Aceeaşi veche temă agită, din nou, apele în opinia publică românească: aşa-numita identitate de gen. Ideea că de fapt un om nu este ce l-a făcut Dumnezeu – sau natura, dacă preferaţi -, ergo bărbat sau femeie, ci că avem de-a face de fapt cu un concept social sau cultural mi se pare o culme a imbecilităţii relativismului pe care nu simt nevoia să o discut. Dacă nu ar avea consecinţe tragice asupra multor oameni şi a unui număr înspăimântător de copii – vezi cazurile reflectate de câţiva ani pe larg în presa internaţională despre copiii englezi încurajaţi să-şi facă operaţii de schimbare de sex chiar şi la 12 ani şi despre medicii ameninţaţi cu pierderea dreptului de a profesa dacă doar le sugerează să se mai gândească – poziţia ar fi amuzantă, mai ales în contextul în care adepţii ei sunt adesea şi susţinătorii ecologismului inept şi idolatru tip Greta Thunberg: adică natura e mai mare şi mai importantă decât omul, pe de o parte, dar omul se opune naturii, aduce schimbări ordinii încetăţenite de milioane de ani care ne învaţă – discriminatoriu, nu-i aşa?! – că dacă ai, scuzaţi expresia, penis şi testicule eşti bărbat, în timp ce vaginul şi ovarele aparţin femeilor.
Dar, până la urmă, fiecare este liber să îşi exprime opiniile după cum socoteşte de cuviinţă şi după cum îl ajută inteligenţa, cultura, moravurile şi, last but definitely not least, bunul simţ. Sau nu? Pentru că, vedeţi voi, unele opinii sunt corecte, altele nu, iar exprimarea acestora din urmă îţi atrage oprobriul celor „bien-pensants” şi eventual excluderea din sfera publică în care activezi. Dar nu mă voi lansa acum în discuţii despre corectitudinea politică şi asemănările cu poliţia gândirii din romanul „1984” al lui Orwell sau cu „duşmanii poporului” stigmatizaţi în comunism.
Trist este când port-drapelul acestei gândiri unice devin diferite platforme care au fost cândva socotite avanposturi ale libertăţii. Nu mai şochează demult pe nimeni conformismul de la Hollywood, deşi şi acolo apar voci dizidente, cum ar fi Jonathan Jackson, Clint Eastwood, Mel Gibson sau, mai recent, Ricky Gervais (care nu sunt nicidecum membri ai aceleiaşi „secte” ideologice, dar îşi permit să rupă un pic zidul unanimităţii). Oarecum dezamăgitoare sunt poziţiile monocolore şi cumplit de conformiste ale unora dintre muzicienii rock. „Rock-ul”, spunea cândva Blackie Lawless, „trebuie să fie ameninţător, periculos, altfel nu mai este rock.” Cu atât mai neplăcut este să citeşti declaraţii ale unor muzicieni din branşă decupate parcă din autobiografia doamnei Obama sau din manualele de bună-purtare ale celor mai conformiste instituţii şi/sau corporaţii.
Nu vreau să mă fac greşit înţeles. Nu spun că nu poţi fi rocker – sau rapper, sau punker sau ce mai vreţi voi – dacă susţii unele dintre idealurile progresiste. Fiecare îşi are propriile convingeri şi cele pe care unii le socotesc inepte sunt pentru ceilalţi calea cea bună. Nu poţi să nu zâmbeşti şi să nu te gândeşti că există niţică ipocrizie – poate chiar naivă şi involuntară – în a cânta „imagine no possessions” pe un pian de 100 000 de dolari, dar respectivul mare muzician a crezut sincer în idealurile comuniste, până când… nu a mai crezut – lucru pe care însă istoriile „mainstream” îl consemnează cu litere de-o şchioapă, pentru că astăzi mainstream-ul se foloseşte de imaginea unui John Lennon de stânga şi nu l-ar ajuta prea mult să se trâmbiţeze că fostul Beatle şi-a renegat mai târziu multe dintre fostele convingeri. Dar este ciudat să vezi niscai rockeri rebeli stând la coadă ca să-şi exprime adeziunea la învăţăturile oficiale progresiste, cam cu îşi trimiteau gospodinele frustrate scrisorile de adeziune la FSN by Ion Iliescu la începutul anilor 1990. Există însă în rock, oameni care îşi asumă păreri diferite de cele „recomandabile”: Dave Mustaine, Blackie Lawless, Ted Nugent, Tom Araya, John Dolmayan, Peter Steele sunt doar câteva nume de oameni care, fără a gândi în termeni identici, se opun viziunii de stânga dominante. Şi este foarte firesc ca opiniile lor să existe şi să se ciocnească de ale unor Serj Tankian, Tom Morello, Corey Taylor, Tommy Lee, Roger Waters şi mulţi alţii. Chiar şi în România există şi Ilie Stepan, nu doar Tudor Chirilă. Problema apare atunci când unii susţin sus şi tare că doar părerea lor este îndreptăţită moral. Sau cum ar spune unul dintre cei citaţi de mine: „Celor dintre voi care cred că au o poziţie morală superioară şi de aceea orice opinie sau punct de vedere diferite de ale voastre nu sunt valide, le spun: gândiţi-vă mai bine. E uşor să gândeşti ca voi, iar celebrităţile şi politicienii au tot interesul să vă susţină, dar în cele din urmă veţi pierde pentru că sunteţi chiar cei împotriva cărora pretindeţi că luptaţi: adevăraţii fascişti, adevăraţii bigoţi, ascunşi la lumina zilei în acelaşi partid care a luptat pentru menţinerea sclaviei, a legilor împotriva negrilor, a interdicţiei de a vota pentru femei, cei direct responsabili de peste 70 de milioane de avorturi, dintre care cele mai numeroase făcute de femei de culoare. Voi nu vreţi libertate de exprimare, nu faceţi faţă libertăţii de exprimare pentru că sunteţi laşi şi trebuie să vă încolonaţi cu celelalte oi.” (Declaraţia completă în original, aici).
Ei, şi de aici ajungem şi pe la noi. Şi tot ce scriu de acum încolo este doar o încercare de a evita confuziile. Din punctul meu de vedere, RockFM nu a fost niciodată un post de radio pentru rockeri. Mulţi dintre noi s-au bucurat la început, apoi ne-am lămurit însă repede că avem de-a face mai degrabă cu o abordare nostalgică, tocmai bună pentru cei care vor să-şi amintească de tinereţea rebelă. Nicio problemă, RockFM este o instituţie privată, iar eu sunt primul care susţine dreptul unor asemenea instituţii de a-şi alege libere publicul-ţintă, conţinutul şi mesajele transmise. Am regretat când emisiuni mai diverse, cu conţinut nou şi interesant, ca «Rock pe româneşte» au dispărut, dar, repet, politica postului este treaba lui şi numai a lui. Din această politică pare să facă parte de la o vreme şi tendinţa de a se transforma – parţial, prin unele luări de poziţie – într-o platformă de propagandă progresistă. Sigur, aici am putea sugera că există o mică înşelăciune – la nivel moral – pentru că totuşi numele «RockFM» nu te trimite cu gândul nici la campaniile de stânga, nici la corectitudinea politică, nici la discuţii unilaterale cu mai mici sau mai mari influenţe marxiste. Dar problema este strict morală şi nu e cazul să o disecăm prea mult – mai ales că mulţi dintre noi, dintre care cel dintâi sunt eu, nu facem parte din publicul acestui post. Totuşi mă sperie abordarea limitată, monocoloră, a unei instituţii media ce se vrea apolitică. Dacă răsfoim un pic presa românească contemporană, vom constata că măcar o umbră de diversitate mai există pe aici: chiar şi la «Adevărul», altfel vajnic progresist, mai scriu un TRU sau un Cătălin Sturza. La RockFM, moralita pare în schimb să fi făcut ravagii. Iar ultima dovadă se leagă tocmai de discuţia cu care am început articolul. Recent, Senatul a votat o lege prin care se interzic orice discuţii despre aşa-numita identitate de gen în cadrul şcolar românesc. O măsură de bun-simţ, ar spune unii. Tragedie naţională! strigă alţii. La matinalul lui Răzvan Exarhu a fost invitată o reprezentantă a acestora din urmă, doamna profesor universitar Mihaela Miroiu. Împreună cu realizatorul emisiunii, s-au văitat de ţi se rupea sufletul, acuzând revenirea României la Evul Mediu, fundamentalismul, etc. Adesea toate acestea subliniate de argumente zis ştiinţifice – de parcă «-ismele» ar putea fi socotite ştiinţă într-un alt sistem decât cel unde se preda «socialism ştiinţific». OK, în regulă. Toată lumea trebuie să-şi exprime liber opinia. Mâine, la aceeaşi emisiune, este invitat domnul academician Ioan-Aurel Pop, pentru a susţine punctul de vedere contrar. Dacă nu reuşeşte să ajungă, în locul domniei sale va veni eminentul neurochirurg Leon Dănăilă. Nu? NO BLOODY WAY! Pentru că iubitorii diversităţii nu tolerează decât diversitatea LOR, aşa cum spunea James Hetfield, întrebat de ce vrea să se mute din Los Angeles. Pentru că în publicaţiile şi posturile oficiale de radio şi televiziune propagandistice nu prea apar adversarii. Cum, RockFM nu e instrument de propagandă? Ei bine, pe mine era cât pe-aci să mă păcălească! Eu nu sunt vreun personaj însemnat în toată povestea sau în general în lumea contemporană. Dar sunt, cred că mi se îngăduie să pretind acest lucru, rocker. Iată motivul pentru care vreau să evit orice confuzie. Rockerii sunt de dreapta sau de stânga, atei, agnostici, creştini de toate confesiunile, anticreştini sau satanişti. Culţi sau inculţi. Minunaţi sau de doi bani. Dar când încerci să-i bagi într-o oală, să spui, aşa cum făcea un alt mare progesist de prin zonă, «noi, rockerii…» şi apoi să bagi o frază de propagandă ideologică, trădezi însăşi esenţa liberă a acestui fenomen, atât de variat încât nu poate fi delimitat, judecat la grămadă, zăgăzuit în limitele unei gândiri mai mult sau mai puţin oficiale. Există chiar şi rockeri care ascultă RockFM. Dar sper din tot sufletul ca nimeni să nu confunde acest post cu platforma de exprimare a rockerilor, să nu confunde ideologia hipsterească revărsată în valuri indignate de pe unde cu vreun manifest rock şi să nu ne bage pe toţi în aceeaşi oală – cel puţin, nu pe mine. În rest, dacă mă întrebaţi pe mine, rock de calitate, variat şi dublat de informaţii interesante, se poate auzi, printre altele, la Radio România, Radio Bucureşti, Radio Guerilla sau la Sport Total FM. Şi, ca să-i parafrazăm pe băieţii de la Sepultura, «don’t, don’t believe what you hear!» Cel puţin nu mereu. Nici măcar la RockFM.
- Despre rock şi propagandă sau Nu tot ce zboară se mănâncă - 19 iunie 2020
- „Arest” – încercare de cronică - 29 octombrie 2019
- Demascarea eşuată sau despre presă, istorie şi ministere ale adevărului - 9 august 2018