Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia. Deportările în Siberia din anul 1949 (I)

Deși au trecut aproape 72 de ani de la deportările din anul 1949, când zeci de mii de români din Basarabia au fost trimiși în Siberia, cumplitele încercări prin care au trecut acești oameni ne sunt încă necunoscute.

Mărturiile celor care au trait acele vremuri ne pot ajuta să înțelegem dramele zecilor de mii de oameni rupți de familii, de case, de trecut.

O astfel de mărturisire a fost făcută, cu ani în urmă, de Margareta Cemârtan-Spânu, deportată în Siberia pe când era doar un copil în vârstă de șapte ani.

„Deportarea a fost în ziua de 6 iulie (1949- n.red). Era pe la amiază și noi lucram cu toții afară. Eu măturam prin ogradă, iar tata clădea niște fân cu Emil. Deodată am auzit un huruit și am văzut venind spre noi o mașină mare. S-a oprit la poartă și dintr-însa au coborât vreo patru soldați și președintele Sovietului sătesc. I-au poruncit tatei ca să ia câte ceva și să se suie cu noi în mașină.

Tata a înlemnit, că nu se aștepta la așa ceva. Pe urmă a început să se contreze cu dânșii:

-Da’ pentru ce mă luați? Da’ unde mă duceți? Ce v-am făcut eu vouă?…

Și activistul acela i-a zis:

-Așa-ți trebuie! Te-am rugat să fii învățător la școală, de ce n-ai vrut? Iaca, amu’ ai să înveți lupii în pădure!

Într-adevăr, bolșevicii îi propuseseră tatei să fie învățător în sat. Dar cum să predai copiilor pe antihrist? Se împotrivise și bunica: „Ce poți să-i înveți pe copii, dacă aiștia ard icoanele și spun că Dumnezeu nu există?”…

Între timp s-au adunat mai mulți vecini la gard și se uitau, dar nu ziceau nimic, fiindcă se temeau. Că dacă bolșevicii erau cu arma la șold, mai puteai să faci, să spui ceva? Băgaseră frica în oameni, încât se temeau și de umbra lor. Cum ziceau activiștii, așa trăia sărmana lume ca pe ace!

Totuși, o femeie s-a apropiat de mine și mi-a spus:

-Fugi! Du-te la mine în ogradă, că nu o să te mai caute! Du-te în beci, ascunde-te!

Eu aveam pe atunci șase ani și jumătate. M-am uitat la nimica: de ce să fug, de ce să fiu eu fără tată, fără frate, cu o femeie străină? Și bine am făcut că nu am fugit. Dacă fugeam, ce? Nu tot străină rămâneam? Și cui îi trebuiește copilul străin? Așa, ce am tras, am tras cu toții și gata!

Deci soldații aceia răcneau la noi:

-Hai mai repede, hai mai repede, hai, suiți, suiți! Oamenii de pe gard au început să-i strige tatei:

-Neculai, nu ședea, ia haine! Vă duce la ghețărie, ia ceva haine mai calde pentru copii!

Că de acum lumea auzise, știa ce înseamnă Siberia.

Tata s-a dus în casă, a luat o valiză cu costumul lui de mire, cămașa, niște haine pentru noi, a zvârlit valiza aceea în mașină și s-a întors iar. Noi ne țineam de pantalonii lui și umblam după dânsul plângând. A mai luat două plapume, una veche și una nouă și a ieșit cu ele la subsoară. Atunci Grișa Țiganul, care venise cu soldații, i-a smuls plapuma aceea noua, care strălucea frumos și i-a zis:

-Nu-ți trebuie, că te ducem hrană lupilor și nu-i nevoie să te încălzeșți acolo! Tata, sărmanul, a început a plânge și noi ne țineam de pantalonii lui și plângeam și noi. Fratele pricepea tot, că era mai mare, dar eu nu înțelegeam ce se întâmplă și plângeam de plânsul lui. (…)

Pe urmă au ajutat-o pe bunica să suie. Ea nu plângea ca tata, nu plângea deloc. Era liniștită, calmă. După ce s-a urcat, parcă o văd și astăzi, s-a întors cu fața la oameni, așa ca o statuie, a făcut cruce în văzduh și a spus:

-Oameni buni, dacă v-am greșit cu ceva, iertați-mă!

Ceilalți toți plângeau, toate rudele, tata, noi, dar ea nu! Era liniștită, împăcată. Mie și amu, când povestesc, îmi vine a plângem dar dânsa deloc n-a plâns. Așa m-am mirat…

Pe urmă, dintr-o dată, i-a zis fetei:

-Mașa, du-te repede în bucătărie și adă-mi iconița cu Maica Domnului! E ascunsă în ungher, după carton.

Așa o păstra, ascunsă, că pe toate le distruseseră bolșevicii.

S-a dus repede tanti Maria a găsit-o și i-a adus-o. Bunica a sărutat-o, a făcut încă o cruce și a zis:

-Dumnezeu cu noi! (…)

După ce au încărcaat și alți oameni din sat, mașina a ieșit la șosea. Acolo mai erau vreo 14-15 mașini ca a noastră și tot convoiul a pornit spre Bălți”.

Margareta Cemârtan-Spânu, „Pasărea fără aripi”, din volumul „Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise”, editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012, pag.25-27.