte ore bune. Probabil în jurul acestor puncte se va dezvolta o întreagă industrie de agrement, cu restaurante, magazine, parcuri de distracţii, cinematografe, piscine, hoteluri. Omul nostru care soseşte acolo cu bateria descărcată va trage un tichet cu un număr de ordine, după care se va putea relaxa în voie până îi vine rândul la alimentat. Un viitor minunat, nu-i aşa? Un scenariu demn de utopiile SF! Ce ne-am putea dori mai mult: orice călătorie mai lungă va îmbina de-acum încolo utilul cu plăcutul!

Viitorul ne va aduce probabil şi acel miraculos combustibil care încă nu există, şi cu care vor putea circula vapoarele şi avioanele, care nu vor mai avea voie să folosească păcura, motorina sau kerosenul, toate fiind combustibili fosili, emitenţi de CO2. Ne poate da detalii vreunul din politicienii care s-au molipsit această fixaţie a decarbonizării totale şi cât mai rapide? Cu ce combustibil vor circula aceste mijloace de transport? Pentru a visa mai departe la cum ar arăta atunci viitorul: ne vom întoarce poate la corăbiile „ecologice” cu pânze, de pe puntea cărora vom putea admira magnifice panouri solare zburătoare? Sau mai degrabă, deşi nu se spune explicit, se are în vedere reducerea masivă a transportului pe apă, prin aer dar şi pe uscat?

Cu ce surse de energie se vor încălzi locuinţele oamenilor, în cazul în care combustibilii fosili vor fi la un moment dar interzişi? Tot cu electricitate, eventual cu pompe de căldură alimentate cu electricitate? Dar blocurile, instituţiile, halele industriale? E drept că există deja tehnologii în acest sens, pompe de căldură gigantice, dar ele sunt folosite doar la clădiri noi, construite la alte standarde de izolaţie termică. Ne spune cineva cu ce se vor încălzi clădirile vechi mari, unde sunt analizele dacă adaptarea acestei tehnici la clădirile existente e fiabilă sau la un preţ accesibil omului obişnuit? Sau cum se va depăşi dezavantajul inerent al acestor pompe de căldură, care la temperaturi foarte scăzute îşi ating limitele, sistemul de încălzire fiind nevoit să apeleze la resurse suplimentare pentru a asigura în interior o temperatura decentă? Cum combustibilii fosili vor fi interzişi, singura variantă rămâne curentul electric. Produs prin ce metode? Instalaţii eoliene, care pe o vreme liniştită dar geroasă de iarnă, pur şi simplu … stau? Aşadar, chiar dacă această tehnologie e o variantă bună în multe cazuri, deocamdată nu e o soluţie universală.

Toate cele de mai sus vor trebui să devină realitate peste nici 30 de ani, dacă se va merge în direcţia decarbonizării totale în termenul preconizat. Numai că alternative serioase pe scară largă nu există încă. Deocamdată se improvizează. Ideea pare a fi mai degrabă aceea de a restrânge, limita, interzice, în numele unei ipotetice „stări de urgenţă climatică” şi pe urmă: las’ că vedem cu ce le vom înlocui pe toate acestea pe scară largă. Există un plan care să mizeze cumva pe extinderea masivă a energiei atomice care, după cum se ştie, nu emite gaze cu efect de seră? Măcar pentru o perioadă de 30-40 de ani, timp în care s-ar putea dezvolta în linişte tehnologiile viitorului care să constituie alternativa reală la cele de până acum? Evident, nu, pentru că nici energia atomică nu e considerată „ecologică”.

Acest imperativ al salvării planetei e de fapt doar pretextul ecologic pentru o transformare socială fără precent, care nu poate fi realizată cu metode democratice. Când vine vorba de viaţa sau de moartea lumii, oamenii ar putea fi siliţi să aleagă între o dictatură globală şi extincţia speciei umane – cel puţin dacă ne luăm după concepţiile artizanilor acestei Mari Transformări[3] (a se vedea şi „Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă”[4] a ONU, analizată aici [5] ) teorizată de ideologii unui curent care poate fi descris cel mai bine prin termenul de eco-marxism. Care diferă de marxismul clasic doar prin pretextele invocate, ţelul final fiind acelaşi. Căci după unii, doar socialismul planetar, dirijismul total, ne mai poate salva de apocalipsa climatică care ne-ar ameninţa în viitorul apropiat.

Cu câţiva ani în urmă, când presa mainstream nu era subordonată complet acestei tematici, se mai puteau citi interviuri cu titlul „Pe drumul spre dictatura climatică” [6] , în care istoricul şi  profesorul berlinez Wolfgang Wippermann, expert în totalitarism, aprecia ideologia acestei „Mari Transformări” drept o distopie, un produs al unor fanatici ai ştiinţei care vor să-şi impună concepţiile cu orice preţ. Pe scurt, avem de-a face cu o mentalitate îmbibată de „mesianism revoluţionar”, cu scopul de a face o lume mai bună, trecând peste”mecanismele de blocaj” şi poziţiile de „veto” care ar inhiba această transformare. Spus fără perdea: o dictatură la scară mondială.

Observaţii pertinente, căci tocmai asta pare a fi urgenţa reală a promotorilor acestei religii seculare: transformarea societăţii în sensul cedării controlului (adică a resturilor de democraţie care au mai rămas) unei elite globaliste „luminate” care ne va conduce pe cele mai înalte culmi ale … nu vă sună cunoscut? Iar unul ca Ceauşescu … nu cumva ar putea fi reabilitat cândva drept un veritabil pionier al salvării climei? Cu restricţiile sale forţate la combustibili, căldură, curent electric, carne (considerată mai nou neecologică) prin care a ţinut un popor întreg în întuneric, frig şi foame, nu s-a dovedit el oare un vizionar cu adevărat „genial” şi un înaintemergător al actualului trend ecologist? Din păcate pentru el, nu a ştiut să-şi împacheteze suficient de bine aceste măsuri nepopulare. I-a lipsit argumentul irefutabil al celor de azi, că toate aceste sacrificii trebuie făcute pentru salvarea planetei. Altminteri, peste 30 de ani i s-ar fi ridicat probabil statuie la Bruxelles … Iar tovarăşa Elena, nu cumva îşi va putea restabili şi ea faima de academician specialist în „codoi”, termen aflat actualmente în vogă maximă?

Ştiinţă instrumentalizată de politica globalistă. Omniprezentul Soros amestecat şi aici.

Ideea instrumentalizării politice a teoriei „încălzirii globale” a apărut în 1988 în Statele Unite. Pe 23 iunie 1988, înaintea unei comisii a Senatului prezidată de senatorul democrat Timothy Wirth a fost prezentat un raport al climatologului (de fapt de formaţie astronom) James Hansen, la acea vreme preşedinte al „Goddard Institute for Space Sciences”[7] [8].  Wirth, printre altele membru al organizaţiei globaliste „Council of Foreign Relations” (CFR) [9], a intuit imediat potenţialul mesajului acestei teorii în folosul agendei globalismului, indiferent de corectitudinea ei. Într-un interviu publicat în 1993, acesta este citat cu afirmaţia: „Va trebui să ne folosim de tema încălzirii globale. Chiar dacă teoria încălzirii globale este falsă, noi vom face ceea ce trebuie, în termeni de politică economică şi de mediu” [10]. Cu alte cuvinte, ceea ce primează este de fapt cu totul altceva decât adevărul ştiinţific.

Desigur, pentru atingerea scopurilor politice dorite, această teorie trebuia prezentată drept una indiscutabilă, cu un caracter cvasi-dogmatic. Era nevoie de o autoritate ştiinţifică menită să vegheze la „puritatea” ei. Astfel a luat fiinţă sub egida ONU, tot în 1988, institutul „Intergovernamental Panel on Climate Change” (IPCC), care publică anual rapoarte alarmiste despre încălzirea globală în care se pretinde că aceasta se datorează într-o proporţie covârşitoare cauzelor antropogene. Încă de la începuturile sale, acest IPCC s-a manifestat drept o organizaţie cu scopuri în principal politice, iar nu legate de ţinuta şi rigoarea ştiinţifică. Faptul nu a scăpat ziaristei Elaine Dewar de la Hamilton Spectator, care pe lângă această observaţie mai scrie, legat de impresiile pe care le-a lăsat Maurice Strong, preşedinte al United Nations Environment Program (UNEP), una din instituţiile care au „năşit” IPCC, că acesta doar „se foloseşte de ONU drept o platformă pentru a „vinde” criza globală a mediului şi agenda guvernării globale”[7].

Maşinăria de propagandă a început să funcţioneze la turaţie maximă, fiind finanţată în mod evident cu sume uriaşe. În anul 2006 s-a lansat celebrul film „An Incovenient Truth” al lui Al Gore, fost vicepreşedinte al SUA sub regimul Clinton, menit să prezinte această problematică publicului larg. Filmul a constituit piesa principală din intensa campanie de lobby făcută de Gore la acea vreme care – oare e o surpriză? – a fost finanţată în mod substanţial de cine altcineva, decât de faimosul George Soros [11]! Om inteligent şi totodată cât se poate de pragmatic, acesta a intuit toate avantajele pe care le poate aduce o campanie cât mai zgomotoasă pentru „protejarea climei”. Astfel, controversatul multimiliardar, cunoscut pentru talentul său în domeniul speculaţiilor bursiere, nu a putut pierde prilejul să-şi recupereze cu surplus investiţiile făcute în campaniile de lobby şi în ONG-urile ecologiste. Nu e de mirare că activităţile acestora şi influenţa lor asupra politicii guvernamentale (în perioada ante-Trump) au dus la prăbuşirea acţiunilor unor mari companii de exploatare a cărbunelui. Astfel încât cei care au pariat la bursă pe această evoluţie, precum a făcut Soros, s-au ales cu câştiguri imense[12].

Cele doar câteva elemente prezentate aici ar trebui să fie suficiente pentru a înţelege că această teorie a încălzirii globale e doar un pretext sau instrument menit să provoace profunde transformări social-politice la scară mondială. Iar faptul că e promovată cu atâta asiduitate drept un adevăr indiscutabil (fie că e sau nu aşa) nu trebuie să ne mire.

Cu toate acestea, adevărul unei teze nu depinde de intensitatea propagandei făcută pe seama ei, ci trebuie analizat prin prisma cu totul altor criterii.

Absenţa consensului ştiinţific

Un document recent al IPCC[13], făcut public nu întâmplător exact în preajma summitului ONU pe tema climei din 21-23 septembrie 2019, trage ca de obicei un vehement semnal de alarmă, susţinând că gheţarii din zonele arctice se topesc într-un ritm accelerat, rezultatul fiind creşterea catastrofică a nivelului oceanelor planetare în deceniile următoare, cu un impact dezatruos asupra aşezărilor umane din zonele de coastă. Acest apel disperat (care cerea politicienilor să ia măsuri neîntârziate pentru a preveni catastrofa) a fost, bineînţeles, preluat cu generozitate de toate mediile mainstream.

Aproape simultan, pe 23 septembrie 2019, peste 500 de oameni de ştiinţă din numeroase ţări au semnat o scrisoare deschisă adresată Secretarului General ONU, Antonio Guterres, în care din contră, se face un apel la raţiune şi luciditate, respingându-se tezele „alarmiştilor”[14]. Astfel, sub titlul „Nu există o urgenţă climatică”, documentul expune elocvent şi concis următoarele puncte: încălzirea climei are atât cauze naturale cât şi antropogene, iar acum asistăm într-adevăr la o fază de încălzire, însă nu e ceva deosebit, căci astfel de perioade au mai existat în istoria planetei. În plus, această încălzire este mult mai lentă decât s-a prognozat, modelele folosite pentru a determina evoluţia climei fiind inadecvate, datorită influenţei exagerate pe care o atribuie factorului CO2. Pentru această perioadă de încălzire globală în care ne aflăm nu există nicio evidenţă statistică a unei frecvenţe sporite a dezastrelor naturale ca uragane, inundaţii sau secete. Aşadar nu avem de-a face cu nicio urgenţă climatică, iar ţelurile propuse pentru o decarbonizare totală până în anul 2050 sunt nerealiste şi nocive.

Cum era de aşteptat, mediile mainstream nu au suflat o vorbă despre acest punct de vedere diferit. În orice caz, se poate constata că nu există un consens la nivelul comunităţii ştiinţifice. Numai că opiniile care ies din cadrul dorit de unii sunt pur şi simplu marginalizate, cenzurate, trecute sub tăcere, pentru a nu le deranja agenda politică.

Punctul nevralgic al întregii teorii, care nu a fost explicat până acum într-un mod satisfăcător şi nu a putut fi demonstrat nici prin experimente, este următorul. Deşi procentajul de CO2 în atmosferă este de doar 0,04%, dintre care doar 4,3% este de origine antropogenă[15], cum se explică atunci imensul efect de amplificare pe care aceste cantităţi infime îl au asupra temperaturii globale, mai precis asupra pretinsului efect de seră care ar duce la această semnificativă încălzire globală? E unanim acceptat faptul că dioxidul de carbon absoarbe energia radiaţiilor infraroşii pe care apoi o emite sub formă de căldură, dar magnitudinea efectelor produse la scară planetară de o concentraţie totuşi extrem de redusă rămâne un subiect controversat în comunitatea ştiinţifică.

Tabăra „încălziriştilor” este în mod evident mai numeroasă, dar acest fapt poate avea şi cauze de o cu totul altă natură: propaganda mediatică puternică în favoarea acestei teze sau fondurile substanţiale care sunt alocate în mod expres pentru susţinerea ei, iar nu cum ar fi normal, pentru o cercetare obiectivă şi lipsită de idei preconcepute.

Unul din argumentele favorite ale propagandei pro-încălzire antropogenă este aşadar cel al „consensului” care ar domina comunitatea specialiştilor în climatologie. Adesea se aduce în atenţie, citat ca o mantră scurtă şi de efect, faptul că 97% din oamenii de ştiinţă susţin această teorie. Cifra în cauză este bazată pe câteva meta-studii, care ar fi analizat concluziile unui mare număr de articole ştiinţifice (peste 12000). Deja acest fapt e de natură să ridice un semn de întrebare, înaintea oricărei analize mai aprofundate a metodologiei acestor meta-studii. Concluzia corectă ar fi pe moment doar aceea că 97% din articolele luate în considerare susţin teza încălzirii globale antropogene, fără a da indicii asupra ponderii numerice efective a celor două tabere adverse. Totuşi, dacă „încălziriştii” sunt mai productivi sau dacă (aşa cum se întâmplă de fapt) articolele lor îşi găsesc loc mult mai uşor în paginile revistelor de specialitate decât cele „eretice”, atunci procentajul în cauză e lesne de înţeles.

Numai că cifra de 97% folosită ca argument retoric decisiv în multe dezbateri tot nu rezistă unei analize aprofundate. Pentru că de fapt ea se referă la ponderea articolelor (dintre cele luate în considerare în studiu, multe fiind pur şi simplu trecute cu vederea pe baza unor criterii subiective) care susţin că activitatea umană are un efect oarecare, oricât de mic, asupra climei, chiar şi atunci când nu se estimează în ce grad[16]. Prin urmare, cifra respectivă trebuie relativizată, iar cei interesaţi trebuie să ştie că s-a făcut deja o demontare meticuloasă şi detaliată[17] a pseudo-studiilor care au promovat această gogoaşă care sună impresionant, dar a … gol.

Şi nu e singura poziţionare critică în această privinţă. Între timp a apărut şi un institut „rival” al IPCC, cu un nume foarte asemănător, NIPCC[18] –  de data aceasta însă un institut neguvernamental, semnificat prin litera N din acronim. Într-unul din rapoartele publicate de acest institut independent, intitulat „Why Scientists Disagree about Global Warming”[19] („De ce oamenii de ştiinţă sunt în dezacord în privinţa încălzirii globale”), este demontată printre altele şi acea cifră fantezistă de 97%, foarte asemănătoare cu scorul pe care îl obţineau în alegeri candidaţii partidelor comuniste din regimurile dictatoriale cu partide unice.

Cea mai mare parte a documentului este dedicată unei critici amănunţite a activităţii IPCC. Astfel, se scoate în evidenţă faptul că acest institut a fost creat cu scopul precis de a studia efectele activităţii umane asupra climei, fiind mai degrabă parte a unei agende politice decât a unui demers dedicat exclusiv adevărului ştiinţific. Astfel, se spune în raportul NIPCC, orice abordare ştiinţifică ar trebui să pornească în primul rând de la ipoteza că schimbările climatice sunt rezultatele unor procese naturale. Aceasta este aşa-numita ipoteză nulă în statistică, care poate să fie adevărată sau nu. Iar oricine are cunoştinţe în domeniu ştie că aceasta se alege de obicei contrar evidenţelor livrate de observaţiile empirice care ne sugerează că activitatea umană ar putea influenţa clima. Aceasta ar fi aşa-numita ipoteză alternativă, cea pe care o suspectăm că ar putea fi adevărată. Apoi, în urma unei analize statistice (în acest caz foarte complexă), se poate determina dacă încălzirea este într-adevăr una datorată variabilităţii naturale (adică ipoteza nulă ar fi adevărată), sau dacă aceasta nu e una întâmplătoare, caz în care ipoteza nulă este respinsă drept falsă, considerându-se influenţele antropogene suficient de importante pentru a determina o schimbare a climei.

Ei bine, metodologiei aplicate de IPCC îi este reproşată tocmai inversarea celor două ipoteze, ceea ce este o eroare gravă şi fundamentală. Astfel, IPCC pleacă de la premisa indiscutabilă că activitatea umană influenţează clima şi nu face altceva decât să caute dovezi în sprijinul acesteia. Nu şi-a pus niciodată problema să lase deschisă şi posibilitatea unor concluzii contrare, pentru că aceasta ar contraveni de fapt scopurilor pentru care a fost înfiinţat.

Poate că un exemplu simplu va explica mai limpede unde este greşeala în acest tip de abordare. În scenariul care urmează, avem bănuiala că un producător ne înşeală la cântar. Produsul care ar fi trebuit să cântărească 1kg îl bănuim a fi de fapt mai uşor, dincolo de variaţiile statistice permise între anumite limite. Cum ne poate veni ideea asta? Simplu: am dat iniţial peste unul sau două ambalaje cu o greutate sub normă. Dar numai cu o floare sau cu două nu se face primăvară. Ce facem atunci mai departe? Analizăm un eşantion mai mare, calculându-i media. Să presupunem că aceasta dă un rezultat sub valoarea teoretică de 1kg. Înseamnă oare acest fapt că am demonstrat automat înşelăciunea? Evident, încă nu, după cum ştie oricine are noţiuni elementare de statistică. Căci abia acum începe munca ştiinţifică pentru a stabili care este explicaţia cea mai probabilă pentru datele noastre empirice.

Anume, în acest caz se stabileşte aşa-numita ipoteză nulă, care este exact contrară cu ceea ce ne oferă observaţiile concrete. Aceasta ar fi în acest caz: greutatea de 1kg este de fapt respectată, abaterile observate fiind întâmplătoare. Iar ipoteza alternativă este dată de ceea ce am observat de fapt în eşantion, contrar ipotezei nule, şi care ne dă de bănuit că suntem înşelaţi la cântar.

În urma unei analize statistice, care ţine cont de distribuţia de probabilitate asumată pentru variabila aleatoare care este greutatea produsului, se poate stabili dacă abaterile de la normă sunt într-adevăr substanţiale, putând fi puse pe seama unei fraude sistematice, caz în care ipoteza nulă este respinsă, acceptându-se alternativa. Sau dacă, dimpotrivă, abaterile sunt datorate întâmplării, caz în care ipoteza nulă este confirmată.

Prin urmare, ambele rezultate sunt în principiu posibile, rămânând să stabilim prin metode matematice care e varianta mai probabilă.

Ce se întâmplă însă dacă facem greşeala să inversăm ipotezele? Mai precis, dacă punem drept ipoteză nulă tocmai faptul că suntem înşelaţi la cântar, aşa cum ne indică eşantionul nostru? În cazul acesta orice test statistic este inutil, pentru că rezultatul e cunoscut dinainte: el va confirma întotdeauna ipoteza nulă. În acest caz nu e posibil decât un singur rezultat, mai precis cel dorit dinainte şi susţinut de nişte indicii oricât de mici.

Să comparăm acum scenariul de mai sus cu metodologia IPCC, care face tocmai această eroare fundamentală şi care nu poate duce la alte rezultate decât cele care sunt conforme cu scopurile sale. Presupunând că am avea elemente să credem că activitatea umană are o influenţă asupra creşterii temperaturii globale, în mod normal ar trebui să alegem drept ipoteză nulă tocmai contrariul, adică faptul că încălzirea are totuşi cauze naturale. Ei bine, la IPCC e invers. Iar procedând aşa, aducând unele argumente în favoarea ei (cum ar fi unele de tip circumstanţial, ca topirea gheţarilor), nu va avea niciodată opţiunea de a analiza dacă influenţele antropogene sunt suficient de importante pentru a modifica clima, sau dacă aceste modificări climatice sunt mai degrabă aleatoare. Aceasta pentru că rezultatul e cunoscut dinainte, ca în cazul de mai sus: ipoteza nulă nu va putea fi niciodată respinsă. Mai precis, orice indiciu în favoarea încălzirii globale cauzată de activitatea umană e deja o dovadă în acest sens.

Continuând cu comparaţia de mai devreme. Cum ar trebui să procedez dacă aş vrea să demonstrez cu orice preţ că sunt înşelat la cântar? Câtă vreme eşantionul îmi dă dreptate, adică media sa este sub 1kg, nu mai am ce analiza, căci dacă aleg ipoteza nulă după cum îmi convine, iar nu după regulile statisticii, ea va fi confirmată întotdeauna. Ce se întâmplă însă dacă într-un alt eşantion aş putea da la un moment dat şi peste nişte ambalaje mai grele, care îmi strică media, ducând-o la peste 1kg? În acest caz am două opţiuni. Fie găsesc justificări cât mai potrivite pentru a elimina piesele buclucaşe, „ajustând” astfel convenabil datele (mutatis mutandis: ignor orice contraargument la teoria încălzirii globale, căci nu are cum să fie adevărat, din moment ce eu consider adevărat tocmai contrariul), fie … procedez aşa cum ar proceda un statistician cinstit: vasăzică eşantionul îmi contrazice părerea? Nu cumva greutatea peste medie a acestui eşantion e doar rodul unei întâmplări? Atunci testez ipoteza zero, care de data aceasta e cea contrară eşantionului, cum e şi firesc, pentru a vedea cum stau lucrurile. Dar, dacă procedez în acest mod, îmi tai singur craca de sub picioare, recunoscând automat greşeala metodologică pe care am făcut-o fără să clipesc în celălalt caz, când eşantionul a dat o greutate prea mică.

Din cele două variante, evident că IPCC-ul o alege pe prima. Adică refuză să ia în considerare „eşantioanele” care ar contrazice ipoteza nulă pe care şi-a asumat-o apriori, aplicând după caz o selecţie şi ajustare a datelor şi argumentelor, pentru a obţine în final rezultatul dorit.

În raportul NIPCC se mai critică faptul că modelele şi prognozele folosite de IPCC pentru a estima creşterea viitoare a temperaturii globale şi a influenţei factorului CO2 sunt inacurate, fiind contrazise în timp de evoluţia reală a parametrilor. Dincolo de acestea, se aduce în discuţie şi tendenţiozitatea (bias) care afectează rezultatele publicate de numeroşi cercetători, aceasta datorându-se unor factori extraştiinţifici, cum ar fi carierismul, accesarea de granturi, propriile vederi politice, etc. Pe scurt, atunci când inteligenţa se suprapune cu oportunismul, sau când propriile vederi coinicid cu cele ale sponsorilor, atunci rezultatele cercetării nu pot indica decât într-o singură direcţie.

Falsificări metodologice şi manipulări de date în numele unui interes superior?

E cazul să venim şi cu exemple la afirmaţiile de mai sus. În anul 2009, comunitatea climatologilor a fost zguduită de un scandal imens care a fost denumit Climategate. Despre ce a fost vorba? Calculatoarele institutului britanic CRU (Climate Research Unit), afiliat IPCC, au fost sparte de hackeri, care au făcut publice o mare cantitate de fişiere, inclusiv schimburi de e-mailuri între cercetătorii în domeniul climei. Ceea ce s-a dezvăluit astfel din „bucătăria internă” a acestei comunităţi a produs un adevărat cutremur: manipulări de date, secretomanie, ură împotriva celor cu puncte de vedere diferite şi intrigi pentru eliminarea lor din poziţiile de directori de publicaţii, etc. Pentru a înţelege pe scurt ce s-a descoperit atunci când vălul care acoperea asemenea secrete murdare a fost ridicat, se poate viziona pe internet un excelent documentar realizat la vremea respectivă de televiziunea finlandeză[20]. Un rezumat al problematicii poate fi citit aici[21], iar cei care doresc amănunte mai detaliate cu un caracter tehnic, le pot găsi de exemplu aici[22].

Piesa de rezistenţă a acestor scurgeri de informaţii a constituit-o descoperirea unor e-mailuri din care reiese că datele pentru realizarea celebrei curbe a temperaturii globale numită „hockeystick-diagram” au fost manipulate[23]. Este vorba de o diagramă sub forma unei „crose de hochei”, publicată iniţial în anul 1999 în revista „Nature” de Michael Mann, care ar reproduce temperatura medie globală pe o perioadă se câteva secole, până în anul 2000. Cea mai mare parte a curbei are o desfăşurare orizontală sau chiar uşor descrescătoare, asemenea cozii lungi a crosei, pentru ca în ultimele decenii să o ia într-un mod abrupt în sus, asemănător cu paleta scurtă din capătul crosei.

Disputele au continuat şi în anii următori. Astfel, Michael Mann, profesor la Pennsylvania State University, a fost acuzat de impostură de către Tim Ball, un cercetător cu opinii contrare. Acesta a făcut chiar următorul joc de cuvinte: „locul lui Mann nu este la Penn State, ci într-un State Pen”, adică într-un … penitenciar de stat! Lezat, Mann l-a dat în judecată pe Ball pentru calomnie în anul 2011. Procesul s-a tărăgănat vreme de mai mulţi ani, timp în care reclamantul a fost solicitat în repetate rânduri să risipească insinuările la adresa sa prin publicarea datelor originale, neprelucrate, şi a algoritmului prin care pe baza lor a realizat controversata diagramă. Acesta însă nu a putut sau nu a dorit să o facă, amânând la nesfârşit termenele de judecată. Până când, pe 23 august 2019, tribunalul a respins în cele din urmă plângerea lui Mann ca nefondată, deoarece acesta nu a reuşit să producă dovezi în susţinerea punctului său de vedere. Acest verdict e interpretat de oricine are capul pe umeri drept o înfrângere a lui Mann, o puternică lovitură de imagine la adresa sa, bănuiala firească fiind aceea că dacă ar fi dat curs solicitărilor de a-şi face publice „secretele”, imaginea sa ar fi ieşit şi mai şifonată. O prezentare în detaliu a cazului, inclusiv a controversei pe seama celebrei „hockeystick-diagram” poate fi citită aici[24].

Avem însă şi alte exemple în care se vorbeşte despre manipularea datelor. De data aceasta e vorba de datele statistice privind temperatura medie globală publicate de NASA-GISS (Goddard Institute for Space Sciences) care sunt „ajustate” în permanenţă, după cum dictează interesul[25]. Cei care au curiozitatea să se convingă singuri, pot merge la site-ul cu datele respective[26], care sunt actualizate lunar. Ei bine, se poate constata că de la o lună la alta, datele din trecut, fie şi cu decenii în urmă, nu rămân aceleaşi, cum ar fi poate de aşteptat, ci suferă mici variaţii, suficiente pentru a produce modificări substanţiale în trendul temperaturii globale pentru următoarele decenii. Cine nu are răbdare să facă acest experiment pe cont propriu, poate extrage cu wayback machine toate versiunile fişierului stocate de-a lungul timpului în arhiva internetului[27]. Dacă luăm de pildă anul 2000 şi comparăm temperaturile medii globale lună de lună ale acelui an din versiunea cea mai veche a fişierului (4 ianuarie 2012): 18   53   50   53   31   37   36   39   35   19   28   24 (sutimi de grad peste temperatura de referinţă, care este media anilor 1950-1980) cu datele din cea mai recentă versiune (3 septembrie 2019): 23   56   57   57   36   41   38   42   40   28   32   29, putem remarca diferenţe esenţiale, fără excepţie „în sus”. Desigur, temperaturile anului 2000 nu au cunoscut în realitate nicio creştere „retroactivă”, dar e evident că algoritmii de calcul ai acestor temperaturi medii pe baza datelor măsurate efectiv, deci neprelucrate, au cunoscut de-a lungul timpului ajustări substanţiale, cu un sens unic: temperaturile din trecutul apropiat au luat-o mereu „în sus”, cel puţin pe hârtie …

Nici modelele pe baza cărora specialiştii de la IPCC calculează trendurile alarmiste ale temperaturii globale pentru următoarele decenii nu au scăpat de critici, cum ar fi cele din partea japonezului Mototaka Nakamura, autor a numeroase articole de specialitate, dar şi al unei broşuri cu titlul „Confessions of a climate scientist: the global warming hypothesis is an unproven hypothesis” [28] (Confesiunile unui climatolog: ipoteza încălzirii globale este una nedemonstrată), sau venite din partea cercetătorului american de la Stanford, Patrick Frank. Într-un articol publicat în revista „Frontiers in Earth Science” [29] acesta arată că modelele computaţionale folosite de IPCC pentru calcularea evoluţiei temperaturii globale implică de fapt doar o relaţie simplă, de dependenţă liniară, între cantitatea de gaze cu efect de seră şi creşterea temperaturii, deşi ecuaţiile folosite pentru modelare sunt de o complexitate extremă. Autorul a reuşit să reproducă cu exactitate toate rezultatele calculelor IPCC pornind de la aceleaşi date de input, folosind o relaţie de dependenţă foarte simplă. Pe scurt, cu o mică „jucărie” extrem de simplificată, el a reuşit să emuleze toate rezultatele obţinute de programele sofisticate ale climatologilor „oficiali”. Ceea ce iarăşi e un indiciu asupra faptului că parametrii din programele de calcul sunt în permanenţă „ajustaţi” pentru a obţine rezultatele dorite dintru început. O descriere ceva mai puţin tehnică a rezultatelor sale poate fi citită aici[30], iar întreaga poveste a publicării articolului său, după o odisee de câţiva ani, aici[31]. Autorul documentează „argumentele” ridicole prin care o serie de revieweri i-au respins în mod repetat articolul (până când în final a fost acceptat în revista amintită), dorind să arate prin aceasta incompetenţa crasă în domeniul modelării şi calculelor numerice a multor „climatologi”. Concluzia sa este că aceştia „nu sunt oameni de ştiinţă. Modelarea climatică nu este parte a ştiinţei fizicii. Modelatorii climei nu au pregătirea necesară pentru a evalua fiabilitatea fizică a propriilor modele.”

Iraţionalitatea unei pseudo-religii seculare

Argumente care pur şi simplu afirmă această teză a încălzirii globale antropogene pot fi citite în toate mediile „oficiale”. De aceea am încercat să prezint în acest lung eseu şi care sunt criticile care se aduc acestei teorii.  Suntem într-o situaţie asemănătoare cu un proces de indicii. Ce decizie ar putea lua un judecător obiectiv şi imparţial, după ce a ascultat punctele de vedere ale ambelor părţi?

Acuzarea, adică cei care acuză omenirea că a provocat aşa-zisa încălzire globală, pleacă de la premisa vinovăţiei. Evident, acesta e poziţia oricărui procuror care aduce dovezi împotriva celui aflat pe banca acuzării.

Teoria pe care o susţine acuzarea ar putea fi, totuşi, adevărată. Numai că menirea judecătorului este aceea de a asculta şi argumentele celeilalte părţi, într-un mod imparţial, păstrând prezumţia de nevinovăţie.

Ce se poate spune în apărarea celui acuzat? Dacă se ştie nevinovat, el nu poate face altceva decât să demonteze argumentele acuzării, căreia îi revine de fapt sarcina probatorie. Doar comuniştii îţi cereau să îţi demonstrezi efectiv nevinovăţia, ei plecând din start de la premisa opusă.

Argumentele contrare s-au adus. Cu toate acestea, teoria expusă de acuzare ar putea rămâne în principiu adevărată. Faptul că institutele de cercetare urmăresc în mod evident o agendă politică nu implică faptul că teoria încălzirii globale e falsă. Nici faptul că pentru a susţine această teorie s-au folosit metodologii greşite, s-au manipulat date şi s-au folosit modele computaţionale inacurate sau „ajustate” nu o invalidează în mod automat. Pentru adepţi, adevărul lor poate rămâne în continuare în principiu valabil, dar neatins, ca un nimb luminos în sferele sale înalte, lunecându-le mereu printre degete în încercările lor de a-l „prinde”, care până acum s-au dovedit a fi şubrede şi falimentare. Dar cei care cred în el, nu vor renunţa să caute să se apropie de esenţa sa magică, în impulsul lor care îi împinge la o vânătoare mistică de himere. Aceasta pentru că ştiinţa progresează continuu. Poate că datele de mâine ar putea fi mai precise, iar simulările în computer mai performante, reuşind să demonstreze în cele din urmă fără dubiu ceea ce acum este doar intuit, crezut, sau  presupus drept adevărat într-un mod aprioric.

E ca şi cum s-ar încerca o demonstraţie „ştiinţifică” a existenţei lui Dumnezeu. Aşa ceva nu se va putea realiza niciodată, indiferent cât de plauzibile ar fi indiciile care s-ar aduce.

Termenul de „apocalipsă” înseamnă la originile sale „revelaţie” (gr. apokalipsis), motivat de revelaţia pe care Sfântul Apostol Ioan a avut-o pe insula Patmos despre sfârşitul vremurilor şi care a fost inclusă, după cum ştim, în „Cartea Apocalipsei” din Sfânta Scriptură. Ţinând cont de anumite elemente simbolice descrise în ea cărora unii tind să le confere o interpretare literală, s-a impus pe scară largă o nouă semnificaţie a termenului. Anume, prin „apocalipsă” se mai înţelege o serie de dezastre şi de cataclisme care ar vesti „sfârşitul lumii”. Ei bine, atunci când vorbim despre „apocalipsa climatică”, referirile sunt în primul rând la această teorie, că încălzirea globală pretins antropogenă ar putea duce la o catastrofă planetară. Dar nu e doar atât. Căci ea reprezintă în primul rând o credinţă, chiar o „revelaţie” pe care pretind că o au adepţii ei.

Iar această credinţă nu poate fi zdruncinată practic prin nimic. Astfel, dacă în următoarele decenii încălzirea climei va încetini sau se va opri, ei se vor vedea confirmaţi în opinia lor. Vor spune că faptul se datorează măsurilor luate, care au fost corecte, prin urmare va trebui să „o ţinem tot aşa”. Dimpotrivă, dacă încălzirea va continua, ei vor avea aceeaşi atitudine alarmistă de până acum, spunând că „nu se iau suficiente măsuri”.

E practic un cerc vicios, din care singura ieşire ar putea fi … venirea unei noi epoci glaciare, unicul leac care ar putea să-i convingă definitiv că „credinţa” lor e de fapt o himeră, că omul nu are puterea de a influenţa decisiv un sistem de dimensiunile şi complexitatea Terrei. Deşi probabil nici asta nu ar rezolva problema în mod definitiv, ci ar deschide o alta: e de aşteptat ca atunci că apară o nouă sectă, contrară, care să propovăduiască „iarna apocaliptică” şi „răcirea globală”, precum şi ce măsuri ar trebui luate atunci pentru a o obţine o „încălzire” a climei.

După cum vedem, ne aflăm de fapt în faţa unei veritabile religii seculare, cu un caracter panteist. Care are o credinţă imuabilă, cu dogmele sale indiscutabile, cu o ierarhie instituţionalizată, cu anateme împotriva ereticilor, cu un stil de viaţă ascetic (pentru adepţii mai fervenţi, cu mod de viaţă eco-vegan), cu ameninţarea unei apocalipse dacă omenirea nu se converteşte în masă la acest crez…

Cu alte cuvinte, avem toate ingredientele unei religii, cu excepţia transcendenţei şi a caracterului personal al divinităţii înaintea căreia se închină membrii acestui cult sui-generis. Au credinţă (că lucrurile stau aşa cum susţin), au speranţă (că într-o zi vor reuşi să demonstreze aceasta în mod inechivoc) dar le lipseşte tocmai esenţialul …

Dacă aşa stau lucrurile, atunci o religie nu va putea fi combătută niciodată prin argumente pur ştiinţifice. Ci numai prin mărturisirea Celui Care a spus atât de simplu şi de frumos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan 14:6) sau „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan, 4:8).

Sunt cuvinte pe care nicio altă religie nu ni le poate oferi. Încât dacă vrem să căutăm izbăvirea, nu o vom putea găsi nici în decarbonizare, nici în paradisul terestru promis de utopia transformistă, ci doar acolo unde se află ea: la Dumnezeul Cel viu! „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei, 6:33)

[1] https://www.nbcnews.com/news/world/teen-climate-activist-greta-thunberg-delivers-scathing-speech-u-n-n1057621

[2] https://www.rt.com/news/469534-greta-thunberg-fear-business/

[3] https://www.wbgu.de/en/publications/publication/world-in-transition-a-social-contract-for-sustainability#section-2

[4]https://sustainabledevelopment.un.org/content/documents/21252030%20Agenda%20for%20Sustainable%20Development%20web.pdf

[5] http://humansarefree.com/2015/10/the-un-2030-agenda-decoded-blueprint.html

[6] https://www.focus.de/wissen/klima/klimaprognosen/tid-22565/klimawandel-auf-direktem-weg-in-die-klimadiktatur_aid_634490.html

[7] https://www.heartland.org/news-opinion/news/global-warming-fake-news-from-the-start

[8] https://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/hotpolitics/interviews/wirth.html

[9] https://www.cfr.org/membership/roster

[10] https://wattsupwiththat.com/2011/06/26/quote-of-the-week-still-wirthless-after-all-these-years-edition/

[11] https://www.washingtontimes.com/news/2016/aug/22/george-soros-al-gores-sugar-daddy/

[12] https://www.forbes.com/sites/thomaslandstreet/2015/08/28/soros-doesnt-like-coal-stocks-he-likes-money/

[13] https://www.nationalgeographic.com/environment/2019/09/ipcc-report-climate-change-affecting-ocean-ice/

[14] https://www.technocracy.news/climate-scientists-write-to-un-there-is-no-climate-emergency/

[15] https://ktwop.com/2017/02/26/man-made-contribution-to-carbon-dioxide-in-the-atmosphere-is-just-4-3/

[16] https://www.theeuropean.de/klaus-miehling/zehn-gruende-die-gegen-einen-klimawandel-sprechen/

[17] https://cei.org/sites/default/files/IQA_NASA_97_Percent_Final.pdf

[18] http://climatechangereconsidered.org/

[19] https://www.heartland.org/_template-assets/documents/Books/Why%20Scientists%20Disagree%20Second%20Edition%20with%20covers.pdf

[20] https://www.youtube.com/watch?v=unKZhr3JMhA&t=71s (partea 1), https://www.youtube.com/watch?v=Clpmt5_8MBg (partea 2), https://www.youtube.com/watch?v=YVDHbOu7Sq8 (partea 3)

[21] https://www.conservapedia.com/index.php?title=Climategate

[22] https://wattsupwiththat.com/climategate/

[23] https://wattsupwiththat.com/2009/11/20/mikes-nature-trick/

[24] https://principia-scientific.org/breaking-news-dr-tim-ball-defeats-michael-manns-climate-lawsuit/

[25] https://www.telegraph.co.uk/comment/11367272/Climategate-the-sequel-How-we-are-STILL-being-tricked-with-flawed-data-on-global-warming.html

[26] https://data.giss.nasa.gov/gistemp/tabledata_v4/GLB.Ts+dSST.txt : versiunea mai nouă, la care s-a trecut de curând (oare de ce?),  a cărei arhivă nu se întinde foarte mult în trecut (nu cumva pentru a nu mai putea fi observate discrepanţe substanţiale faţă de anii trecuţi, de vreme ce „ajustarea în sus” e deja fapt împlinit?)

[27]https://web.archive.org/web/*/https://data.giss.nasa.gov/gistemp/tabledata_v3/GLB.Ts+dSST.txt : versiunea anterioară, încă valabilă şi ea, ale cărei conţinuturi succesive au fost arhivate în ultimii 7 ani (dacă nu funcţionează prin click direct, atunci copy&paste în browser linkul indicat mai sus)

[28] https://quadrant.org.au/opinion/doomed-planet/2019/09/a-climate-modeller-spills-the-beans/

[29] https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/feart.2019.00223/full

[30] https://wattsupwiththat.com/2019/09/19/emulation-4-w-m-long-wave-cloud-forcing-error-and-meaning/

[31] https://wattsupwiththat.com/2015/02/24/are-climate-modelers-scientists/

4 comentarii la „Catastrofa climatică: apocalipsa unei religii seculare”

  1. Extrem de bine documentat articol . O munca deosebita din partea autorului care merita toate felicitarile cu singura obiectie ca atiti prin forma bogata cit si prin trimiterile facute este posibil ca unii cititori fie sa nu inteleaga toate detaliile sau pur si simplu sa le ignore in dorinta de a ajunge sa-l parcurga cit mai repede pana la capat . Ceea ce ar fi pacat , desigur . Personal am fost incîntat sa-l citesc pt. ca urmaresc aceasta tema de ceva timp . Multumiri autorului !

    Răspunde
  2. Totul corect;, doar ca in spatele aceste adolescente cu sindromul Asperger ( o forma de autism) se afla chiar Soros , acest infam care se amesteca in politica interna a statelor ; biata suedeza cu semiDown ( priviti bine trasaturile chipului sau) este complet lipsita de initiative personale ( este un simptom Asperger) , deci este mai mult decat evident ca este manipulata ; incercati sa va treziti in Romania , sa cititi doar articole de free-lancer si nu de jurnalisti platiti sa va spele neuronii . Catastrofele climatice sunt o inventie teroristica , exista o ciclicitate, o alternare a erelor glaciare si a erelor tropicale ; bastarzii francezi se ocupa de circa 50 de ani de experimente atomice in Pacific , bastarzii de japonezi la fel , distrugand cu sange rece continentul african…..sa fim seriosi , domnilor….ursuletul Koala este deja disparut din lista …..se distrug padurile Romaniei sub nasul ” barbatilor” romani .rusine sa va fie

    Răspunde

Lasă un răspuns la VioletaOana Ghemulet Anulează răspunsul