Andrei Pleşu, „Parabolele lui Iisus” – o analiză (I)

De câţiva ani buni, reacţia cu care sunt întâmpinate cărţile domnului Andrei Pleşu nu mai este decât parţial determinată de conţinutul acestora. Există în jurul gânditorului acestuia un soi de polarizare. Dincolo de cei câţiva oameni oneşti şi obiectivi care îl privesc faţă în faţă pe Andrei Pleşu, făcând efortul către o relaţie firească pe plan intelectual şi – eventual – uman, cei mai vocali comentatori fie îl idolatrizează, fie îl detestă. Pe de o parte sunt unii dintre intelectualii mai vechi şi mai noi, grupaţi de-a lungul anilor în jurul unor reviste şi al unor principii derivând din cultura şi civilizaţia occidentale, adesea cu acel sentiment de superioritate faţă de „restul”, de „plebe” sau, pur şi simplu, de „români”. Nu îmi plac în mod deosebit generalizările, de aceea accept că între oamenii foarte vag încadraţi în cele de mai sus sunt şi deosebiri, uneori foarte mari. Însă mediul în care se învârt este acesta: ochii îndreptaţi mai ales sau numai spre Vest, o oarecare îndepărtare de valorile naţionale, cosmpolitism, relativism ideologic – deşi nuanţa de stânga nu le lipseşte nici celor mai „dreptaci” dintre ei – şi uneori oportunism politic. La toate acestea se adaugă o cultură de obicei solidă şi o oscilaţie între agnosticism şi o credinţă mai mult intuită şi tolerată decât asumată. Aceasta este categoria celor pentru care Andrei Pleşu este un reper absolut şi incontestabil. Mai mult, cum cel în cauză este unul dintre puţinii membri ai acestui cerc care s-a declarat în repetate rânduri şi în mod public creştin – chiar, stupoare! creştin-ortodox – dovedind şi o cunoaştere aprofundată a unora dintre tainele credinţei, partida „intelectualilor occidentalizaţi”, cum îi voi numi de dragul simplificării, vede în domnul Pleşu autoritatea absolută în domeniu. Pe domnia sa îl acceptă în turnul de fildeş al superiorităţii ei şi cum e singurul dintre ei care vorbeşte despre Hristos, trebuie să fie, neîndoielnic, şi cel mai priceput.

La polul opus se situează denigratorii intransigenţi. La aceştia lucrurile sunt chiar mai simple. Cum domnul Pleşu nu e din tabăra lor, a făcut niscai compromisuri la viaţa lui – pe acestea, unele regretabile, nu le negăm nici noi – nu mai au ce discuta cu el. Nu contează ce a mai făcut în rest, omul are etichete lipite pe vecie: „ăla cu meditaţia transcendentală”, „băsist”, „duşman al românilor”, ba chiar… „legionar”. [1] Nici nu mai trebuie citite cărţile domniei sale fiindcă, nu-i aşa, date fiind cele de mai sus, nu au cum fi altcumva decât proaste, mincinoase, corupte, antinaţionale. Singura reacţie potrivită e răcnetul isteric.

Desigur, domnul Pleşu nu e cu totul străin de niciuna dintre reacţii. Dar principala „vină” a domniei sale în toată povestea este că, prin temperament, slăbiciuni şi prestanţă deopotrivă, s-a transformat în ochii publicului într-un personaj, o mască ce ascunde realitatea persoanei. Iar de pe urma acestei confuzii, suferă şi opera. Aşa se face că şi ultima carte publicată, Parabolele lui Iisus, surprinzătoare şi incitantă, a avut parte de acelaşi tratament: pentru unii este cea mai importantă carte scrisă pe această temă în ultimii cincizeci de ani, pentru alţii o hârţoagă numai bună de ignorat. Cel mai simplu, pornind de la acestea, ar fi să tragem concluzia că adevărul e undeva la mijloc. Numai că, aşa cum ne învaţă nu odată parabolele comentate aici, adevărul nu e întotdeauna simplu.

 ***

Mergând într-o anumită măsură şi până într-un punct pe urmele lui Steinhardt în interpretările parabolelor lui Hristos, Andrei Pleşu iese din comoditatea unor explicaţii comune – deşi nu mereu greşite, ceea ce autorul pare uneori să uite – şi îşi asumă acel curaj a cărui absenţă este, în viziunea ortodoxă a monahului de la Rohia, un păcat. Domnul Pleşu îndrăzneşte să arunce asupra învăţăturilor hristice o privire din care nu lipseşte inteligenţa, o viziune ce renunţă la cea convenţional-moralizatoare în schimbul uneia ce devine „scandaloasă” doar în ochii celora care nu înţeleg „nebunia lui Dumnezeu” manifestată în Întruparea lui Hristos. „Nu orice gospodină de vârsta a treia care se aferează bigot prin ograda bisericii e receptaculul optim al credinţei”, ne spune domnul Pleşu. „Iubirea hristică e, desigur, nelimitată, necondiţionată, ‚îndelung răbdătoare’. ‚Toate le suferă’. În afară de opacitate şi silnicie. Nu se impune cu forţa, nu batjocoreşte libertatea aproapelui, fie el din preajmă sau din afară. Iubirea hristică nu se poate dărui pietrelor, firilor îndărătnice sau îndobitocite, răzvrătiţilor profesionişti sau adormiţilor. Nu contaminează somnambulic pe toată lumea. E de faţă pentru toţi, dar nu pentru oricine. Şi în orice caz nu pentru cei care n-o percep, n-o doresc, n-o suportă. Ca orice iubire adevărată, iubirea hristică nu funcţionează decât dacă e împărtăşită. Restul e literatură roz, emotivitate populistă.” Pornind de la asemenea premise, cu izvorul în însăşi propovăduirea lui Hristos, domnul Pleşu pune accentul pe acea latură a învăţăturii creştine menite să ne smulgă din confortul nostru intelectual, pentru a ne pune în faţa unor răspunsuri asumate sau pentru a ne da curajul de a pune întrebări nerostite. Iubirea cea mai înaltă e cea care se jertfeşte, iar jertfa cere curaj. Pe de altă parte, creştinismul nu e nicidecum învăţătură iniţiatică în sensul de ezoterism, iar la adâncurile lui nu se ajunge printr-o cunoaştere secretă pe care şi-o împărtăşesc cu grijă membrii unei societăţi oculte, ci printr-o evoluţie spirituală la îndemâna oricărui om ce se deschide către Dumnezeu. „Mesajul e transmis tuturor, fără lacune: ‚…pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute’ (Ioan 15, 15). Dar pentru a pricepe ce ni se spune, avem toţi de parcurs un drum: drumul de la credinţa simplă (dar vagă) la înţelegerea profundă, de la pasivitatea sugarului la cooperarea viguroasă a cunoaşterii adulte. Pentru a avansa pe acest drum, beneficiem de ghidajul Duhului Sfânt, învăţătorul interior (interior magister) care ne poartă ‚întru tot adevărul’ (Ioan 16, 13).”

Este, astăzi, când trăirea a scăzut, după cum spun mulţi părinţi, iar receptorii sunt tot mai puţini, o îndrăzneală să te apropii de cuvintele Mântuitorului. E aproape o obrăznicie, în termenii moralei curente. Şi mulţi se vor grăbi să o numească lipsă de smerenie. Însă cum neîngrădirea îi permite lui Dumnezeu să folosească paradoxuri în pedagogia Sa către noi, uneori această îndrăzneală e cale către mântuire – a noastră şi a altora. Domnul Pleşu vorbeşte despre „subtilul joc dialectic” al „ascunsului”: „Suntem îndemnaţi, uneori, să ne abţinem a făptui ostentativ, la vedere, de dragul slavei omeneşti (Matei 6, 1-6), dar încurajaţi, alteori, să arătăm lumii faptele noastre bune, care să devină, astfel, model pentru ceilalţi şi prilej de slavă adusă Creatorului (Matei 5, 16; 1 Petru 2, 12). Aşadar, faptei îi stă bine când discreţia, ascunderea, când vizibilitatea exemplară.” De aceea fiecare e chemat să reinterpreteze cuvintele Mântuitorului în cheia propriei sale trăiri. Nu negând ceea ce s-a făcut înainte, ci actualizând, la nivel personal – deci comunitar, în Biserică şi în Tradiţia ei, dar nu închistat în forme – toate cele câte le putem înţelege. Aceasta pentru că lectura textului scripturistic se cere a fi mereu vie, tocmai pentru că parabola e „gândită pentru a spune ceva şi dincolo de timpul rostirii ei”. Creştinul e chemat să fie smerit şi o anumită grabă în a aborda teme înalte la orice oră din zi şi din noapte, în orice companie şi context, este lipsă de măsură şi, îndrăznesc să spun, denotă chiar un prost gust duhovnicesc. Pe de altă parte, atunci când creştinul e întrebat, atunci când, cumpănind cu atenţie lucrurile, crede că ar putea fi de folos, e dator să vorbească, fără să se ruşineze de sărăcia sa spirituală. Dumnezeu, după cum ştim, a primit mai bucuros bănuţii văduvei decât daniile abundente ale celor bogaţi.

 ***

Cartea dlui Andrei Pleşu este împărţită în două. Prima parte, „De ce le vorbeşti în parabole?” se mişcă în jurul acelei dialectici amintite mai sus, a „ascunsului revelat” în care cei cărora li se propovăduieşte cuvântul sunt chemaţi, pentru a-l putea recepta, să devină „cineva”. În partea a doua, „Parabola ca subminare a ideologicului”, sunt puse în discuţie câteva clişee, prejudecăţi şi locuri comune ce au prea puţin de-a face cu Evanghelia însăşi, fiind mai mult rezultatul unei încremeniri într-o viziune moralizatoare, în care iubirea a fost înlocuită de un rigorism preţios. Originalitatea abordării din Parabolele lui Iisus constă, printre altele, în dezbaterea grupată nu pe fragmente evanghelice luate în ordine cronologică, ci pe teme de interes dezbătute prin analiza comparativă a tuturor textelor în care se face referire la ele. Desigur, este o metodă cunoscută exegezei apusene, dar în context românesc şi ortodox privirea de laborator a mediului protestant primeşte viaţă printr-o abordare familiară şi nu lipsită de evlavie. Nu suntem în faţa unei analize (pur) filologice şi filosofice, ci a unui act de credinţă. Autorul se închină în faţa unei răstigniri mântuitoare, care îşi are centrul trăit şi văzut pe Cruce, dar se revarsă din tot ce presupune Întruparea. Parabola e şi ea o kenoză, o revărsare a inefabilului divin spre putinţa de înţelegere a oamenilor: „Parabolele sunt efectul răstignirii intelectului divin pe lemnul limitelor raţiunii omeneşti. De aici splendoarea lor tragică, ‚obscuritatea’ lor asumată şi aspectul de jertfă al limbajului aluziv, voalat, analogic. Nu ‚cei din afară’ sunt sacrificaţi prin discursul parabolic, ci conţinutul însuşi al discursului, care se străduieşte să coboare în întunericul exteriorităţii lor.” Tocmai din această coborâre rezultă însă şi caracterul inepuizabil al parabolelor, imposibilitatea de a da o interpretare definitivă şi irevocabilă. Nu este aici vorba despre relativism, despre posibilitatea sugerată eronat de protestantism ca fiecare om să citească Scriptura în orice cheie doreşte, ci despre un sens infinit, căruia diferitele interpretări convergente, dar nu identice, îi luminează misterul. „Se vorbeşte despre ce nu ştim, în termenii a ceea ce ştim. Aceasta e definiţia însăşi a parabolelor lui Iisus.”

S-a spus despre această scriere – de către diverşi exegeţi – că le este dedicată intelectualilor. Nu ştiu în ce măsură acesta este adevărul, sau unicul adevăr, dar nu mă îndoiesc că cei cu o anumită deschidere spre cultură o vor recepta mai uşor decât pe vreo carte de predici scrisă exclusiv din perspectiva unui limbaj bisericesc. Parabolele lui Iisus expune o parte a învăţăturii de credinţă creştine şi o face folosind o exprimare care, fără a fi absconsă, li se adresează (şi) celor cu veleităţi intelectuale. Dimensiunea culturală a Scripturii este astfel mai lesne văzută şi de cei mai puţin duşi la biserică – dar obişnuiţi cu biblioteca –, însă dincolo de aceasta, o receptare deplină a învăţăturii are loc doar în condiţiile recunoaşterii autorităţii Celui care vorbeşte: „Parabolele nu pot ajunge la cei care se situează în afara autorităţii hristice, mai exact la cei pentru care Iisus e în afara sferei autorităţii. (Să amintim că, la Marcu, «fiul» ucis – din parabola lucrătorilor viei, n. n. – e scos în afara viei, iar la Luca el este ucis după ce e scos în afară.)” Şi, adăugăm noi, Hristos însuşi e răstignit în afara Ierusalimului. Este de reţinut că domnul Pleşu invită la o lectură a parabolelor care acceptă, din politeţe intelectuală, adevărul lor. Cu alte cuvinte, abordarea unui sistem de gândire se face pornind de la premisa adevărului celor înfăţişate. Pe de altă parte, din punctul de vedere al creştinismului asumat de autorul cărţii, „credinţa nu lucrează cu certitudini imobile, (…) nu construieşte pe evidenţe. (…) A fi credincios nu presupune a te mişca teleghidat în limitele unei dogme şi ale unei «legislaţii» imediate, ci a evolua liber în cadrul unui «proiect», asumat fără constrângerea unei «prezenţe» autoritare. (…) Accepţi că nu ai acces direct la sensul lucrurilor, la misterul angrenajului lor, la înţelesul binelui şi al răului, la sursa lumii create, la Dumnezeu. Dar aştepţi. Dumnezeu este, astfel, absenţa care devine prezentă prin aşteptarea ta.” Astfel, istoria însăşi capătă sens: „Sensul istoriei şi al universului creat nu poate fi obiect de cunoaştere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat. Iar formula revelată a acestui «credit» este «Împărăţia lui Dumnezeu» şi orientarea constantă spre ea. Ceea ce ni se cere e să credem în această perspectivă şi să aşteptăm împlinirea ei.”


[1] În treacăt fie spus, anumiţi oameni din ambele „partide” evocate aici au o plăcere aproape fiziologică în a-şi gratula adversarii cu acest apelativ.

The following two tabs change content below.

1 thought on “Andrei Pleşu, „Parabolele lui Iisus” – o analiză (I)

  1. Am văzut conferinţa d-lui Pleşu de la Cluj şi mi-a plăcut.
    Citind cele scrise de dumneavoastră aici, am devenit curios să citesc şi cartea propriu-zisă. Aşteptând continuarea la analiză, vă doresc toate cele bune!

    Cu respect,
    George Alexandru,
    Piatra Neamţ

Spune-ți părerea