Prima carte a Editurii ROST: „Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri”, de Aurel State

A apărut prima carte a Editurii ROST, editată în colaborare cu Fundaţia Sfinţii Închisorilor: Aurel State, Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri, ediţia a III-a, îngrijită şi prefaţată de Anca Crivăţ, cu o postfaţă de Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu.

Volumul, tipărit şi finisat în condiţii de excepţie (legat), are 552 pagini plus 8 planşe foto şi costă 30 de lei. Poate fi cumpărat deocamdată din Bucureşti de la librăriile „Predania” (str. Vulturilor nr. 8), „Sophia” (inclusiv online: http://www.librariasophia.ro/) şi „Bizantină” (ambele aflate pe str. Bibescu Vodă, lîngă Facultatea de Teologie), sau, pentru persoane juridice, de la depozitul de carte Supergraph (Str. Ion Minulescu nr.36, sector 3, Bucureşti, tel.: 021 320 6119, 0728 303 566, email: [email protected].). De asemenea, puteţi comanda cartea direct la editura ROST, prin email [email protected], după ce achitaţi costul ei în contul Asociaţiei ROST (cod fiscal: 12495302): RO25 BACX 0000 0001 0736 3250, deschis la Unicredit Ţiriac Bank, Sucursala Drumul Taberei, Bucureşti. Cheltuielile poştale sînt suportate de editură.

Lansarea oficială a cărţii va avea loc joi, 16 ianuarie a.c., la Teatrul de pe Lipscani, începînd cu ora 18.00, într-un eveniment special despre care vă voi oferi amănunte în zilele următoare.

Pînă atunci, sper să vă deschid gustul pentru scrierea lui Aurel State – un uriaş al demnităţii româneşti – cu două texte însoţitoare.

aurel state coperte_final1

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Pentru ediţia de faţă am lucrat cu cele două texte menţionate mai sus, publicate de Editura Coresi (Freiburg, 1983) și de Editura Litera (Bucureşti, 1993). Am utilizat, de asemenea, unele materiale pe care mi le-a pus la dispoziție scriitorul Marcel Petrişor.

Am optat, în acord cu editorii, pentru tipărirea cărţii într-un singur volum (cele două volume ale ediţiei din 1993 devenind Partea I şi Partea a II-a). Am operat în text unele modificări de topică şi de punctuaţie, cerute de fluenţa frazei; am corectat unele greşeli ortografice din manucrisul dactilografiat şi/sau din ediţiile anterioare. Am îndreptat anumite nume proprii şi sintagme în limbi străine (mai ales în germană şi rusă). Am adăugat cîteva note de subsol acolo unde am crezut că ele ar uşura înţelegerea textului de către un cititor mai puţin familiarizat cu realităţile evocate. Toate notele îmi aparţin.

Auxiliilor mele editoriale (prefaţă, tabel cronologic, note) li se adaugă, în structura ediţiei, două anexe – evocarea făcută lui Aurel State de regretatul Radu Mărculescu (coleg de generaţie care l-a cunoscut direct, purtînd împreună crucea gulagurilor) şi poezia scrisă de Răzvan Codrescu (Vasile A. Marian) în 1983, la moartea autorului –, postfaţa semnată de Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu (text reprodus din numărul pe luna mai 2011 al revistei Rost, dedicat lui Aurel State la 90 de ani de la naşterea sa) şi un mic foto-documentar.

Datorez mulţumiri Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) pentru profesionalismul şi promptitudinea cu care mi-au pus la dispoziţie documentele ce mi-au fost necesare pentru reconstituirea permanentului regim de urmărire şi de exterminare dirijate împotriva autorului şi a cărţii de faţă, precum şi Editurii Rost şi Fundaţiei Sfinţii Închisorilor pentru generoasele eforturi editoriale.

Mulţumiri se cuvin şi numeroaselor persoane care, cu entuziasm şi competenţă, s-au implicat, direct sau indirect, în acest demers editorial: Marcel Petrişor (prietenul cel mai apropiat al autorului), Ileana Mălăncioiu (ale cărei strădanii anterioare mi-au fost de mare folos), Răzvan Codrescu, Maria Axinte, Valentin Dan, Rodica Netea, Gheorghiţă Ciocioi, Claudiu Târziu, Ionuţ Gurgu, Lucian D. Popescu şi Mihai Rotaru (autorul portretului de tinereţe reprodus pe coperta IV).

Anca Crivăţ

 ______________________

Din Prefaţa semnată de îngrijitoarea volumului, dna Anca Crivăţ:

[…] Tot aici, la Şcoala Normală din Cîmpulung, se formulează pentru prima dată împotriva lui Aurel State acuzaţia că ar aparţine Mişcării legionare, în fapt Frăţiilor de Cruce. Din memoriile sale rezultă că, elev fiind, a fost ridicat din internat de Siguranţă şi anchetat pentru apartenenţa la mişcarea care, în acel moment, era scoasă în ilegalitate. Vorbeşte directorul Şcolii Normale:

“M-am perpelit nopţi în şir acum doi ani, cînd te-a ridicat Siguranţa Statului noaptea din internat, deşi mă liniştiseşi, asigurîndu-mă că nu ai nici o legătură cu organizaţiile clandestine; însă eu ştiam că premianţii de la alte şcoli fuseseră trimişi, pentru un vis, în faţa curţilor marţiale, înfundînd închisorile. M-am mîndrit cu lacrimi în ochi cînd chestorul Tiliceanu mi-a spus că, după ce maiorul de jandarmi te interogase, ai refuzat să condamni pe ilegaliştii dintre care s-a dovedit că nu făceai parte, deşi de aceasta, ţi-a spus el, depindea eliberarea” (I, Prima întoarcere acasă).

E pentru prima oară – între atîtea alte situaţii similare care îi vor mai fi hărăzite – cînd Aurel State refuză ferm delaţiunea ca pe un act dezonorant. Vom aborda acum, mai pe larg – fiindcă acum apare în datele sale biografice – problema apartenenţei la Mişcarea legionară. La 19 ani, după absolvirea Şcolii Normale, Aurel State va face parte din organizaţia satului Godeni; o afirmă el însuşi într-un memoriu adresat Ministerului de Interne, în 1965[1]: “Considerat «legionar» – octombrie 1940 am figurat în organiz[aţia] satului de naştere, fără să fi avut vreodată funcţie, grad sau vreo funcţie social-administrativă, am fost trimis la Aiud, de unde am fost eliberat în 1 august 1964…”. În război (1942-1944) şi în prizonierat (1944-1955), apoi în închisorile patriei sovietizate (1958-1964), el avea să stea laolaltă şi să împărtăşească soarta multor membri ai Mişcării legionare. A avut cu ei, în comun, orientarea naţionalistă de care nu s-a dezis în nici unul dintre momentele vieţii sale şi de care nu se putea delimita un ofiţer care, aşa cum avea să mărturisească mereu, plecase la război pentru redobîndirea Basarabiei, smulse României de către sovietici în iunie 1940. A împărtăşit cu ei şi cu toţi ofiţerii români rămaşi credincioşi acestor idealuri, fie că erau sau nu legionari, entuziasmul anilor interbelici şi al generaţiei crescute şi educate în cultul pentru o Românie Mare nu doar teritorial, ci şi spiritual şi cultural. A împărtăşit cu toţi deţinuţii politici, legionari sau nu, anticomunismul visceral manifestat de oricare român responsabil faţă de comunizarea forţată a României. A refuzat să se dezică în vreun fel de camarazii săi de suferinţă din lagăre şi închisori şi îmi amintesc limpede cum povestea că, aflat sub anchetă şi torturat după arestarea din 1958, cerîndu-i-se să mărturisească cum că a făcut parte dintr-un “complot legionar” şi să îi acuze pe presupuşii săi “colaboratori”, le-a spus răspicat anchetatorilor: “Nu sînt legionar, dar dacă vă e aşa de frică de ei, vă rog să mă consideraţi unul dintre ai lor!”.

Este o acuzaţie care revine curent în toate documentele Securităţii, fiind preluată, mecanic, de la unul la celălalt, mai ales că eticheta de “legionar”, atunci ca şi acum, e suficientă pentru a “îngropa” rapid un destin, fără a se mai face apel la instrumentele de analiză puse la dispoziţie de cel mai elementar spirit critic. Între contemporanii săi şi între tovarăşii de suferinţă – atîţia cîţi mai sînt printre noi – Aurel State e revendicat şi de cei care împărtăşesc convingerile legionare şi de cei care se situează pur şi simplu la dreapta, fără a se ralia orientării legionare: cine nu şi-ar revendica un asemenea stindard al rectitudinii morale şi un asemenea simbol al demnităţii imaculate? Cine nu ar dori să-şi poată zice “Şi Aurel State gîndea ca mine”?

Ce spune Aurel State însuşi? Drumul crucii este, fără umbră de îndoială, cartea unui autor de dreapta. Este şi cartea unui legionar? Aceste convingeri nu apar enunţate nicăieri în mod explicit, aşa cum apar afirmate în scrierile autorilor care îşi asumă această orientare. Cum nu îl putem suspecta de nici un fel de oportunism pe cel care şi-a făcut un crez din curăţia propriei conştiinţe, neîngăduindu-şi – din adolescenţă şi pînă la moarte – nici să fie tentat de avantaje, nici să fie intimidat de ameninţări, nu vom putea presupune că şi-a ascuns convingerile, de teamă sau de dragul vreunui beneficiu, de orice fel ar fi fost acesta. Pe de altă parte, în documentele păstrate în arhiva CNSAS pe care el însuşi le semnează, nu este exprimată o astfel de poziţie – şi vom vedea că nu se temea să asume poziţii care-i periclitau viaţa şi libertatea. Cît despre diferite turnătorii ori declaraţii ale altora, obţinute în mod evident prin presiune şi care afirmă ceea ce Securitatea voia să audă, ne vom îngădui să nu le luăm în considerare.

Să revenim. În 1940-1941 este elev al Şcolii Militare de Ofiţeri de Rezervă din Ploieşti, iar în 1942 pleacă pe front, în linia întîi, luptînd în Batalionul 1 Vînători de Munte, trupele de elită ale armatei române de-atunci. Se ilustrează în bătăliile pentru cucerirea Sevastopolului şi este decorat cu Virtutea militară, cu Ordinul Mihai Viteazul , cea mai ilustră decoraţie românească de război, şi cu Crucea de Fier. Fiind rănit în patru rînduri, este trimis de două ori în Țară, dar, de îndată ce se restabileşte, cere întoarcerea pe cîmpul de luptă şi, după ce soarta frontului din răsărit e pecetluită, în pofida faptului că este avertizat că merge la pieire sigură, se consideră dator să lupte pînă la capăt pentru cauzele pe care le asumă, fie şi pierdute:

“Regretele cunoscuţilor mei din Statul Major, maiorul Evolceanu şi căpitanul Liliescu, care conduseseră divizia de munte din Crimeea, sunau a condoleanţe: «Toţi se pierd de-acum fără rost acolo». Mie mi se părea că nu-i totuna dacă, într-o cauză pierdută «chiar», în loc de o mie cad o mie unu” (I, A doua întoarcere acasă).

De altfel, tînărul ostaş are asupra morţii la care se expune continuu, parcă fără să clipească (citiţi oricare dintre paginile ce descriu luptele din Crimeea), o perspectivă luminată de basmele de-acasă; scriindu-i de pe front unei rude rămase în Țară, el spune: “De voi pleca în basmul lui «Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte», vă salut. Sînt fericit ”.

Va lupta, ca voluntar, împotriva partizanilor sovietici şi, după ce se acoperise de glorie în lupta pentru cucerirea Sevastopolului, îi este dat să participe şi la bătălia în care acest important punct strategic va fi recucerit de trupele lui Stalin. Aici va cădea prizonier, în 12 mai 1944. Sfîşietoare sînt paginile care descriu primele trăiri ale celui ce şi-a pierdut libertatea şi care ar fi preferat moartea căderii în puterea unui inamic străin de orice idee de onoare. Văzută ca o pîngărire a întregii sale fiinţe, pierderea libertăţii e descrisă în termenii unei prăbuşiri în iad. O singură pată de lumină îmblînzeşte dramatismul chinuitor al acestor momente: chipul poetului George Fonea, care, din solidaritate faţă de camarazii de luptă, refuzase să se salveze. Prietenia care îi leagă pe front, în prizonierat şi după revenirea în ţară, pînă la moartea poetului, scrie unele dintre cele mai frumoase pagini ale cărţii.

Urmează, pînă în 1955, 12 ani de lagăr: Gorki, Oranki, Simferopol, Vorkuta, Donbas, Stalingrad, Sverdlovsk . A refuzat, asemenea miilor de ofiţeri care au ştiut să îşi păstreze demnitatea, întoarcerea în Țară cu diviziile trădătoare “Tudor Vladimirescu” şi “Horia Cloşca şi Crişan”. A făcut nenumărate greve ale foamei şi a participat sau a iniţiat numeroase proteste împotriva regimului de exterminare din lagărele sovietice, împotriva încălcării elementare a demnităţii omeneşti de către regimul concentraţionar. În 12 februarie 1949, în urma unui proces tipic stalinist, este condamnat pentru a fi particiapt la luptele împotriva partizanilor: douăzeci şi cinci de ani de muncă de lagăr, în calitate de “criminal de război”. Simţindu-se ultragiat de o asemenea condamnare – “Luptasem, expus morţii, ca şi adversarul – dovadă cele patru răni, dar nu dădusem o palmă celor fără apărare, şi totuşi, în numele justiţiei unei mari puteri, eram trecut în rîndul nelegiuiţilor” (II, La apa Vavilonului) –, scrie două proteste către guvernul Uniunii Sovietice şi către Comitetul Central al PCUS, urmate de represalii furibunde, încarcerare severă, bătăi sîngeroase. Cum adopta mereu aceeaşi atitudine care sfida limitele rezistenţei fizice şi psihice, refuzînd continuu să se abată de la linia de conştiinţă pe care o asumase, îi exaspera pe experimentaţii torţionari sovietici:

“În zilele ultimei greve a foamei, mă ridicam, uşor ameţit, de pe fîşia bluzei împăturite în patru pe beton ca să primesc vizita nacialnicului de regim. Făcea parte din cei jigniţi personal de protestul meu şi-şi încerca violenţa lexicului, gradînd-o nesatisfăcut, cu pauzele paroxiste necesare găsirii ocării: român… ţigan… bandit… fascist… legionar… erou… mucenic… sfînt… martir… Iisus Hristos!” (II, La apa Vavilonului).

În toamna lui 1955, prizonierii români sînt repatriaţi, ultimii dintre toţi prizonierii de război. Unii dintre ei numărau treisprezece ani de lagăr sovietic, departe de Țară. Aşteptau Prutul ca pe o frontieră a trecerii de la întuneric la lumină: la Ungheni îi aşteptau vagoanele-dubă ale Securităţii.

La 18 decembrie Aurel State ajunge la Bucureşti de unde urma să plece la familia sa din Godeni. În 19 ianuarie i se deschide dosar de verificare de către MAI, Direcţia regională Piteşti, Serviciul raional Muscel : legionar, criminal de război, activitate subversivă împotriva Uniunii Sovietice şi a ordinii sociale din România (!). Dosarul era gata, nu trebuia aşteptat decît un nou prilej pentru arestare.

Între timp, eroul se resimte de pe urma războiului, torturilor, regimului de exterminare din lagăr: e bolnav de stomac şi are TBC. Va sta în sanatoriile de la Brebu şi Moroieni pînă la închiderea cavernelor pulmonare.

În paralel se pregăteşte pentru admiterea la facultate, iar în vara lui 1957 dă examen de admitere la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, Secţia de limbă şi literatură germană: reuşeşte primul şi îşi ia examenele primului semestru cu calificative maxime.

La începutul semestrului al doilea, în 12 februarie 1958, este arestat din preventoriul studenţesc TBC. Cu cîteva zile în urmă, murise poetul George Fonea. Prietenii, foştii ofiţeri cu care împărţise prizonieratul şi membrii Asociaţiei Nevăzătorilor – unde poetul era funcţionar şi conducea şi un cenaclu – l-au îngropat după datina oştenilor viteji care-şi străbat ultimul drum înfăşuraţi în steag. Pretextul a fost bun: complot legionar, uneltire împotriva orînduirii sociale din RPR.

Urmează o anchetă sălbatică în care lui Aurel State i se cere să denunţe şi să ofere probe împotriva “complotiştilor” pe care tot Securitatea îi inventase. Funcţiona, pentru a cîta oară, principiul “justiţiei” comuniste din URSS şi de la noi: nu ei trebuie să-ţi dovedească vinovăţia, tu trebuie să îţi dovedeşti nevinovăţia. Supus unei inimaginabile presiuni psihice (cine citeşte capitolul “Straşnicul inchizitor” să înţeleagă!), terorizat de ideea că nu va putea rezista torturii şi va sfîrşi prin a ceda în vreun punct jocului înnebunitor al Securităţii, Aurel State îşi face un uluitor plan de sinucidere pe care îl şi pune în aplicare: la momentul şi locul potrivit reuşeşte să scape de sub escortă, se caţără, cu agilitatea vînătorului de munte, pe o scară de incendiu care dă pe acoperişul închisorii Uranus din Bucureşti şi se aruncă în gol “scontînd o moarte sigură” . Dar această izbăvire îi este refuzată: “Mă împiedicasem de o aripă de înger” (II, Straşnicul inchizitor)

Cu o gravă fractură de baza craniului, care avea să îi producă accese epileptiforme, cu o mulţime de oase fracturate (“Oasele se fărîmaseră în mine cum se fărîmă în traistă covrigeii colindaţi pe care ai căzut urmărit de zăvozi” – II, Straşnicul inchizitor), Aurel State e “restaurat”, cusut, tratat – de bine, de rău – în spitalul Văcăreşti, pentru a fi adus la procesul unde avea să fie condamnat “la 18 (optsprezece) ani de muncă silnică şi 7 (şapte) ani degradare civică cu confiscare totală a averii personale şi 650 lei cheltuieli de judecată”:

“Faptele reţinute în sarcina condamnatului constă în aceia că începînd din anul 1955, cînd a fost amnistiat pentru pedeapsa de 25 ani închisoare corecţională ce o primise în Uniunea Sovietică, pentru crimele săvîrşite în timpul războiului, şi ca vechi membru al organizaţiei legionare în care fusese recrutat în timpul prizonieratului, a reluat legătura cu diferiţii membri legionari, în scopul de a răsturna la momentul oportun, prin violenţă, regimul democrat popular din RPR şi instaurarea la conducerea statului a unui regim fascisto-legionar” .

Şi toate acestea, desigur, aveau să se întîmple în România de după Yalta, dincoace de cortina de fier, în regimul de teroare instaurat de Securitate, sub privirile “îngăduitoare” ale marii Uniuni Sovietice, urmînd să fie duse la îndeplinire de un student sărac, împreună cu foştii camarazi de prizonierat, ce-şi cîştigau existenţa în slujbe umile, la limita subzistenţei!

Din cei 18 ani, Aurel State va executa 6. În 1964, în urma decretului de eliberare a deţinuţilor politici din România, părăseşte închisoarea din Aiud ca membru al ultimului lot de deţinuţi: cei care refuzaseră pînă la capăt “reeducarea”.

Ieşit din închisoare, termină Facultatea de limba şi literatura germană şi este profesor la o şcoală generală din Bucureşti pînă în 1976, cînd iese la pensie. E supravegheat constant de Securitate prin informatori din rîndul familiei, al foştilor colegi de şcoală, de prizonierat sau de închisoare mai puţin rezistenţi la presiunea “organelor”. Cum era extrem de exigent doar cu sine, fiind cu ceilalţi de o indulgenţă ce putea merge pînă la naivitate, sînt sigură că i-ar fi iertat pe toţi, dacă le-ar fi cunoscut delaţiunile.

În acest timp, traduce împreună cu poeta Ileana Mălăncioiu Sfârşitul bufniţelor de Hans Magnus Enzesberger, publicată în 1974 de Editura Univers şi, în colaborare cu Marcel Petrişor şi Adina Nicolescu, romanul Data Tutashia al prozatorului şi luptătorului anticomunist gruzin Ciabua Amiredjibi, carte publicată în 1981 la Editura Junimea. Scrie Drumul Crucii, cartea pentru care e urmărit, anchetat, poate ucis.


[1] Dosar CNSAS I 160209 vol. 2, fila 15 verso. În memoriu Aurel State solicită acordarea buletinului de București, a “unui spațiu locativ cît de modest” și a unei pensii de invaliditate.

Claudiu Târziu

About Claudiu Târziu

Jurnalist, scriitor şi editor (n. 1973, Bacău). Preşedinte al Asociaţiei “Rost” din Bucureşti şi director al editurii omonime.

1 thought on “Prima carte a Editurii ROST: „Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri”, de Aurel State

Spune-ți părerea