Europa, încotro?

Brexitul şi Campionatul European de Fotbal sunt două evenimente intens mediatizate ale ultimelor săptămâni din care se pot extrage câteva concluzii semnificative. Unii au sugerat că jocul de pe gazon al echipelor reprezentative ar constitui o reflexie în mic a unui specific mai general, a unei mentalităţi la nivel colectiv. În prestaţia echipelor de fotbal s-ar întâlni aceleaşi virtuţi şi cusururi care se manifestă la scara ansamblului unei naţiuni. Deşi nu e o speculaţie complet lipsită de temei (mai ales dacă ne gândim şi la prestaţia României), lecţia principală care se desprinde din cele două evenimente este totuşi alta. Anume, naţiunile sunt acele entităţi fireşti, menite să suscite o adeziune emoţională (cum o arată suporterii fiecărei echipe naţionale) precum şi o afinitate naturală cu propria identitate. Aceasta poate intra în conflict -şi de cele mai multe ori aşa se şi întâmplă- cu orice structuri centraliste, lipsite de o veritabilă legitimitate democratică, atunci când acestea încearcă să impună în mod paternalist măsuri de inginerie politică şi socială care ignoră complet datul natural al lumii.

Se remarcă un fapt evident: atunci când identităţile naţionale se simt ameninţate, ele sunt capabile să stârnească emoţii, adeziuni, sentimente, chiar şi atitudini iraţionale. Brexitul a fost rodul unei asemenea mixturi. Pentru britanici, soluţia raţională ar fi fost rămânerea în Uniune, însă în condiţii speciale pentru ei, care le-ar fi permis o mai mare autonomie. E foarte posibil ca politicienii cu greutate care au susţinut Brexitul (cum ar fi Boris Johnson din rândurile conservatorilor, nu populişti precum Nigel Farage) să fi mizat pe un vot pro-european, dar cu o majoritate extrem de subţire, ceea ce ar fi reprezentat o bună bază de negociere a condiţiilor de rămânere în Uniune. După câte vedem acum, în tabăra acestora euforia e complet absentă. Referendumul l-au tratat ca pe un fel de joc de poker menit doar să le aducă avantaje în relaţia cu Uniunea Europeană. Au speculat greşit şi au pierdut, încât nimeni dintre politicienii pro-Brexit nu se grăbeşte să-şi asume (la ora scrierii acestor rânduri) răspunderea unei guvernări care să-şi asume misiunea negocierii ieşirii Marii Britanii din UE.

Fireşte, au existat emoţii şi de partea celalată, a susţinătorilor UE. Totuşi, nu e vorba de acelaşi substrat. O posibilă destrămare a Uniunii în faţa asaltului cu un caracter mai degrabă iraţional din partea forţelor populiste nu va reuşi niciodată să mobilizeze în apărarea ei aceleaşi sentimente şi energii în vederea supravieţuirii aşa cum o face naţiunea atunci când îşi simte ameninţată fiinţa. E o constatare cât se poate de firească, care pune în lumină o discrepanţă evidentă. Nu ştiu câţi ar fi dispuşi să meargă până în pânzele albe şi chiar să-şi dea viaţa pentru o construcţie birocratică de natură pragmatică. Probabil extrem de puţini (dacă chiar se vor găsi unii), pe când memoria fiecărei naţiuni îşi cinsteşte eroii şi martirii, cei pe al căror sânge vărsat fără preget s-a edificat identitatea, libertatea şi suveranitatea acesteia. E o diferenţă fundamentală, de care e nevoie să se ţină seama.

Trebuie să fii complet orb ca să nu vezi realitatea zilei de azi şi direcţia în care se îndreaptă lucrurile. Să admitem că ar fi corect punctul de vedere al celor care susţin că naţiunile sunt un simplu construct civic, fără a avea rădăcini înfipte într-o realitate mai profundă (chiar dacă nu întotdeauna uşor de definit). Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci fireşte că proiectul raţional al unui edificiu politic suprastatal ar trebui să fie un demers de natură să întrunească sufragii cvasiunanime, poate cu excepţia minoritară a unor bolnavi de „iluzia“ naţionalistă.  O simplă constatare empirică ne arată însă că lucrurile stau de fapt exact pe dos. Cu cât sunt ignorate mai mult naţiunile şi specificul lor în măsurile şi în edificiile politice ataşate ideologiei antinaţionale, cu atât mai puternic îşi face simţită prezenţa tocmai elementul neglijat din ecuaţie. Schema rece şi artificială a actualei construcţii europene, cu izul ei seducător de utopie imanentă, se încăpăţânează să omită tocmai un element natural esenţial, un dat constitutiv al fiecărui om: identitatea naţională. S-ar putea ca eurocraţii de azi să continue să meargă pe acelaşi drum, punându-şi acei ochelari de cal care îi împiedică să vadă o realitate pe care o consideră depăşită. Numai că aceasta, bună, rea, cum o fi, va continua prin a-i însoţi precum precum propria umbră. Nimeni nu poate sări peste ea. Dacă privim unde se aflau partidele şi mişcările populiste şi naţionale din mai toate ţările europene ieri, în comparaţie cu unde se află ele astăzi după o ascensiune constantă, şi dacă ne imaginăm unde s-ar putea afla ele mâine, se desprinde o tendinţă evidentă şi irepresibilă. Ea ne face să ne dăm seama că actuala construcţie europeană, dacă nu va şti să adopte la timp o schimbare salutară de direcţie, se va bloca inevitabil într-o fundătură. Se va adeveri zicala după care realitatea bate filmul, chiar dacă în cazul de faţă vorbim de un „film“ regizat cu grijă, dar care în fond nu încearcă să impună decât o simplă ficţiune, existentă doar pe planşele unor arhitecţi socio-politici.

Desigur, se vor încerca toate măsurile posibile pentru a opri ascensiunea acestor populisme. Se vor aduce pe de-o parte argumente raţionale, de natură pragmatică, economică sau politică. Pe de altă parte se va continua cu diabolizarea acestor naţionalisme care îşi fac simţită tot mai tare prezenţa şi care devin tot mai conştiente de puterea lor de expansiune. Numai că, împotriva unei tendinţe situate de partea realităţii, iar nu în răspărul ei, asemenea mijloace nu vor folosi la nimic, chiar dacă foarte multe din aceste critici pot fi întemeiate. O uniune de state şi popoare europene e, raţional vorbind, o stare superioară celei în care pe continent ar acţiona un soi de lege a junglei, cu primatul celui mai puternic (care ar fi tot Germania, chiar dacă nu ar exista actuala UE, numai că în acel caz antagonismele dintre diferitele ţări s-ar acutiza exponenţial). După cum se poate lesne observa, majoritatea acestor tendinţe populiste sunt mânate în primul rând de un apetit contestatar. Retorica practicată este adesea una facilă şi demagogică, menită mai degrabă să le aducă sufragii pe termen scurt (coordonata ei principală fiind discursul antiimigraţionist) decât să expună un proiect cu adevărat constructiv. În plus, acestor curente populiste le lipseşte orice dimensiune creştină, un ingredient esenţial al unei viziuni ample, de lungă durată, asupra destinelor popoarelor europene. Dacă în Occidentul secularizat aceasta nu ar trebui să ne mire, speranţele de mai bine ar putea veni în schimb din Est.

Prin urmare, e îndoielnic faptul că, în urma unei ascensiuni nestăvilite a acestor tendinţe care ar duce la destrămarea actualei UE prin imitarea modelului Brexit şi de către alte state importante, continentul european se va afla într-o stare mai bună decât înainte. Mai degrabă nu, căci ar domni haosul şi degringolada. Proiectul european are aşadar nevoie de o reformă profundă, dar controlată, care să ţină cont şi de realităţile care până acum au fost în mod deliberat reprimate. Mai precis, e nevoie de legitimarea factorului naţional şi înscrierea sa la temelia noii construcţii. În schimb, ignorarea şi subminarea lui sistematică va produce un recul greu de controlat. Se impune un nou concept care să respecte şi să protejeze în mod explicit identităţile naţiunilor europene drept un factor de îmbogăţire culturală şi spirituală, un element de diversitate firească, căreia trebuie să i se găsească şi un numitor comun.

Pe de altă parte, chiar aceste curente identitare au nevoie la rândul lor de o transformare esenţială, menită să le confere o reală credibilitate morală. Legitimitatea lor actuală e în primul rând una de natură contestatară, dar e nevoie de mai mult. Proiectul unei Europe cu adevărat unite nu poate fi doar unul strict material, nici măcar unul strict inter-naţional, dacă ignorăm absolut necesara temelie spirituală pe care trebuie aşezat. Nu ar strica deci să ne uităm şi la mesajul transmis de Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe care s-a ţinut recent în Creta, un cuvânt plin de echilibru şi înţelepciune, unde printre altele se afirmă:

„Ca răspuns la standardizarea egalizantă și impersonală promovată în diferite feluri, Ortodoxia propune respectul pentru caracteristicile personale ale oamenilor și popoarelor. Se opune autonomizării economiei din cauza nevoilor umane de bază și transformării acesteia într-un scop în sine. Progresul umanității nu este legat doar de creșterea standardelor de viață sau de dezvoltarea economică, în detrimentul valorilor spirituale.”

Sunt rânduri semnificative, implicit critice la adresa actualului proiect european de natură materialist-utilitaristă, şi care exprimă posibila contribuţie pe care ar putea să o aducă Ortodoxia în această lume care se pare că şi-a pierdut reperele şi se îndreaptă spre anarhie. Ca să poată supravieţui, Europa de mâine va avea nevoie mai ales de asemenea valori.

The following two tabs change content below.

Bogdan Munteanu

Ultimele articole de Bogdan Munteanu (toate)

Spune-ți părerea