Icoană vs. fotografie de profil. Un avatar nou într-o luptă veche

„Tinerii noștri nu mai au modele!” Auzim această afirmație frecvent: la școală și acasă, la profesori și la părinți, la televizor și pe internet; toată lumea susținând, parcă la unison, că astăzi nu există tipare bune după care tinerii să-și ghideze viața. Paradoxal, spunem aceasta chiar într-o lume definită de tehnologie și libertate de circulație, unde tânărul are oportunitatea mai mult ca niciodată să întâlnească chipuri noi și este doar la un click distanța de a-i urmări pe marii oameni de cultură ai lumii, respectiv pe cei care sunt recunoscuți pentru activitatea lor în diverse domenii… Și totuși, continuăm să spunem că tinerii noștri nu au  modele. Chiar nimeni să nu fie bun de model? Nu avem oare destul de mulți eroi în istorie? Nu avem destul de multe chipuri mărețe în literatură? Se investește masiv în social media, în marketing și în industria cinematografică pentru a promova diverse personaje, iar noi insistăm pe mai departe că tinerii noștri că nu au modele. Cum vine asta?

În primul rând, cred că ar trebui să stabilim ce este un model. În sens larg este vorba despre persoană pe care o considerăm a fi reper într-o anumită privință și vrednică de urmat pentru a ajunge cu toții la performanțele sale, dar în sens restrâns, modelul variază de la persoană la persoană, fiecare având gusturi și opțiuni individuale. Pentru unii, Sf. Ioan Gură de Aur este cel mai bun predicator, dar pentru alții, Sf. Grigorie de Nazianz este inegalabil în arta oratoriei. Este firesc să nu existe un consens între noi pentru un model uman absolut, pentru că darurile omului sunt doar relative și vremelnice, în timp ce așteptările lumii sunt nemărginite. Din acest motiv, eu cred că nimeni nu ar trebui să aibă pretenția de a fi recunoscut ca stăpân  absolut peste darurile sale, ci mai degrabă chivernisitor îngăduit de Dumnezeu peste acestea, spre bucuria celorlalți.  Cu alte cuvinte, oricât de frumos ar cânta cineva și oricât de minunat ar fi la chip, lui Dumnezeu i se cuvine slava pentru toate, iar omului doar laudă pentru că a primit darul si l-a valorificat. Cine vede lucrurile astfel devine icoană transparentă spre dumnezeire, iar cine nu le conștientizează, rămâne idol împotmolit în materialitate.

Nu poate exista propriu-zis o luptă între Dumnezeu și idoli; ar fi ca și cum omul s-ar lupta cu un fir căzut de păr, n-are logică. Totuși, în unele pasaje din Scriptură, în limitele limbajului omenesc, pare că Dumnezeu se compară cu idolii păgâni, omul fiind provocat să aleagă între calea vieții și calea morții. Optând pentru cele dumnezeiești, omul cuprinde în dragoste întreaga umanitate și devine icoană ce reflectă lumina; iar optând pentru cele întunecate, orbit de egoism, se izolează în singurătate, considerându-se pe sine măsură a lucrurilor, fapt ce are să îl transforme în final, mai mult sau mai puțin conștient, în idol al propriei existențe.

Creștinismul îmbracă adesea haina unei povești de dragoste. Hristos vine în lume precum un fiu de împărat care își pețește mireasa. Se numește pe sine mire (Matei 9, 15), iar pe Ioan Botezătorul îl numește prieten al mirelui (Ioan 3, 29). S-a apropiat de cruce precum mirele de altar, purtând pe cap cunună de nuntă (Cântarea Cântărilor 3, 11; Isaia 61, 10), iar pe trup, haina cea dintr-o singură cusătură, specifică în tradiția iudaică doar preoților în timpul slujbei, respectiv mirelui, în ziua nunții. Și dacă Eva a luat viață din coasta lui Adam, Biserica – mireasa lui Hristos (Apocalipsă 19, 7) – își ia ființa din coasta Mântuitorului și se împărtășește din Sângele Său; relația dintre om și Dumnezeu îmbrăcând, iată, în chip iconic, haina matrimonială pe care o regăsim întâi în Vechiul Testament, unde YHWH invită neîncetat poporul să-i fie fidel și să respecte Legământul prin care s-au afierosit reciproc Dumnezeu și Omul, pentru ca de fiecare dată când îl trădează pe Dumnezeu, poporul israelit să fie numit desfrânat și să fie acuzat că s-a întinat cu ibovnici falși (Miheia 1, 7; Iezechel 16; 26; Osea 1, 2; Amos 5, 1-2; Tobit 3, 8). Aceasta este o caracteristică principală a idolului, că îl deturnează pe om de la relația sa cu Dumnezeu – care este iubire (I Ioan 4, 8) –  și îl implică într-o falsă relație de dragoste, cu sine, unde în final își va pierde cinstea, pacea și viața (pentru că pedeapsa pentru desfrânare este moartea, Levitic 20, 10). Idolul este deci, cale spre singurătate și moarte, iar icoana, fereastră către viață și iubire.

Acum, pentru că am arătat deja succint ce este icoana și ce este idolul, să privim puțin la lumea noastră de azi. Petrecem ore în șir cu telefonul în mână, dar cartea de rugăciune de-abia o atingem câteva minute, iar asta doar din când în când. Stăm ore întregi în mall-uri și magazine, dar când mergem la Biserică, adesea doar o dată pe săptămână, ne plângem că ține slujba prea mult. Privim zilnic sute de poze pe internet și dăm like-uri în cinstea celor care le-au făcut, dar ni se pare că suntem obosiți și că e târziu când vine vorba să îngenunchem câteva secunde înaintea icoanei, ca să dăm cinstire unui sfânt. Mi se pare că, să-mi fie cu iertare, dar ne pierdem prea mult timp într-o cârciumă nouă, numită Social Media, unde zilnic se strâng oamenii și comentează pe diferite subiecte, fără a avea în spate măcar o mică pregătire în domeniile despre care vorbesc. Dreptul la liberă exprimare este aici mai presus decât adevărul lucrurilor, iar imaginea online este mai sfântă decât persoana în realitate.

Unde este acum Sf. Ilie, ca să dărâme idolii? Unde sunt acum profeții mari, ca să tragă de mânecă lumea ce a căzut în brațele unor dumnezei neopăgâni? Sub umbrela libertății online și a comuniunii virtuale, omul a căzut pradă singurătății și tristeții și zace în dezamăgire pentru că realitatea pe care o trăiește nu se ridică la standardele imaginii promovate pe internet. Prietenii postează poze din vacanțe și restaurante, unde merg poate doar o dată la mult timp, dar pentru că omul are mulți prieteni online și vede zilnic astfel de fotografii, își face greșit impresia că toată lumea merge mereu în vacanțe și restaurante, ceea ce e fals, ca să nu mai spun că cei care postează, aleg doar cea mai bună poză dintre toate pentru a o face publică; ori realitatea înseamnă toate pozele, nu doar una bună, pe care văzându-o ceilalți, să își formeze o imagine deformată și supraevaluată despre alții. Din motivul acesta apare inconștient tristețea, pentru că omul își crează o imagine falsă. De ce? Nu știu, probabil din nevoia de recunoaștere socială și sete de cinste. Asta este foarte grav pentru că nu omul real primește acestea, ci o imagine falsă, pe care adesea nu o atinge în concret nici cel ce postează imaginea, și nici cel ce o apreciază… Or sfinții lui Dumnezeu sunt tocmai la polul opus, nu caută să fie obiectul cinstei, ci mai degrabă ferestre către Cel pe care Îl iubesc. Probabil din acest motiv, privind la chipul pictat al Sf. Ilie, mi se pare că este icoană care mă ghidează spre Dumnezeu, iar nu poză de profil, limitată la aspirațiile unei lumi alterate.

Pe internet și la televizor ni se vinde ieftin fericirea. Vedem reclame în care apar oameni fericiți, care ne promit că dacă vom cumpăra produsul pe care îl promovează ei, problemele ne vor fi rezolvate. Nimic mai greșit, pentru că niciodată niște biete obiecte nu vor reuși să ofere căldura pe care o oferă un suflet iubit și cu atât mai puțin relația vie cu Dumnezeu. Deși, după cum am zis deja, asistăm în acest secol la o explozie fantastică a mijloacelor de comunicare, paradoxal, omul devenind din ce în ce mai trist și mai dezinformat. Tinerii, au impresia iluzorie că au mii de prieteni pentru că se urmăresc pe diferite rețele de socializare și amână tot mai mult nunta, pentru că și-au creat deja standarde ireale în alegerea partenerului de viață, viitorul soț fiind privit adesea ca un obiect ales de pe raft – dăm scroll și like la profilul cui ne place și care avem norocul să ne răspundă primul, acela este alesul. Accentul se mută astfel dinspre iubirea jertfelnică spre iubirea egoistă – specifică idolului, iar nicidecum icoanei, care e chivot de lumină divină.

Lumea de mâine va fi în continuare un potir în care se vor amesteca lucruri bune și lucruri rele, vise și amintiri, speranțe și fapte, icoane și idoli. Dincolo de toate, important este să fim conștienți de natura fiecărui lucru și să ne asumăm ceea ce considerăm că ne este de folos spre veșnicie. Dacă în Vechiul Testament profeții s-au luptat cu idolii făcuți din aur, noi astăzi ne luptăm cu idoli făcuți din pixeli. Dacă în unele religii orientale omul era zeificat după moarte și i se ridica statuie spre cinstire, astăzi omului i se face poză de profil și primește like-uri. Sunt oare echivalente cele două paradigme? Poate că da, poate că nu, totul rămâne la latitudinea fiecăruia. Important este a cunoaște în parte fiecare drum al vieții și în consecință a alege corect modelul de urmat spre destinația pe care ne-am propus-o. Cine vrea să ajungă la Dumnezeu și să se împărtășească din iubire, să privească la icoane și să devină icoană; iar cine vrea să rămână tributar lumii materiale, împotmolit în falsitate și singurătate, să alerge spre idolii zilelor noastre.

În încheiere, adunând și scăzând, înmulțind și împărțind toate câte le-am așternut în scris până aici, o idee rămâne principală: icoana este sfântă, poza este trecătoare.

 

Ioan-Daniel Manolache*

* Absolvent al Facultății de Teologie și masterand în Teologie.

Spune-ți părerea