Ortodoxie și iobăgie politică în Țara Românească sau de ce voi vota pentru Alianța Națională România la alegerile parlamentare

Întrucât destui cunoscuți (inclusiv din cei virtuali, de pe rețelele de socializare) și-au exprimat nedumerirea față de decizia mea de a vota cu Alianța Noastră România la alegerile parlamentare de duminica viitoare, în cele ce urmează vreau să prezint o lămurire a opțiunii mele elctorale.

Precizez că inițial eram hotărât să nu mă duc să votez la aceste alegeri parlamentare. De ce să mă duc să votez, ca să-mi fac păcate, știind că am de ales între Belzebut și Mamona?! Ca să optez între două bandopartide ce poartă responsabilitatea directă pentru prăvălirea națiunii române pe acest tobogan al disoluției istorice care nu pare să aibă alt final decât dispariția noastră ca stat și națiune? Cum să votez pentru bandopartidele care au făcut din statul român un jalnic slugostat pe plan internațional? Ce să votez, două ‘’forțe politice’’ conduse de niște mameluci a căror supremă calificare pentru cele mai înalte demnități publice este ”calitatea” de a fi totalmente șantajabili?

Plus că știu suficientă istorie și teorie politică ca să înțeleg că nici socialismul, nici liberalismul n-au nici în clin, nici în mânecă cu identitatea românească. Și că dacă, pe vremuri, niște partide de declarată orientare liberală sau socialistă/comunistă au făcut ceva pentru țara asta, aceasta s-a putut întâmpla doar pentru că respectivele partide erau în faza națională a istoriei lor. Or, în momentul de față, atât PNL cât și PSD (dincolo de mincinoasa retorică conservator-”naționalistă” ventilată de șmecherașii din acest partid) sunt, cel puțin în ceea ce privește opțiunile politice cu adevărat importante, simple sucursale locale ale Internaționalei Corectitudinii Politice.

Lăsând la o parte problema identității doctrinare (extrem de firave) în PSD și PNL, realitatea este că, după ce decenii la rând au fost în primul și în primul rând niște bandopartide (adică grupuri conduse de indivizi adunați la un loc nu de grija pentru Binele Comun, ci de pofta îmbogățirii prin jefuirea banului public), actualmente aceste ”partide” sunt în mod real niște organizații a-politice, fără nicio viziune proprie despre viitorul acestei țări, alta decât integrarea tot mai strânsă într-o Uniunea Europeană aflată în pragul dezintegrării. Halal ”conducători”, care chiar ne con-duc mai ceva de cum ne con-ducea Ceaușescu către ”societatea socialistă multilateral dezvoltată” în decembrie 1989! Chiar piloți orbi, în toată puterea cuvântului. Mă rog, nu contest faptul că există și destui oameni de omenie în aceste partide, în special la nivel local. Din păcate, realitatea nudă este că, indiferent de numărul lor și de binele relativ pe care-l pot face în jurul lor, aceștia nu vor putea niciodată să pună mâna pe putere nici în partide și nici în țară, și cu atât mai puțin să imprime țării o nouă direcție de evoluție, alta decât cea curentă, ce duce matematic către disoluția statului și națiunii române. ALDE și PMP nu-s nimic altceva decât niște așchii de bandopartide, care în curând se vor realipi de un trunchi sau altul.

Cât despre USR sau PRU, vă rog a fi scutit. Dincolo de aparentele deosebiri ca ”de la cer la pământ” între aceste ”fețe noi” ale politicii românești, în realitate atât USR cât și PRU intră în exact în aceeași tipologie de partid politic: partide de ventilație & combinație, adică niște partide care au rolul de a ”ventila” frustrarea din segmente diferite ale societății pentru a putea ”capta” un număr suficient de mandate ce vor fi utilizate spre a construi majorități în combinanție cu unul din cele două mari bandopartide: USR cu PNL, respectiv PRU cu PSD. Despre asta e vorba. Restul se vor dovedi povești, inclusiv toate promisiunile și fantasmele salvaționiste ale hipsterilor civici din USR care, afară de una sau două excepții, în toată viața lor nu au bătut două cuie în administrația și politica românească.

Așadar, eram decis să nu mă duc la vot.

Asta și pentru că, până la un punct, am avut rezerve și o anumită doză de scepticism față de (re)apariția lui Marian Munteanu pe scena politică românească, cu o inițiativă având un nume care nu mi s-a părut foarte fericit ales, Alianța Noastră România (ANR).

Între timp, mi-am schimbat decizia. Mă voi duce să votez. Voi vota cu cu ENTUZIASM în primul rând omul, adică pe Ioan Savu, candidat din partea ANR în județul Timiș, iar apoi, implicit, din calcul, și partidul Alianța Națională România.

În cele ce urmează îmi voi explicita opțiunea electorală, cu nădejdea că precizările pe care le voi face vor fi lămuritoare pentru cunoscuții mei, reali și virtuali, ce și-au exprimat nedumerirea față de decizia mea de a vota pentru ANR și ajutătoare pentru cei ce vor citi aceste rânduri și se află în situația de a-și pune perena întrebarea a cetățeanului alegător din Țara Românească: ”dar eu oare cu cine votez”?

I. OMUL: De ce îl votez pe omul Ioan Savu, candidat din partea ANR la funcția de deputat de Timiș în Parlamentul României?

În primul rând, îl votez pe Ioan Savu pentru că mă reprezintă în calitate de creștin (ortodox) român din județul Timiș. Nu știu alții cum sunt, dar, în ce mă privește, eu am ajuns să mă consider un fel de ”iobag politic” în Țara Românească, cu o situație politică nu foarte diferită de cea a strămoșilor mei, care veacuri la rând au fost iobagi în Ardeal și Țara Ungurească, adică a corpului politic constituit în jurul Coroanei Sfântului Ștefan. După cum bine știm din cărțile de istorie, în Ungaria medievală catolică și apoi sub regimul Unio Trium Natiorum în vigoare până la 1848, calitatea de creștin ortodox însemna excluderea automată din corpul politic al Ardealului / Țării Ungurești. Nu-i de mirare că în acest regim politic cvasi-majoritatea românilor n-au putut să fie altceva decât o masă amorfă de iobagi, văduviți de orice voce și reprezentare politică, o plebe nenorocită și asuprită, misera contribuens plebs, a cărui singur rol social era să muncească fără crâcnire ca vitele ca să împlinescă sarcinile iobăgești și să ducă în spate imensa povară a unui stat străin.

Cam așa am ajuns să mă simt și eu, un iobag care muncește, plătește, dar pe care nu-l reprezintă absolut nimeni în forul legislativ al țării. Dacă stau să mă gândesc bine, de la Ioan Alexandru încoace n-am mai avut niciun reprezentat autentic în Parlament. Alții poate că s-au simțit reprezentați în Parlament de aleșii lor, ba poate chiar fericiți că au reprezentanți în forul legislativ al țării (cazul infimei ”minorități” politice LGBTXYZ, reprezentată, datorită PSD, în legislatura 2012-2016 de faimosul Remus Cernea). În schimb, eu unul m-am simțit și mă simt absolut nereprezentat în Parlamentul României, un simplu ”iobag politic”, bun doar să munceasă și să plătească birurile și al cărui singur drept este să țină ciocu’ mic și să nu facă scandal prea mare, căci altfel stăpânirea mă taxează drept ”fanatic religios” și ”intolerant”, iar apoi cine știe ce mai urmează….

Din această stare de ”iobăgie politică” nădăjduiesc să ies în cazul în care domnul Ioan Savu va fi ales în Parlamentul României.

Domnul Ioan Savu mă reprezintă pentru că este unul de-al nostru, de-al ”iobagilor politici” creștin-ortodocși români, cei care, deși suntem totuși atâția de mulți, precum ”cucuruzul brazilor” invocat de Avram Iancu, în țara numită încă România suntem lipsiți de orice reprezentare politică.

Să nu-mi ziceți că-i plin parlamentul de parlamentari ”creștin-ortodocși” pe la alte partide, căci sunteți într-o eroarea gravă. Iisus Hristos, de la care și-au luat numele creștinii, nu ne-a lăsat niciun fel de învățătură despre camuflare, ascundere, dedublare, niciun fel de ”Taqiyya” creștină, ci, dimpotrivă, ne-a spus că cine nu-L mărturisește deschis, nu va fi recunoscut de EL, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie. Și atunci cum să-i recunoaștem ca reprezentanți de-ai noștri pe parlamentarii ”cripto-creștini” care au ratat absolut toate ocaziile în care ar fi putut să ne reprezinte și să-și mărturisească public valorile și opțiunile, ultima oară cu ocazia cu ocazia mobilizării societății civile creștine din România în vederea susținerii demersului ”Coaliției pentru familie”?!

Deci, domnul Savu mă reprezintă, pentru că este unul de-al nostru, un om cu care, de ani și ani de zile, a fost implicat în viața Bisericii, îndeplinind, printre altele, și diverse responsabilități în Adunarea Națională Bisericească și în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Timișoarei.

Dar cine este Ioan Savu?, mă vor întreba unii și alții, cei care n-au avut șansa să-l întâlnească personal.

Toți cei care vor să afle un răspuns la această întrebare sunt rugați să vizioneze următoarea înregistrare:

Îl puteți vedea pe domnul Savu, cu 27 de ani mai tânăr, vorbind de la un balcon timișorenilor ieșiți în stradă. Înregistrarea e din data de 20 decembrie 1989, adică dintr-o zi de maximă tensiune în Timișoara revoluționară, când la București președintele legitim al statului era bine-mersi Nicolae Ceușescu iar aparatul represiv al dictaturii, după baia de sânge din 16-19 decembrie, funcționa la turație maximă.

Pentru informații suplimentare, puteți să accesați și http://ioansavu.ro/

Mă rezum să mai adaug că, la cele spuse până acum, domnul Ioan Savu are calitățile necesare pentru a putea fi un bun reprezentant al poporului în Parlament:

1) Un om curajos: mi se pare de prisos să adaug ceva după vizionarea înregistrării din decembrie 1989

2) Un om liber: o calitate extrem de rară în politica românească, unde, după cum s-a văzut de atâtea ori, ajung în funcții mari în special cei cu schelete în dulap și cu dosare cât casa (mai mult sau mai puțin fraudulos retrocedată), șantajabilii și mamelucii ce pot desființați instantaneu în momentul în care respectivii întind lanțul.

3) Un patriot sincer și un om cu spirit de sacrificiu: domnul Savu putea să stea liniștit acasă, să-și vadă de familie și de alte preocupări. Apreciez din tot sufletul faptul că și-a asumat crucea de a candida din partea unei formațiuni politice noi, cu toate riscurile de rigoare.

4) Un om cu un rost deplin în viață, făcut prin muncă proprie și care, ajuns într-o funcție publică, e capabil să genereze plusvaloare pentru țară pe baza experienței unei vieți împlinite și nu doar să se afle în treabă și să-și caute de căpătuială, precum e cazul cu mulți alți candidați.

Date fiind acestea, cum s-ar putea să nu-l votez pe domnul Savu? Cum să ratez șansa de a fi în decembrie 2016 alături de un om care în decembrie 1989 le spunea de la primul balcon liber în România postbelică miilor de timișoreni adunați în protest liber și pașnic în fața județenei de partid (comunist): “Vreau să vă spun că ne-am asumat riscul să murim pentru voi și o să murim dacă va fi nevoie. Dar să fiți alături de noi!” ???

II. Partidul

Dacă pe domnul Savu îl votez din tot sufletul, cu inima și cu mintea, în ceea ce privește partidul Alianța Națională România votul meu se bazează pe un calcul la rece, de natură cvasi-probabilistă. Nu pot să zic că sunt convins 100% să susțin acest partid, dar sunt unele elemente care mă determină ca, în contextul meniului electoral din acest an, să nu pot să am o altă ”alegere rațională”.

1. Pe lista ANR se găsesc mai multe persoane cu notorietate în societatea civilă creștin-ortodoxă din România (o societate civilă reală, bazată pe voluntariat și implicare autentică, nu una inventată și ținută în viață prin sponsorizări externe). Nume precum Iulian Capsali sau Andrei Dîrlău au ajuns să fie (mai) cunoscute în spațiul public tocmai datorită militantismului sincer pentru apărarea familiei firești și a valorilor sociale inspirate de învățătura Bisericii. Că anumite lucruri nu ne plac la respectivii, sau că nu suntem de acord cu unele din afirmațiile acestora reprezintă, în fapt, un detaliu minor față de mizele care sunt în joc la aceste alegeri. Miza nr. 1 este dacă, pe mai departe, noi, creștinii ortodocși conștienți politic din România, vom continua să fim simpli ”iobagi politici” în Țara Românească, fără absolut nicio reprezentare în Parlamentul Țării, în timp ce alte minorități, reale sau închipuite, precum cea reprezentată de Remus Cernea, vor avea locurile lor rezervate în locul unde ni se fac legile. Miza nr. 2, la care când mă gândesc aproape mi se ”sparie gândul”, o reprezintă probabilitatea destul de mare ca în următorii patru ani, în contextul prefacerilor structurale ce se anunță la nivel internațional, Parlamentul României să fie pus în fața unor opțiuni istorice, poate chiar dureroase. Dacă ANR nu intră în Parlament, noi, creștinii ortodocși din România nu vom avea altă opțiune în afară de abjecta căciuleală la ”cripto-creștinii” din PSD și PNL, în fapt, niște nenorociți de mameluci, telecomandați de cei care îi au la mână, atât personal (prin dosarele beton ale ”reprezentanților” noștri), cât și organizațional, în condițiile în care atât PNL cât și PSD sunt parte a unor organizații europene care numai pro-creștine nu sunt.

Deci, în condițiile meniului politic de la aceste alegeri parlamentare, singura șansă de obținere a reprezentării parlamentare pentru creștinii ortodocși reali din România este să voteze ANR, singurul partid care a pus pe locuri eligibile oameni cunoscuți pentru angajarea lor în societatea civilă creștină reală din România. Că acești candidați nu sunt atât de reprezentativi pentru ceea ce suntem noi cu adevărat, că puteau fi alții și mai buni, că cîr, că mîr, sorry, îmi pare rău, dacă nu am fost în stare să ne organizăm mai bine și mult mai devreme și dacă alții dintre noi n-au avut curajul să intre în arena politică, atunci asta este, singura noastră șansă este să defilăm cu Marian Munteanu, cu Iulian Capsali, cu Andrei Dîrlău și cu toți ceilalți din ANR. Unica șansa ca din 2017 încolo să avem în Parlament niște oameni cărora chiar le pasă de Biserică și creștinism. Dacă nu, să rămână tot ca până acum, că tare bine ne reprezintă PSD, PNL, PMP, PUR și USR, nu-i așa? La urma urmei, tare comodă mai e iobăgia și sentimentul neputinței la români.

2. Pe lista ANR se găsesc un număr de ofițeri, care, la o sumară documentare, par a proveni din nucleul de profesioniști adevărați ai armatei române și nu din mistificarea care ne-a propulsat în spațiul public românesc niște ”generali” de teapa lui Gabriel Oprea sau Neculai Onțanu. În ce mă privește, cred că o alianță între creștinii cu simț civic, deci patrioți și patrioții adevărați din ”permanențele statului” român (iar oștirea reprezintă o ”permanență a statului” prin excelență) este imperios necesară dacă ne dorim, într-un context geopolitic tot mai tulbure, salvagardarea statului și, pe termen lung, renașterea națiunii române. Cred că e un punct foarte bun pentru ANR că are pe listele electorale ofițeri în rezervă a Armatei Române. Iar dacă ANR reușește să treacă cu bine testul acestor alegeri parlamentare și să aibă reprezentanți în parlament, conlucrarea dintre liderii societății civile creștine și astfel de profesioniști proveniți din ”permanențele statului” poate reprezenta un pilon major în opera de construcție a unui mare partid de dreapta, capabil să mobilizeze energiile țării în vederea refacerii statalității românești după dezastrul produs de desfrâul bandopartidelor ce s-au rotit la putere după 1990.

3. ANR este singura șansă de a compensa cumva o mare vulnerabilitate a României la nivel internațional în contextul marilor mutații care se petrec în acest moment în lume, în particular al marii (contra)revoluții conservatoare ce se profilează la orizont. Această vulnerabilitate este dată de lipsa de pe eșichierul politic românesc a unui partid de dreapta, conservator. Lipsa unui astfel de partid reprezintă nu doar o mare disfuncție a așa zisei democrații românești în condițiile în care societatea românească este una profund conservatoare. Mai mult decât o disfuncție pe plan intern, în contextul geopolitic actual, lipsa unui (mare) partid conservator s-ar putea să fie un mare risc pe plan extern. Pur și simplu, într-un context în care în SUA și în atâtea alte țări europene au ajuns sau urmează să vină la putere forțe și figuri de orientare conservatoare, e un mare risc de țară ca, în forumurile internaționale sau în reașezările geopolitice ce vor urma, interesele românești să nu poată fi reprezentate și apărate de un partid capabil să joace cartea opțiunilor conservatoare.

Culmea este că această lipsă reprezintă o îndepărtare radicală de tradițiile istorice și de bunele practici ale diplomației românești care, cel puțin până au venit comuniștii la putere, niciodată n-a mizat totul pe o singură carte sau pe o singură variantă considerată câștigătoare din start. Clasa noastră conducătoare din trecut, cu toate păcatele sale, a știut mereu că nu-i sănătos să joace totul pe o singură carte. Drept urmare, în politica românească din trecut au existat mereu mai multe facțiuni și tendințe (filofrancezi și filogermani, pro-ruși și pro-turci, etc.), deseori reprezentate în aceași familie. Ceea ce a contat până al urmă a fost faptul că, dincolo de toate vicisitudinile momentului și de alianțele de-o vreme cu câte o mare putere străină, pe termen lung a primat voința trans-partinică a ”partidei naționale”. Ultima manifestare a acestei tradiții istorice a avut loc în vremea lui Ion Antonescu (căruia nu-i fac aici nicio apologie, ci doar vreau să ilustrez o permanență a istoriei românești), cel care, în ciuda alianței cu vremelnicul hegemon german, a tolerat, ba chiar a și protejat combinațiile forțelor politice adverse ce mizau pe altă carte câștigătoare (anglo-americanii / URSS) în marea conflagrație de la mijlocul secolului al XX-lea.

Din păcate, chiar dacă i-au criticat greșelile, cei ce i-au urmat lui Ceaușescu i-au împărtășit iluzia că istoria nu poate merge decât într-o singură direcție (comunismul în cazul Ceaușescu, liberalismul integrării europene în cazul urmașilor). Iată însă că în acest ceas istoric rotativa socialisto-liberală (pusă la cale de niște șmecheri repetenți la lecția de istorie universală și fără frecvență la valori perene) se găsește în gravă disonanță cu mersul lumii și cu tendințele majore pe plan internațional. Nu-mi fac absolut nicio iluzie că mamelucii aflați la ”cârma” PSD sau PNL vor reuși să facă vreo diferență și să minimizeze riscurile cu care statul român se va confrunta pe plan internațional într-o vreme de posibile mari reașezări geopolitice și de radicală restructurare a Uniunii Europene.

Și pe plan internațional dar și pe plan intern România are nevoie de un partid care să militeze pentru stat național, pentru monedă națională, pentru armată națională și, ca și corolar firesc, pentru familie normală și o ordine socială compatibilă cu valorile creștine. PSD și PNL, ca să nu mai vorbesc de USR sau caricatura de PUR, niciodată nu vor putea să-și asume un astfel de curs istoric, conservator, național și compatibil cu o ordine socială care să nu scoată de facto creștinismul în afara cetății. Dată fiind oferta electorală aferentă alegerilor din 11 decembrie 2016, singurul partid care ar avea șanse să susțină un astfel de curs istoric este Alianța Noastră România. În consecință, și ca să-i dau o șansă de actualizare acestui curs istoric (singurul pe care-l consider capabil de a stopa prăbușirea în plină desfășurare a statului și a națiunii române), voi vota cu Alianța Noastră România la alegerile parlamentare din acest an.

Înainte de a încheia, vreau să subliniez că votul meu pentru ANR nu este atât pentru ceea ce este actualmente acest partid încropit cu câteva luni înainte de alegeri, ci mai ales pentru ceea ce ar putea să fie dacă va reuși să treacă pragul electoral. Votul meu este pentru un viitor posibil, chiar dacă nu și unul nu neaparat sigur sau foarte probabil. În politică, ca și în viață în general, este important să-ți joci toate șansele, chiar și atunci când aparent șansele de succes par a fi minime. Viitorul este impredictibil, după cum ne-au arătat și evenimentele politice petrecute în decursul anului 2016. Pe de altă parte, dacă nu-ți joci șansele, fie ele și aparent minimale, plaja viitorurilor posibile se îngustează catastrofal.

Prezentul nostru, făurit de rotativa PSD/PNL nu arată deloc bine. Din păcate, în actualul context internațional, viitorul României riscă să devină de-a dreptul dramatic dacă nu apare o alternativă seriosă la rotativă. Pentru a fi serioasă, această alternativă trebuie să nu fie una de dragul alternativei (după cum e cazul cu USR, partidul fără identitate și doctrină), ci una ancorată în valorile perene ale acestui popor. Cu toate lipsurile, umbrele și semnele de întrebare privitoare la ANR, realitatea nudă a meniului electoral din 2016 este că noi, creștinii ortodocși, cică majoritari în acesată țară, nu putem nădăjdui la o minimă dar reală reprezentare parlamentară decât în condițiile în care acest partid trece de pragul electoral. Fără această reprezentare parlamentară, șansele noastre de a influența direct cursul evenimentelor din această țară vor fi practic inexistente. Iar fără prezența noastră în corpul politic al statului, ce viitor, altul decât iobăgia economică perpetuuă și disoluția statală și națională, mai poate avea acest popor în secolul al XXI-lea?

2 thoughts on “Ortodoxie și iobăgie politică în Țara Românească sau de ce voi vota pentru Alianța Națională România la alegerile parlamentare

  1. Total de acord. Fara iluzii desarte, dar cu destula convigere legata de intentia oamenilor de acolo, votez cu ANR. Ar fi o realizare foarte buna daca ar trece pragul minim.

Spune-ți părerea