Ecumenismul (II)

Încercăm aici să prezentăm pe scurt Mişcarea Ecumenică – la care participă şi Ortodoxia – deoarece aceasta este necunoscută cercului mai larg al „pleromei” (plinătăţii) Bisericii noastre şi pentru că evoluţiile ce se înregistrează în cadrul ei provoacă nelinişte şi probleme. Poate să pară curios, dar e un fapt cert că astăzi ecumenismul ameninţă ecumenicitatea (universalitatea) Bisericii noastre, pentru că alunecă din ce în ce mai mult spre tactici compromiţătoare şi sincretiste care contrazic principiile de bază ale credinţei ortodoxe…

Dialogurile

Ecumenismul, pentru a reuşi în planurile sale, utilizează multe mijloace. Cel de bază îl constituie dialogurile.

Nimeni nu ignoră că Biserica Ortodoxă, din firea ei, este deschisă dialogului. Dumnezeu întotdeauna dialoghează cu omul, iar Sfinţii Bisericii nu au negat niciodată comunicarea lor dialogală cu lumea. Sfinţii, avînd conştiinţa de sine a comuniunii lor cu Dumnezeu, prin dialog încercau să împărtăşească şi altora experienţa adevărului pe care îl trăiau. Pentru ei adevărul nu era subiect de cercetare. Nu îl recăutau, nu îl negociau; simplu, îl ofereau. Dacă dialogul nu îi conducea pe neortodocşi la lepădarea rătăcirii lor şi la primirea credinţei ortodoxe, nu îl continuau. Doi ani a dialogat Sfîntul Marcu Evghenikos cu papistaşii (romano-catolicii) la Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). Văzînd însă semeţia, neînduplecarea şi persistenţa lor în rătăcire, a întrerupt orice legătură cu ei, sfătuindu-i chiar pe creştinii ortodocşi: „Să vă feriţi de papistaşi, după cum se fereşte cineva de şarpe!”.Dialog teologic începuse şi patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea cel Mare cu teologii protestanţi de la Tübingen (1579). Cînd însă s-a încredinţat că dialogul nu aducea nici un rod, l-a întrerupt. „Vă rugăm – le-a scris – nu ne mai obosiţi… Mergeţi pe drumul vostru. Dacă vreţi, puteţi să ne scrieţi, dar nu tot despre dogmele credinţei”.

Dialogurile ecumenismului

Dialogurile ecumeniste contemporane se deosebesc radical de dialogurile Sfinţilor, deoarece se întemeiază pe principiile „Bisericii în expansiune” şi a minimalismului dogmatic. De aceea sînt neortodoxe şi neroditoare. Ca dovadă că, în aproape 100 de ani de întreţinere a lor, nu au oferit nimic important pentru unificarea lumii creştine. Dimpotrivă chiar, au reuşit să-i dezbine pe ortodocşi!

Cele mai importante semne ale patologiei dialogurilor contemporane sînt următoarele: 

A. Lipsa unei mărturisiri ortodoxe

În cadrul dialogurilor, anumiţi ortodocşi nu exprimă neclintita convingere a Bisericii Ortodoxe că ea constituie singura Biserică a lui Hristos de pe pămînt. De asemenea, nu impun Predania sfinţită de experienţa duhovnicească a Ortodoxiei, care se deosebeşte de tradiţiile şi experienţele creştinismului occidental. Numai o astfel de atitudine mărturisitoare ar putea să îndreptăţească şi să facă roditoare prezenţa ortodoxă la dialoguri.

B. Lipsa sincerităţii

Deficitul mărturiei ortodoxe în legătură cu evidenta nesinceritate a neortodocşilor îngreuiază şi mai mult dialogul intercreştin şi îl face neeficace. De aceea, de multe ori, fie se remarcă cedări reciproce (mutuale) de suprafaţă, fie se întrebuinţează o limbă şi o terminologie cu două înţelesuri, cu scopul de a acoperi diferenţele. 

Dacă mai întîi de toate romano-catolicii ar fi fost sinceri, ar fi trebuit să declare clar în cercurile ecumeniste ceea ce accentuează credincioşilor lor, adică neînduplecatul lor ataşament faţă de primatul şi de infailibilitatea papală. Astfel, în mod natural, s-ar fi văzut lămurit şi în ce fel visează ei unirea creştinilor: nu ca unitate a credinţei, ci ca supunere a tuturor autorităţii papale. Şi, mai mult, s-ar fi confirmat ideea acreditată că instituţia papală constituie pe de o parte cea mai tragică denaturare a Evangheliei lui Hristos, iar pe de altă parte că se foloseşte de dialoguri doar pentru slujirea politicii sale expansioniste.

O dovadă importantă a nesincerităţii papistaşilor o constituie şi păstrarea şi consolidarea Uniaţiei. Este vorba despre o instituţie perfidă, pe care papismul a întrebuinţat-o şi continuă să o întrebuinţeze ca model unionist, cu toate protestele accentuate ale ortodocşilor şi în ciuda faptului că astăzi ea constituie piedica cea mai mare în dialogurile bilaterale.

Iarăşi, dacă protestanţii – cu variatele lor denominaţiuni – ar fi fost sinceri, ar fi trebuit să declare deschis că nu sînt deloc dispuşi să cedeze din principiile lor protestante de bază şi că – finalmente – altele sînt cauzele care îi determină să purceadă la dialog. De altfel, aceasta o arată şi panta pe care au apucat-o „Bisericile” lor (preoţia femeilor, căsătorii între homosexuali ş.a.).

C. Supra-accentuarea dragostei

Deoarece nesinceritatea şi oportunităţile meschine au otrăvit dialogurile, care au sfîrşit în discuţii teologice interminabile şi neroditoare, s-a întreprins o rocadă. Dialogurile s-au numit de această dată „dialoguri ale dragostei”, atît din raţiuni impresioniste, cît şi pentru a fi ocolită stînca neînţelegerilor dogmatice. „Dragostea prevalează”, se spune. „Dragostea ne impune să ne unim, chiar dacă există diferenţe dogmatice”. De aceea şi practica la dialogurile contemporane este a nu se discuta cele care despart, ci cele care unesc, aşa încît să se creeze un fals simţămînt de unitate şi credinţă comună. La Sinoadele Ecumenice, însă, Părinţii discutau întotdeauna lucrurile care despărţeau. Acelaşi lucru se întîmplă şi astăzi în cadrul oricărui dialog între două părţi care au divergenţe: se discută lucrurile care despart – pentru aceasta, de altfel, are loc dialogul – şi nu cele care unesc. 

Pentru noi, ortodocşii, Dragostea şi Adevărul sînt noţiuni indisolubile. Un dialog al dragostei fără adevăr este un dialog fals şi nenatural. În timp ce un dialog al dragostei „întru adevăr” înseamnă: dialoghez cu neortodocşii din dragoste, pentru a-i atenţiona unde sînt greşelile lor şi cum vor putea fi călăuziţi la adevăr. Dacă într-adevăr îi iubesc, trebuie să le spun adevărul, chiar dacă acest lucru este dificil sau dureros.

D. Bontirea criteriilor ortodoxe

De patologiei dialogurilor ţine şi bontirea criteriilor teologice ortodoxe, care rezultă din cultivarea unei „politeţi ecumeniste” şi a unor relaţii personale şi amicale între teologii neortodocşi. Credinţă se consideră nu adevărul, care mîntuieşte, ci o sumă de adevăruri teoretice, care admit compromisurile.

Pretind ortodocşii ecumenişti: „Facem dialog, nu ne schimbăm credinţa!”. Şi, desigur, dialogul, ca „deschidere iubitoare” către celălalt, este plăcut lui Dumnezeu. Dar dialogul ecumenist, după cum are loc astăzi, nu este întîlnire în adevăr, ci „recunoaştere reciprocă”. Aceasta înseamnă că recunoaştem comunităţile creştine ca Biserici, că acceptăm că diferenţele lor dogmatice constituie „exprimări legitime” ale aceleiaşi credinţe. Astfel cădem însă în cursa sincretismului dogmatic: aşezăm pe acelaşi plan adevărul cu înşelarea, egalăm lumina cu întunericul.

E. Rugăciunile în comun

O dată bontite criteriile lor teologice, ecumeniştilor ortodocşi le este foarte firesc să participe fără reţineri la manifestări cultice şi rugăciuni în comun cu neortodocşii, care se materializează adesea în cadrele întîlnirilor intercreştine. Ştiu că prin acest co-spiritualism ecumenist se creează climatul psihologic potrivit pentru propulsarea încercării unioniste. Însă Sfintele Canoane ale Bisericii ne interzic cu asprime rugăciunile în comun cu neortodocşii, deoarece aceştia nu au aceeaşi credinţă cu noi. Cred într-un Hristos diferit, falsificat. De aceea şi Sfîntul Ioan Damaschin îi numeşte necredincioşi: „Cel ce nu crede după Predania Bisericii Universale, necredincios este”. 

Rugăciunea în comun, deci, este interzisă, deoarece anunţă participarea la credinţa împreună-rugătorului şi creează în acesta falsa impresie că nu s-ar afla în înşelare, deci n-ar trebui să se întoarcă la adevăr. 

F. Intercomuniunea (Intercommunio)

Dacă Sfintele Canoane interzic rugăciunile în comun cu ereticii, cu atît mai mult exclud participarea noastră la „Tainele” lor. Însă noi, ortodocşii, nici în punctul acesta nu ne-am arătat consecvenţi.

Conciliul II Vatican, în cadrele „deschiderii” ecumeniste pe care le-a creat, a propus Intercomuniunea (împărtăşirea reciprocă) cu ortodocşii: papistaşii vor putea să se împărtăşească în bisericile ortodoxe, iar ortodocşii în cele papistaşe. În acest mod, atît catolicii, cît şi ortodocşii ecumenişti cred că, etapizat, va surveni de facto unirea catolicismului şi a Ortodoxiei, în ciuda tuturor diferenţelor lor dogmatice.

Dacă pentru papistaşi o astfel de poziţie e îndreptăţită de concepţia pe care o au despre Biserică şi despre Taine (graţia creată etc.), pentru noi, ortodocşii, este iraţională şi inadmisibilă. Biserica noastră nu a considerat niciodată Dumnezeiasca Euharistie ca pe un mijloc pentru reuşita unirii, ci întotdeauna ca pe o pecete şi acoperiş al ei.

De altfel, Potirul comun presupune credinţă comună. Adică, dacă un ortodox se împărtăşeşte într-o biserică papistaşă, aceasta înseamnă că primeşte şi credinţa papistaşă.

Colaborare pe teme practice

Un alt mijloc pentru împlinirea scopurilor ecumenismului îl constituie colaborarea intercreştină în domenii practice. Ecumeniştii pretind că variatele probleme contemporane (sociale, morale, ecologice ş. a.) trebuie să ne unească.

Desigur, Biserica a arătat şi arată întotdeauna o mare sensibilitate faţă de toate problemele omeneşti, dar înfruntarea lor în comun cu ereticii prezintă următoarele dezavantaje: 

a) Vocea Ortodoxiei, atunci cînd se amestecă cu celelalte voci creştine, îşi pierde claritatea ei şi nu mai poate să comunice omului de astăzi modul său unic de viaţă, care este theanthropocentric, în opoziţie cu modul de viaţă anthropocentric al neortodocşilor.

b) Biserica se supune ispitei secularizării (înlumirii), întrebuinţînd în lucrarea ei socială practicile lumeşti ale celorlalte confesiuni, în dauna mesajului ei soteriologic (mîntuitor). Însă acel ceva de care are nevoie omul actual nu este îmbunătăţirea vieţii sale prin intermediul unui creştinism secularizat, chiar dacă acesta ar putea să şteargă toate rănile sociale, ci eliberarea lui de păcat şi îndumnezeirea lui în interiorul adevăratului Trup al lui Hristos, Biserica Ortodoxă. 

c) Credinciosul ortodox, văzîndu-i pe neortodocşi colaborînd cu păstorii lui bisericeşti, îşi creează greşita impresie că şi ei aparţin Bisericii lui Hristos, în ciuda diferenţelor dogmatice.

Schimb de vizite

În ultimii ani politica ecumenistă se ocupă şi cu schimburile de vizite oficiale între confesiuni, care sînt înfiripate în special de către clerici de grade înalte. Acestea înglobează cuvîntări elogioase, îmbrăţişări, schimburi de daruri, mese comune, rugăciuni în comun, comunicate comune şi alte gesturi de amabilitate. Din anul 1969 în special,  a fost consfinţită participarea anuală reciprocă a ortodocşilor şi a romano-catolicilor la sărbătorile tronurilor din Roma şi Constantinopol.

Aceste întîlniri, din păcate, nu sînt simple vizite ceremoniale. De altfel, înşişi ecumeniştii mărturisesc că prin sărbătoririle comune se experiază un fel de comuniune eclesiastică prin recunoaşterea lor reciprocă. Însă credinciosul nostru popor, cînd urmăreşte vizitele prin mijloacele de comunicare audio-vizuale, încearcă o uimire dezagreabilă; se scandalizează, se mîhneşte, se nedumereşte, dar îşi pune şi probleme, căci, desigur, uneori îi aude pe păstorii lui că vorbesc o limbă cu totul ortodoxă şi aghiopatericală (patristică), iar alteori îi vede comportîndu-se diplomatic între neortodocşi. Însă un astfel de compromis în spaţiul adevărului Bisericii, chiar şi pentru cea mai sfîntă oportunitate, nu va fi plătit oare cu un preţ scump şi dureros? (Va urma)

(Traducere din greceşte de monahul Teofil, după filada cu acelaşi titlu, editată de Mănăstirea Parakletului, Oropos, Attika, 2004; avînd în vedere lungimea textului şi valoarea lui referenţială, Redacţia revistei ROST a optat pentru publicarea integrală, dar în serial.)

Textul grecesc a fost distribuit în dar – ca binecuvîntare, după expresia athonită – sub forma unei broşuri în cadrul Congresului Teologic Inter-Ortodox care a avut loc la Tesalonic în perioada 20-24 septembrie 2004, cu tema „Ecumenism: Naştere – Aşteptări – Dezminţiri”, şi la hramul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu din Sfîntul Munte Athos (Înă1ţarea Sfintei Cruci,  14/27 septembrie 2004). (N. tr.)

1 Uniaţia este o formă politico-religioasă inventată de papism pentru catolicizarea creştinilor din Răsărit. A exploatat dificilele evenimente prin care au trecut aceşti creştini şi i-a forţat să se supună autorităţii papei. Îi încuraja însă să nu-şi schimbe obiceiurile lor bisericeşti (portul clericilor, tipicul liturgic ş. a.), aşa încît să provoace confuzie şi să promoveze  propaganda papală.

Spune-ți părerea