Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice

De curând a văzut lumina tiparului, la Editura Rost, o carte necesară și binevenită: Corectitudinea politică – „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale. Volumul este coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău și Irina Bazon, fiind prefațat de editorul său, Claudiu Târziu.

Cartea este structurată în două părți. În prima, putem citi câteva texte fundamentale, semnate de o serie de gânditori conservatori – William S. Lind, Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb, Jr.; Jamie McDonald; Gerald L. Atkinson; Roger Kimball, texte privind esența noii ideologii a corectitudinii politice (Ce este ea? Care sunt rădăcinile ei intelectuale și istoricul ei cultural? Ce metode aplică adepții ideologiei corectitudinii politice în domeniile lor de interes? Cum recunoști discursul corect politic? Cum poți lupta împotriva corectitudinii politice?), dar și manifestarea ei în învățământul superior, în istoria de dată recentă, în literatura postmodernă, în mass-media.

 

Corectitudinea politică – în ce constă; înțelesurile ei vechi și noi

Gânditorul american de orientare conservatoare William S. Lind consideră că noua ideologie, a corectitudinii politice, este o boală „mortal de serioasă” fiindcă „încearcă să altereze virtualmente toate regulile, oficiale şi neoficiale, care guvernează relaţiile dintre oameni şi instituţii. Ea vrea să schimbe comportamentul, gândirea, chiar şi cuvintele pe care le folosim. Într-o măsură semnificativă, deja a reuşit s-o facă. Iar cine controlează limbajul, controlează, de asemenea, şi gândirea”. Potrivit lui Lind, dacă pentru marxiștii clasici această sintagmă – „corectitudine politică”- desemna „Linia Generală a Partidului”, pentru adepții ei contemporani nouă, adică pentru marxiștii culturali,  ea semnifică „Linia Generală a Sistemului în America, astăzi”.

Avem de a face cu o nouă ideologie totalitară (care a cucerit Statele Unite ale Americii în ultimii patruzeci de ani, prin înlocuirea culturii clasice americane cu una ideologică și ideologizantă) și care nu suportă concurență ideatică sau concretă: „Cu toate că au existat şi există unii americani care au crezut sau cred în ideologii, America însăşi nu a avut niciodată o ideologie oficială, de stat – până acum. Dar ce se întâmplă azi americanilor care sugerează că există diferenţe între grupurile etnice, ori că rolurile sociale tradiţionale ale bărbaţilor şi femeilor reflectă firile lor diferite, ori că homosexualitatea este greşită din punct de vedere moral? Dacă sunt figuri publice, ei trebuie să se târască în noroi şi să se înjosească cerându-şi nesfârşite scuze ipocrite. Dacă sunt studenţi la universitate, ei riscă judecăţi arbitrare… Dacă sunt angajaţi ai unor corporaţii private, riscă să-şi piardă locul de muncă. Şi care a fost crima lor? Că au contrazis noua ideologie de stat a Americii – „Corectitudinea Politică”, scrie în continuare William Lind.

Pentru cel care îndrăznește să gândească într-o manieră incorectă politic și mai ales să rostească ceea ce este interzis să rostești, „rezultatul este în mod inevitabil lagărul de concentrare, gulagul și mormântul” (Lind).

 

Corectitudine politică, adică marxism cultural

Miza autorilor volumului este să arate că în spatele sintagmei „corectitudine politică” se ascunde, de fapt și de drept, o nouă formă de marxism: marxismul cultural. Când spui „corectitudine politică”, eventual când iei atitudine în numele ei, efectul ei la nivel discursiv sau practic este mult mai mare – fiindcă se presupune că tu aperi un principiu moral, etic–mult mai mare decât dacă ai vorbi sau- și mai grav- ai acționa în numele unei ideologii totalitare, care a făcut milioane de victime numai în Rusia.

Coordonatorii cărții pun în lumină faptul că ideologia marxistă a supraviețuit, în timp, prin efortul unor intelectuali de a traduce marxismul din limbajul economiei în cel al culturii. Primul dintre aceștia a fost comunistul Antonio Gramsci, care a activat în acest sens încă din anii 20. Ca o paranteză: Gramsci – fost angajat al Internaționalei Comuniste între 1923 și 1924- elaborase celebra teorie despre hegemonia culturală prin care marxiștii trebuie să își exercite dominația culturală asupra celorlalte comunități umane, cu concursul instituțiilor sociale, ceea ce ar fi dus, în final, la crearea omului nou… comunist. Gramsci constatase, printre altele, că muncitorii nu vor rezona la chemările lor revoluționare atâta vreme cât își vor păstra un suflet creștin.

Mai târziu, în 1923, un număr de intelectuali marxiști, în frunte cu Georg Lukacs, a înființat Institutul pentru Studii Sociale, al cărui scop final era această traducere a marxismului, din sfera economiei în cea a culturii, și care avea să rămână în istoria culturală a Europei interbelice și postbelice ca Școala de la Frankfurt – din care fac parte și Wilhelm Reich, Erich Fromm, Herbert Marcuse, Theodor Adorno. În opinia lui Lind, „Şcoala de la Frankfurt l-a combinat pe Marx cu Freud, iar mai târziu (a suferit) alte influenţe, au adăugat lingvistica pentru a crea „Teoria critică” şi „deconstructivismul”. Acestea, la rândul lor, au influenţat puternic teoria educaţiei, iar prin intermediul instituţiilor de învăţământ superior au dat  naştere la ceea ce azi numim corectitudine politică. Descendenţa e clară şi linia se poate reconstitui mergând înapoi drept până la Karl Marx”.

Traducând ideologia marxistă din economie (unde teoriile lui Marx și ale ciracilor săi s-au dovedit falimentare) în cultură, artizanii ei au reușit să salveze marxismul: este dezolant să vezi cum America, mai întâi, apoi principalele state europene au fost cucerite de ultima variantă de marxism, marxismul cultural. Americani și europeni care gândesc, în plin secol XXI, în categorii marxiste și care exercită presiune asupra persoanelor și comunităților care refuză acest tip de gândire!

 

Micile mari amănunte din biografiile reprezentanților Școlii de la Frankfurt

Cu atât mai important mi se pare, în acest context, să citim capitolul: „Rădăcinile istorice ale corectitudinii politice”, în care Raymond Raehn întocmește fișe bio-bibliografice principalilor reprezentanți ai Școlii de la Frankfurt. Din ele aflăm multe amănunte interesante și semnificative. Astfel, despre Georg Lukacs aflăm că după publicarea volumului Istorie și conștiință de clasă, el a fost recunoscut ca al doilea teoretician marxist, ca importanță, după Karl Marx. În anul 1919,Lukacs este ales vicecomisar pentru cultură; în timpul dictaturii lui Bela Kuhn inițiază „terorismul cultural”, dar și un curs de educație sexuală prin care copiii erau stimulați să învețe și să practice „iubirea liberă”, să desconsidere monogamia și valorile familiei tradiționale și să refuze autoritatea Bisericii. Raehn citează câteva afirmații ale lui Lukacs, din care reiese, încă o dată,caracterul nihilist, antihristic al ideologiei marxiste (despre care  a scris magistral Părintele Serafim/Eugen Rose în „Împărăția Omului și Împărăția lui Dumnezeu”): „Orice mișcare politică menită să aducă bolșevismul în Occident va trebui să fie demonică”. „Am văzut distrugerea revoluționară a societății ca reprezentând singura și unica soluție pentru contradicțiile culturale ale epocii”. „Odată abandonată unicitatea sufletului, nimic nu se mai poate împotrivi dezlănțuirii forțelor diabolice ce stau ascunse în toate actele violente necesare instaurării revoluției”.

Psihanalistul Wilhelm Reich, un alt reprezentant al Școlii de la Frankfurt, a elaborat teoria „sex-economiei”, combinând freudismul cu marxismul economic. În lucrarea sa, Psihologia de masă a fascismului, apărută în 1933, scria: „Familia autoritară reprezintă statul autoritar în miniatură. Caracterul autoritar al omului rezultă, în esență, din sedimentarea inhibițiilor sexuale și a fricii în substanța vie a impulsurilor sexuale. Imperialismul familial este proiectat ideologic în imperialismul național… Familia autoritară (…) constituie o fabrică unde iau ființă ideologia și structurile reacționare”.

Herbert Marcuse, reprezentant de marcă al Școlii de la Frankfurt,a emigrat în America în anii 30. Cartea sa, Eros și civilizație, apărută în 1955, este considerată drept documentul fondator al curentului contracultural din America. În această carte, îl traduce pe Marx în limbajul psihanalitic al lui Freud, sugerând că acea societate egalitară visată de Marx poate fi realizată în fapt prin eliberare sexuală totală. Potrivit lui Raehn, Marcuse „a introdus ideologia Școlii de la Frankfurt în colegiile și universitățile americane”, a afirmat că „singura modalitate prin care putem evada din unidimensionalitatea societății industriale moderne este eliberarea componentei erotice din om, a instinctelor senzuale, ca revoltă împotriva raționalității tehnologice”, el fiind și cel care „a furnizat legitimitatea intelectuală necesară pentru realizarea revoltei sexuale adolescentine, inventând și sloganul „Faceți dragoste, nu război!” (Make love, not war!)

Theodor Adorno, poate cel mai cunoscut reprezentant al Școlii de la Frankfurt, emigrat și el în America în anii 30, a scris mai multe cărți devenite de referință în domeniul științelor socio-umane, printre care Personalitatea autoritară (1950). Aici, în acest text, opune caracterul autoritar, modelului revoluționar dezirabil, susținând că primul ar fi „produsul capitalismului, al creștinismului, al conservatorismului, al familiei patriarhale și al represiunii sexuale”. Toți acești factori la un loc au produs, după Adorno, fascismul și antisemitismul în Germania.

Toți reprezentanții Școlii de la Frankfurt, prin cercetările lor sociale, desfășurate în mare parte în Germania, înainte de emigrarea lor în Statele Unite, au avut ca scop dinamitarea tradiției și a valorilor tradiționale: ideea de ierarhie, de continuitate, creștinismul și fundamentul creștin al culturii occidentale, ideea de autoritate ș.a.m.d.

În a doua parte a cărții Corectitudinea politică – „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale sunt incluse un text despre aplicarea ideologiei corectitudinii politice în domeniul istoriei (Roger Kimball- Desființarea istoriei: de ce relativismul este greșit?), un text cu caracter general semnat de Theodor Codreanu (De la marxism la „corectitudinea politică”), două texte consistente de Irina Bazon (unul despre relația dintre ideologia corectitudinii politice și curentele sub- sau contraculturale, Corectitudinea politică și erodarea valorilor maturității, iar celălalt despre agresiunea simbolică și mediatică exercitată de minoritățile sexuale, grupate sub marca LGBT, asupra Muzeului Țăranului, cu prilejul difuzării filmului Copiii sunt bine-mersi, pe data de 21 februarie 2013, în sala Horia Bernea, în cadrul campaniei „Luna istoriei LGBT”).

Tot în a doua parte a volumului veți găsi câteva texte ample, consistente, scrise cu nerv polemic de Andrei Dîrlău, grupate sub două titluri cuprinzătoare: Freudo-marxismul ca nouă utopie și despre Corectitudinea politică, noul avatar al marxismului cultural.

Prin amabilitatea lui Andrei Dîrlău, am contribuit și eu la acest volum, printr-un text redus ca dimensiuni, în care am simțit nevoia să prezint un personaj mai puțin cunoscut în România, dar care a avut un rol decisiv în popularizarea psihanalizei freudiene în Statele Unite și mai ales în ceea ce am numit freudizarea maselor: Edward Bernays, nepotul după mamă al lui Sigmund Freud; „părintele” relațiilor publice și al tehnicilor de propagandă în masă, inventator al tehnicilor de manipulare uzitate de la el încoace atât în reclamele cotidiene, cât și- mai ales!- în campaniile electorale din America sau Europa.

Cartea ale cărei linii generale am încercat să le trasez aici merită citită mai ales de cei care vor să cunoască această nouă ideologie totalitară, care încet, dar sigur cuprinde și România. În această categorie de fapte intră: campania agresivă de promovare a homosexualității în instituții de prestigiu ale statului (în curând și în învățământul secundar), cu largul concurs al unor ambasade din România; presiunea fără precedent exercitată de reprezentanți ai minorităților sexuale din România, pentru redefinirea conceputului de căsătorie (se vrea, cu orice preț, căsătorie = parteneriat civil, ceea ce reprezintă un real pericol pentru reprezentanții și apărătorii familiei tradiționale); încercarea de excludere a lui Dumnezeu din spațiul public, prin transformarea  orei de religie, în programa școlară a învățământului de stat, în disciplină opțională.

Ideologia corectitudinii politice pătrunde și prin sistemul universitar din România, afectându-l profund. Este suficient să amintesc aici că o serie de gânditori „canonici” ai ei sunt predați într-o manieră necritică în toate facultățile de științe socio-umaniste: Michel Foucault („A supraveghea și a pedepsi”, „Istoria sexualității”, „Anormalii”), Jacques Derrida („părintele” deconstructivismului, despre care veți găsi un capitol consistent în volumul prezentat aici), Simone de Beauvoir ( cartea sa „Al doilea sex” este cartea de referință pentru tot ceea ce înseamnă studii de gen, feminism etc.), Edward Bernays (cărțile sale despre relațiile de P.R., cristalizarea opiniei publice, propagandă etc. sunt folosite ca manuale în facultățile de jurnalism, științele comunicării, sociologie, politologie).

 

Ce arme avem împotriva corectitudinii politice?

În fața acestei realități sumbre, putem, fiecare în parte, și toți laolaltă, când va fi cazul, să facem ceva: mai întâi să o demascăm, apoi să ne opunemei. „Dacă putem da în vileag adevăratele origini și natura corectitudinii politice, scrie William Lind, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei”. Tot el ne oferă și armele prin care putem lupta împotriva corectitudinii politice: „Mai curând, cei care doresc să învingă marxismul cultural trebuie să-l combată frontal. Trebuie să utilizeze cuvinte pe care el le interzice și să refuze să folosească acele cuvinte pe care el vrea să le impună; de reținut, de pildă, că a spune sex (masculin/feminin) e mai bine decât gen. Ei trebuie să proclame de pe acoperișuri realitățile pe care el încearcă să le suprime.Mai ales, cei ce vor să combată corectitudinea politică trebuie să se comporte potrivit regulilor tradiționale ale culturii noastre, nu conform noilor reguli confecționate de marxiștii culturali. Doamnele să fie soții și mame, înainte de a fi polițai sau soldați, iar bărbații să deschidă în continuare ușa doamnelor. Copiii nu trebuie să fie avortați, nici să se nască în afara căsătoriei părinților.

În finalul acestui articol îmi permit să vă sugerez să citiți această carte în paralel cu altele. În acest fel veți avea o perspectivă mai largă asupra ideologiei corectitudinii politice, ca formă de nihilism. Pentru înțelegerea dictaturii pe care o poate exercita această nouă ideologie, vă recomand să citiți Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, în care veți găsi o mulțime de fapte culese mai ales din campusurile universitare americane. Filosoful marginal și marginalizat Alexandru Dragomir o recomanda tinerilor spre lectură, socotind-o „o carte teribilă”. Este, într-adevăr, teribilă, când te gândești că ideologia nou-apărută și susținută masiv de stat poate face victime similare în România. De asemenea, vă recomand, ca o completare, Criza spiritului american, scrisă de conservatorul Allan Bloom care, investigând gândirea noilor generații de studenți, a descris multiplele fațete ale fenomenului pe care îl etichetează ca fiind  nihilism educational, universitar, în variantă… americană. Bloom dovedește, cu argumente greu de respins, că așa-zisa valoare a toleranței (valoarea capitală a ideologiei politice) este o non-valoare pentru că este goală de sens, nu are niciun conținut. Pe student îl învață să fie tolerant… și atât. Nu îl învață să urmeze un model cultural și comportamental, așa cum a făcut-o de două mii de ani cultura creștină. În fine, vă recomand, încă o dată, cartea Părintelui Serafim Rose, citată mai sus, pentru înțelegerea corectitudinii politice ca produs de dată relativ recentă al procesului de apostazie care a început odată cu Renașterea, s-a manifestat virulent în timpul Revoluției Franceze (1789) și a cunoscut o amploare fără precedent în timpul revoluției bolșevice din Rusia. Dar despre rădăcinile nihiliste ale bolșevismului vom mai avea ocazia, să vorbim, într-un număr viitor.

4 thoughts on “Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice

Spune-ți părerea