Rusia şi restul lumii

Moştenirea otrăvită a perioadei staliniste îşi spune din nou cuvântul şi cu prilejul crizei din Ucraina. Principiul elementar, subteran, care pune în mişcare acţiunile politice vizibile la suprafaţă este în cele in urmă tot factorul etnic. E solidaritatea instinctivă a colectivităţilor umane care se revendică de la aceeaşi identitate comună. Liderii comunişti au fost întotdeauna conştienţi de acest adevăr atunci când au trasat pe hartă geometria frontierelor fostelor republici socialiste. Însă criteriul lor a fost unul cu caracter negativ: acela de a evita pe cât posibil o omogenitate etnică. Acesta este şi cazul fostei Iugoslavii, unde remodelarea de către Tito a frontierelor republicilor componente, cu nesuprapunerea lor deliberată peste delimitările etnice naturale, a dus la sângeroasele conflicte din anii 90 pe fundalul destrămării Federaţiei Iugoslave. Într-o situaţie asemănătoare se află şi Ucraina actuală, care cuprinde şi foste teritorii ale Poloniei, României (nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei) şi chiar ruseşti, cum este Crimeea. Nu doar atât: în estul Ucrainei se află o importantă populaţie de origine rusă. E de presupus că gestul de acum 60 de ani al lui Hruşciov (el însuşi ucrainean rusofon) de a ceda Crimeea Ucrainei, acordându-i un statut de relativă autonomie, nu a fost gândit ca o “trădare” a intereselor ruseşti, ci dimpotrivă. Asemenea teritorii, precum şi existenţa unei numeroase populaţii ruse în anumite zone ale fostelor republici sovietice, nu sunt decât mijloace care servesc unui singur scop: menţinerea acestora în sfera de influenţă a Moscovei. Şi anume pe cât se poate integral, cu celelalte populaţii cu tot.

harta_r

După ce a declarat că “destrămarea Uniunii Sovietice este cea mai mare catastrofă politică a secolului XX”, ambiţiile preşedintelui rus Vladimir Putin s-au concentrat pe refacerea, măcar parţială, a acesteia sub forma  “Uniunii Euro-Asiatice”. Structură în care Ucraina urma să joace un rol major, câtă vreme era condusă de un regim apropiat de Moscova. Fără încă o ţară importantă, în afara Rusiei, anvergura acestei construcţii politice riscă să cadă în derizoriu.

Numai că sentimentul propriei identităţi, reprimat cu atâta brutalitate de regimul sovietic în anii 30-40 ai secolului trecut, se dovedeşte mai tare decât orice combinaţie politică. Naţiunea ucraineană (înţelegând aici elementul etnic) nu şi-a uitat istoria şi s-a ridicat împotriva dependenţei de Moscova, îndreptându-şi privirea spre Occident. Presiunea “Maidanului” l-a pus în cele din urmă pe fugă pe preşedintele pro-rus Ianukovici, moment în care Rusia a început să reacţioneze pentru a-şi proteja interesele.

Toate acţiunile sale de până acum au fost justificate pe principiul simetriei: Rusia a susţinut că nu practică altceva decât modelul de comportament şi de a face politică al occidentalilor. Manifestanţi “paşnici” şi “democratici” au pus stăpânire la Kiev şi în vestul Ucrainei pe structurile de conducere, destabilizând interesele ruseşti? Atunci manifestanţi la fel de “paşnici” şi de “democratici” au ocupat sediile administraţiilor locale din Harkov, Doneţk sau Simferopol, arborând drapelul rusesc. Se va spune că aceştia au fost manipulaţi de mediile ruse şi posibil instigaţi şi de serviciile secrete de la Moscova? Rusia răspunde atunci cu aceeaşi monedă referitor la manifestanţii de la Kiev şi din vestul Ucrainei: şi ei sunt influenţaţi de propaganda occidentală, iar serviciile secrete apusene nu sunt nici ele chiar străine de ce s-a întâmplat. Apariţia în Crimeea a mii de militari fără însemne, care au ajuns rapid să controleze de facto întregul teritoriu al peninsulei, a generat o criză fără precedent, caracterizată de politicienii occidentali drept cea mai importantă de la căderea Zidului Berlinului. Va acuza cineva Rusia că îşi trimite armata în alte ţări suverane, încălcând dreptul internaţional? Chiar dacă deocamdată ea nu recunoaşte acest lucru, va putea răspunde arătând cu degetul înspre americani, care şi ei trimit trupe în orice punct al globului unde simt că le sunt periclitate interesele. Pentru marile puteri, dreptul internaţional nu e decât maculatură. Secesiunea foarte probabilă, dar “neconstituţională” a Crimeii, aflată în prealabil sub controlul ferm al trupelor ruse? Avem precedentul Kosovo, care şi-a pus în practică voinţa de separare la adăpostul prezenţei armatei americane. Şi aşa mai departe, la nesfârşit.

S-a mers pe o politică faptului împlinit, Rusia fiind conştientă că în primă instanţă nimeni nu se poate opune acţiunilor sale. Europa are interese comerciale prea mari în Rusia, fiind dependentă de gazul şi de alte resurse naturale importate de la marele vecin din răsărit. Întrucât orice sancţiuni economice ar avea practic un efect de bumerang, o asemenea măsură nu a fost luată în calcul. Occidentul nu a reuşit să opună deocamdată Rusiei nimic dincolo de sancţionări verbale sau de gesturi politice de protest cu un caracter mai mult simbolic. Se caută cu febrilitate o soluţie diplomatică a crizei. Numai că, în ajunul oricăror posibile negocieri, Rusia se află într-o situaţie confortabilă, plecând de la starea de fapt de pe teren. Şi e greu de crezut că aceasta se va mai putea schimba, căci e puţin probabil ca Occidentul să rişte un război cu Rusia (cu consecinţe incalculabile) pe motivul statutului unui teritoriu locuit totuşi în majoritate de … ruşi.

Opoziţia sa se manifestă deocamdată doar la nivel declarativ. La cererea expresă a Occidentului ca Rusia să-şi retragă trupele din Crimeea, preşedintele Putin declara că “în acest moment Rusia nu are nevoie să trimită trupe în Crimeea” iar ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, susţine că “Rusia nu poate cere trupelor de „auto-apărare” din Crimeea să se retragă în bazele lor, pentru că ele nu fac parte din forţele ruseşti.”

Asistăm la ilustrarea exemplară a unor constante ale politicii şi ale stilului rusesc, simţit din plin pe pielea lor de naţiunile mai mici pe care istoria le-a aruncat în sfera de gravitaţie a colosului răsăritean. Declaraţiile ipocrite ale lui Putin sau Lavrov despre trupele din Crimeea se încadrează la perfecţie în elementul pe care Alain Besançon îl scoate în evidenţă chiar în capitolul introductiv al cărţii sale “Sfânta Rusie”, care este intitulat sugestiv:  “Minciuna”. Moştenită încă din perioada ţaristă, această practică şi-a atins apogeul în regimul comunist, inclusiv prin cunoscuta “limbă de lemn”, menită să cosmetizeze realitatea unui trai într-o minciună generalizată. Aceeaşi discrepanţă dintre o imagine idealizată şi realitate, dintre etichetă şi conţinut, este prezentă şi la regimul Putin al zilelor noastre, după cum remarcă filosoful francez amintit: “Cadrele noului regim vor să-i facă pe interlocutorii lor să creadă că sunt patrioţi, cred în Dumnezeu şi doresc o Rusie liberă şi prosperă. Că legitimitatea lor e dată de voinţa populară, de sufragiul universal, că respectă regulile universale ale dreptului pe care corpul legislativ le-a stabilit în noul drept sovietic. (…) Acesta e procedeul care face ca minciuna să prindă. Supuşii o ştiu prea bine. Ştiu că limbajul de acum e la fel de instrumentalizat ca şi cel de dinainte, doar că e mai eficace, mai plauzibil, fiindcă este limbajul folosit de toată lumea. Instrumentalizat însemnând că trebuie să camufleze realitatea. E în slujba puterii.”

Se poate pune şi întrebarea: care este totuşi diferenţa între acţiunile Rusiei şi cele ale Occidentului, din moment ce Moscova invocă un principiu al perfectei simetrii şi al precedentelor create chiar de occidentali?

Formal poate niciuna. Nici occidentalii nu sunt întotdeauna “uşă de biserică” în ceea ce priveşte dreptul internaţional. E totuşi o diferenţă care ţine de rafinament, dar totodată şi de substanţă. Chiar atunci când au ignorat litera tratatelor internaţionale, occidentalii au invocat totuşi o legitimitate de ordin superior, care ţinea de “valorile democraţiei”. E reflexul unei superiorităţi pe plan cultural şi civilizator care, chiar şi atunci când se împiedică de regulile de pe hârtie, încearcă măcar să salveze formele şi principiile fundamentale de la care se revendică.

Prin urmare, aici simetria se rupe. Celor care nu văd aceasta li se poate pune întrebarea: dacă e totuna, atunci în care “democraţie” ar prefera să trăiască? În cea occidentală, sau în cea rusească? Luând în calcul, evident, şi imperfecţiunile inerente fiecăreia dintre ele.

Diferenţa e prin urmare una fundamentală şi ţine de cultură şi de civilizaţie. Toate popoarele care după al Doilea Război Mondial s-au trezit aruncate dincolo de cortina de fier, s-au simţit oprimate. Nu au găsit nicio urmă de afinitate pentru modelul “rusesc”, care le-a fost impus fără voinţa lor. Comunismul din trecut sau putinismul de astăzi nu a atras şi nu atrage pe nimeni, în afară poate de o parte importantă (dar nu toată) a naţiunii ruse.

E adevărat, Rusia nu înseamnă doar Stalin sau Putin, ci şi o întreagă pleiadă de scriitori, filosofi, artişti sau sfinţi ruşi care şi-au câştigat o binemeritată recunoaştere universală. Şi atunci? Avem dreptul să-i dispreţuim pe aceştia? Nicidecum. Numai că relaţia dintre aceste elite ale spiritului rus şi marea masă, sau diferenţa dintre adevărata spiritualitate şi o politică seculară care nu face decât să o instrumentalizeze şi să o folosească drept o simplă etichetă, se explică cel mai bine dacă îi lăsăm pe ruşi să ne zugrăvească ei înşişi fondul lor sufletesc.

Nikolai Berdiaev, scriind despre “Filosofia lui Dostoievski” şi încadrând-o în specificul spiritului rus, observă contradicţiile acestui tip uman care este unul antinomic, oscilând între dimensiunea apocalipitică şi cea nihilistă. Ruşii nu pot să vieţuiască într-o medie a culturii, asemeni europenilor, ci doar la extreme. “Acest fapt l-a avut în vedere Konstantin Leontiev când zicea că rusul poate să fie sfânt, dar nu poate fi cinstit. Cinstea este o medie morală, o virtute burgheză, ea nu interesează pe apocalipitici şi nihilişti. Această trăsătură s-a dovedit fatală pentru poporul rus, fiindcă doar câţiva aleşi pot fi sfinţi, majoritatea fiind condamnată la ticăloşie. Puţini ating viaţa spirituală superioară, majorităţii fiindu-i destinată o viaţă culturală sub medie. (…) Săritura în neant îi aşează în opoziţie cu mediul istorico-cultural european. De aici rezultă ura împotriva formei şi a bazelor formale în drept, morală, stat, artă şi filosofie. Caracterul rus se dezgustă de formalismul culturii europene, străin lui. Înzestrarea formală a rusului este neînsemnată. Forma introduce măsura, reţine, limitează, fortifică media. Revolta apocaliptică şi nihilistă spulberă toate formele, modifică toate graniţele, aruncă peste bord toate reţinerile.”

Acelaşi spirit rus care este descris mai sus, cu dispreţul său brut faţă de forme şi principii, se manifestă cu elocvenţă pe scena geo-politică şi în ziua de azi. Dostoievski însuşi, în genialitatea sa, a întruchipat  la rândul său cum nu se poate mai bine antinomiile spiritului rus, încât merită să ne oprim puţin asupra acestui caracter exemplar. Observaţiile următoare provin tot din opera citată a lui Berdiaev.

“Dostoievski nu a oglindit doar structura sufletului rus şi a conştientizat-o, ci a fost şi vestitorul conştient al ideii ruse şi al conştiinţei naţionale ruse. În el s-au răsfrânt toate antinomiile şi maladiile conştiinţei naţionale. Smerenia rusă şi supraestimarea, umanismul nemărginit şi exclusivismul naţionalist rus – toate le poţi descoperi în Dostoievski când se manifestă ca propovăduitor al ideii ruse. (…)

 Dostoievski considera poporul rus ca “popor-purtător de Dumnezeu”, singurul “popor-purtător de Dumnezeu”. Însă o astfel de conştiinţă excepţional-mesianică nu poate fi numită conştiinţă smerită. Într-un astfel de popor reînvie vechea simţire şi conştiinţă de sine a poporului evreu. 

 La fel de ambiguă şi contradictorie a fost relaţia lui Dostoievski cu Europa. El a fost un adevărat patriot al Europei, al marilor monumente şi ale relicvelor sale sacre, lui îi aparţin cuvinte de veneraţie închinate Europei pe care nu le-a spus niciun occidental. În relaţia lui cu Europa se simte umanismul nemărginit al spiritului rus, capacitatea rusului de a retrăi tot ce este măreţ în lume ca fiind al său. În acelaşi timp a tăgăduit creştinismul popoarelor Europei, a condamnat la moarte întreaga Europă. A fost un şovin. Există multă nedreptate în judecăţile sale privind alte etnii, de exemplu francezii, polonezii şi evreii. Întotdeauna conştiinţa naţională rusă a fost ori contestatoare frenetică a tot ce e rusesc, renegându-şi patria şi pământul natal, ori susţinătoare extaziată şi exclusivistă a tot ce e rusesc, iar atunci celelalte popoare ale lumii au reieşit ca aparţinând la o rasă inferioară. Niciodată în conştiinţa naţională rusă nu a existat cumpătare, tărie liniştită şi fermitate fără isterie şi sfâşieri lăuntrice. Nici în geniul ei suprem, Dostoievski, nu există această tărie, această conştiinţă naţională spiritual-masculină şi pe deplin matură. Şi în acest caz se simte boala duhului naţional. Sufletul rusesc e configurat original şi se deosebeşte foarte mult de structura sufletească a occidentalului. În Răsărit se deschide o lume uriaşă care poate fi opusă întregii lumi occidentale, tuturor popoarelor Europei.”

Cu toate acestea, Dostoievski a fost un geniu de netăgăduit şi totodată un mare vizionar. În ciuda exagerărilor sale, critica sa de pe poziţii creştine la adresa secularizării Occidentului îşi păstrează şi astăzi elemente cu o valabilitate de netăgăduit. Puterea sa de pătrundere în realităţile universale ale spiritului uman l-a condus la crearea unor caractere emblematice. Astfel, în personajele romanului “Fraţii Karamazov”, Nichifor Crainic (“Dostoievski şi creştinismul rus”) vede întruchipate diferitele ipostaze ale sufletului rus. Atât brutalitatea, lipsa de măsură, scepticismul şi raţionalismul, cât şi chipul angelic al purificării creştine, ca un ideal al vremurilor care vor veni.  Cei trei fraţi Karamazov sunt simboluri ale celor trei Rusii. Astfel, “Dimitri Karamazov, un pasionat dezordonat în care domină pornirile necultivate, e simbolul acelei Rusii primitive necultivate (…) e Rusia în care n-au intrat încă puterile coordonatoare ale culturii. Al doilea frate, Ivan Karamazov, reprezintă Rusia intelectuală sau filosofică, a cărei gândire o cunoaştem astăzi, influenţat până la aservirea totală de filosofia occidentală, de gândirea euclidiană, aşa cum o concepe şi o critică Dostoievski. (…) Şi acum tot ce se face în Rusia pentru a distruge pe om e o necontenită raţionalizare aplicată în domeniul practic, (…) e această Rusie raţionalistă, filosofică, roabă gândirii discursive, care a fost capabilă şi e capabilă să justifice orice. (…) Al treilea frate mai mic, Alioşa Karamazov, iluminat de flacăra credinţei creştine şi răspândind împrejurul lui această putere atotînţelegătoare şi atotsolidarizatoare a iubirii creştine, e cea de-a treia Rusie, pe care n-o vedem încă, dar pe care Dostoievski a visat-o, a dorit-o în tot timpul vieţii lui, cu toată puterea geniului său. Nu e niciun motiv să ne îndoim că această a treia Rusie va veni. (…) Dar nu numai această Rusie, pentru că Dostoievski nu concepe numai Rusia. Ca artist, cugetarea lui universală o exprimă în formele concrete ale elementelor pe care le avea în jurul lui, şi în primul rând era în jurul lui maica Rusia. În aceasta vedem nu numai Rusia, ci şi întreaga Europă pe care Dostoievski a visat-o regenerată prin forţa iubirii creştine.”

Deocamdată suntem foarte departe de o asemenea viziune sublimă, oricât de puţin ne-am îndoi de profetismul unui Dostoievski. Europa de azi devine tot mai rece şi mai raţionalistă, dar îşi păstrează indiscutabil superioritatea culturală în faţa unei Rusii în care încă mai tronează statuile lui Lenin. Pe culoarele Kremlinului zilei de azi păşesc doar cei doi fraţi Karamazov mai mari, adică ipostazele negative ale specificului rusesc. Pe Alioşa Karamazov, simbolul blândeţii şi al purităţii, care pentru Dostoievski întruchipează adevăratul ideal rusesc, nu l-a zărit deocamdată nimeni în … sfera politicii.

5 thoughts on “Rusia şi restul lumii

  1. Articol detaliat pro-occidentak si nu neutru.
    Girul dat „principiilor” de extindere a domicatiei Apusene nu face casa buna cu profesionalismul.
    Pana la urma, fiecare crede ce vrea si ce-I place… insa tabloul, filmul, caracteristicile enuntate denota fara indoiala nemultumire si chiar temere.
    Dintre cele scrise mai sus, cel mai mult mi-a placut calificarea drept „ipocrita” a pozitiei liderului rus!…. mai lipsea sa fie data de exemplu cea a liderului American…
    A gira manipularea publica de catre nade paramilitare rasiste „scotand” drept „buni” niste rasisti antrenati si stimulate din strainatatea *vestica) a Ucrainei… putin spus ca dezinfoemarea face ravagii, asta ca sa formjulez o amabilitate.
    La fel s-a „judecat” in mass media si debarcarea marinarului… o logica teoretic principiala, in realitate moarta, orientata impotriva adevarului.
    Cine nu „tine cont” de realitate ar fi bine sa ramana conectat la … Internet si sa „socializeze” cu alte personalitati virtuale.
    Cum poti aproba distrugerile…mascatilor si cocotarea golaneasca a unora peste cadaver si sa acuzi oamenii neinarmati, ne-mascati care spun clar ceea ce vor…?
    Cum sa nu vezi efectel politicii disperate dupa instapanirea pe resurse a federatiei americane si pervertirea vietii si identitatii „cetatenilor europeni” de catre federatia vechiului continent – EU?
    Degeaba scrieti impotriva Rusiei – doar nu va asteptati sa devina mosia Apusului European… si vaca de muls a Americii
    Istoria…. Ucrainei? Sa fim seriosi, poate este vorba de istoria ucrainenilor si de cooperarea germano-rusa de infiintare a unui tampon cu populatie amestecata – ce sa faci… acum? – majoritar rusa si rusofona peste 90%.
    Si nu vad sa se „umble” la subtilitati – ortodocssii majoritari nu traiesc dupa regulile papistase, ca de-aici porneste povestea.
    Daca rusii din Crimeea vor cu Rusia, doar o minte criminal poate sa-i condamne.
    Ia sa vedem cate ceva despre baietii „buni” si politica lor „demo[no]cratica” si internationalist, ca Pamantu-i mic!
    Sarbii din Kosovo erau acasa, in Serbia… pana cand criminalul de razboi gen. Clark a ordonat in zi de Paste bombardarea oraselor, bisericilor si cimitirelor ortodoxe sarbesti – 78 de zile fara intrerupere, peste 130.000 de sarbi asasinati si nu oricum, cu focoase cu Uraniu sa distruga si sanatatea supravietuitorilor, si a solului si a apei…
    Clark este consilierul gratis al lui Ponta cum Gittenstein este cel (de taina) al lui Basescu – amandoi „americanii” (de aceeasi etnie si cult religios), ca din intamplare fac bani buni din gazelle de sist extrase in America…
    Clark face bani di din Afganistan si din Kosovo (teritoriu islamizat de… americani, in acelasi timp,baza militara SUA folosita de corporatile americane care jecmanesc subsolul de minerale si metale rare).
    O fi suparat ca nu-I „iese” nimic din Romania…
    Da’ o sa scoata din … Ucraina care a fost -practic- doborata la pamant de neo-nazisti. Incurajati sa se impuste si in celalat picior, ucrainenii marsaluiesc condusi de masoni spre dezintegrare prefacandu-se ca apara unitatea …
    Polonia deja s-a „oferit” spre exploatare a gazelor de sist – ce-i „doare”, si-asa e un stat care ocupa un teritoriu, cu „ungere” si directive de la Vatican.
    In timpul asta, UE scoate din obligatii gazelle de sist, spre fericirea celor care si-au asigurat conturile in strainatate si se cred – doar e stiinta, nu-I asa –
    urmasii maimutei.
    Si scriu si prin ziare dar si pe bloguri.
    Ca om, ii inteleg dar am constatat ca nu se petrece aceasta in mod reciproc.

  2. Cu siguranta toti rusii din Crimeea au fost fericiti ca au scapat de Ucraina si nu stiu cati rusi ar fi fost fericiti sa ajunga chelnari si femei de serviciu in bazele militare americane care se prefigurau in Crimeea.

  3. ” Ruşii nu pot să vieţuiască într-o medie a culturii, asemeni europenilor, ci doar la extreme “.

    Minunat articol , cu atat mai mult ca , deunazi exact pe acelasi subiect faceam conversatie cu cineva . Totusi , ce ne-ar putea surprinde ? La pacate mari , mare har !

  4. subscriu la ce a scris gheorghe, stimabile. Si nu mai punem sub lupa asa zisa revolutie din Maidan versus referendum democratic featuring convorbirea telefonica a Dn-ei din departamentul de Stat ca deaja miroase suspect articolul..

Spune-ți părerea