Preşedintele Traian Băsescu a făcut zilele trecute o radiografie a actualităţii politice a momentului în faţa lui Robert Turcescu, într-un lung interviu, comparabil din acest punct de vedere cu cel pe care i l-a luat (tot la B1 TV) în vară, înainte de referendum, Ion Cristoiu. Atunci preşedintele părea definitiv învins, dar trebuie spus că acel interviu a reuşit, probabil, să demobilizeze mulţi români şi să-i convingă să stea acasă. În felul acesta, Traian Băsescu a fost salvat in extremis. Ce anume a contat atunci? După opinia mea, detaşarea şi seninătatea cu care privea viitorul. Mi-am făcut datoria, am reuşit să aşez ţara în poziţie prooccidentală, justiţia începe să funcţioneze, acum pot să dispar de pe scenă. Cam acesta era atunci mesajul lui Traian Băsescu. La fel gândea regele Ferdinand, când, înainte să moară, a văzut cu bucurie că Brătienii revin la putere. În interviul de zilele trecute cu Robert Turcescu, Traian Băsescu a fost, din păcate, departe de seninătatea din vară. Iar problema principală era că „Brătienii” săi (varianta prezidenţială a „ungurenilor” lui MRU) nu mai sunt şi nu par a mai fi capabili vreodată să revină la putere. Corabia PDL-istă a eşuat, pare-se, definitiv. Se simţea, de aceea, nevoia ca cineva să sufle un vânt de înnoire şi să umfle pânzele acesteia.
Problema este că ceea ce a făcut Traian Băsescu în interviul la care ne referim nu seamănă deloc cu un plan de înnoire a PDL-ului. Ca în orice construcţie politică erodată după ani de guvernare deloc apreciată de populaţie, în acest partid ar trebui să se facă o analiză minuţioasă de imagine şi să se decidă cine rămâne în prima linie şi cine este retras în poziţii secundare. Cazul actual al PDL-ului este însă extrem de complicat, iar lucrul acesta se datorează şi subiectivităţii celor care au condus partidul, dar şi rezultatului alegerilor. Criteriul câştigării unui colegiu, firesc în sine, devine acum problematic: în condiţiile în care singurii membri PDL care ar fi putut emite pretenţii la intrarea în Parlament au fost cei care aveau o foarte mare notorietate şi un capital financiar şi relaţional semnificativ, e clar că dacă acest criteriu al „penetrării” Parlamentului decide cine va fi în viitor la vârf, alegerile sunt foarte limitate iar ideea de înnoire cade din capul locului.
Momentul de criză prin care trece PDL-ul ar trebui să fie favorabil unei dezbateri de idei, unei reaşezări ideologice. Acest lucru, dacă s-ar întâmpla, ar arăta că partidul se preocupă de crearea unei baze solide de viitor. În timp ce USL-ul se joacă realmente de-a guvernarea în văzul lumii şi se agaţă din ce în ce mai mult de figura şturlubatică a lui Victor Ponta şi de carisma acestuia încă adolescentică (pe modelul tânărului care suprinde plăcut, în ciuda imaturităţii – condiţia este totuşi să fie bine servit de televiziunile de casă. Dacă ar înceta sprijinul masiv al televiziunilor de top, Victor Ponta ar fi repede uitat de „popor”!), PDL-ul ar fi bine să construiască în linişte, temeinic. Din păcate, în locul unor dezbateri de idei, am auzit de la preşedintele Băsescu despre poşetele doamnei Udrea şi despre faptul, arhicunoscut, că domnia sa „a învăţat-o politică pe d-na Udrea”. Ca şi cum asta ar trebui să fie acum grija unui preşedinte, să arate ce fel de genealogie politică a trasat dânsul. În contrapartidă cu tânăra doamnă, mai maturul Vasile Blaga nu este agreat de preşedinte, pe motiv de non-combat sau de deviere uselistoidă. Aceste accente, plus mângâierea părintească a creştetului lui Emil Boc, merituos primar al Clujului, arată că Traian Băsescu n-a reuşit să se detaşeze de postura de jucător de tenis în cantonamentul PDL-ului. Păcat!
Greii USL-ului se pregătesc, în acest timp, de fiesta simbolică a eliberării lui Adrian Năstase, cel care va ieşi curând din închisoare galonat cu virtuţi (reale, credem noi) de smerenie şi luciditate livrescă. Deja se aud voci nestăpânite, chiote de bucurie şi a apărut pe tapet ideea că Băsescu începe să se teamă de viitorul eliberat…
Aşadar, dacă vrea să reziste unui atac nuclear devastator în viitorul apropiat, PDL-ul are nevoie să-şi asume alt leadership, altă echipă. El nu trebuie să caute în afară neapărat, dar nici nu poate să se întoarcă în timp la vremurile când preşedintele juca iar ceilalţi priveau neputincioşi de pe marginea terenului. Acum mingea e în terenul USL-ului şi, în ciuda fragilităţii sale, acest colos cu picioare de lut nu se va da la o parte numai pentru că d-na Udrea va schimba poşetele Vuitton cu unele made in China.
Încă un lucru ar trebui să ştie liderii PDL actuali. Pentru a se reface, partidul are nevoie să se deschidă societăţii civile. De fapt, un partid modern ar trebui să fie poate pe jumătate croit din elemente de acest fel. Nu se mai poate guverna acum doar cu membri de partid care-şi ţin carnetul în buzunarul din dos, din dreptul inimii. Această societate civilă nu iubeşte nicio construcţie politică de dragul ei. Nu iubeşte nici USL-ul, nici PDL-ul, nici PPDD-ul…Are însă nevoie să ştie, să simtă că partidele o pot coopta în actul conducerii societăţii, că se ţine cont de părerea ei, de specialiştii ei, de realitatea din jur. Toate partidele politice de până acum au ratat la acest capitol. După ce-şi văd sacii în căruţa electorală, partidele devin mici jucării de putere cu aspect oligarhic, respectând până la virgulă ideile enunţate de mult de Robert Michels. E timpul să ieşim din zodia oligarhiilor de tot felul. E timpul unei reale schimbări în societatea românească. Apropos, Victor Ponta declara în mai multe rânduri că vrea ca România post-Băsescu să fie o ţară „normală”. Ei bine, începutul a fost făcut. Acum ar trebui ca partidele să expliciteze ce înseamnă această normalitate. Iată proba la care le va supune viitorul…
- Lucian Boia, un mit trecător - 3 mai 2014
- Dughin propune, Domnul dispune! - 9 aprilie 2014
- Vladimir Putin – ţar sau star? - 11 ianuarie 2014