Dreapta în România postcomunistă

Aici era programată să apară astăzi partea a IV-a a materialului intitulat „Dreapta în România postcomunistă” (primele trei părți apăruseră și pe acest blog, fuseseră preluate și pe Platforma ROST). Mă aflu pentru a doua oară în situația stînjenitoare de a opri – cu tot riscul de a părea mai neserios decît sînt – publicarea în continuare a materialului (retrăgînd și ce apucasem să postez de la sfîrșitul lui ianuarie încoace).

Prima oară mi s-a întîmplat în 2012 (cu puțin înainte de apariția ediției a doua a cărții mele În căutarea Legiunii pierdute). Atunci scriam pe blog: „E o vorbă că «românul îşi pune căciula dinainte şi se judecă singur». Numai din cînd în cînd şi nu întotdeauna la vreme. Dar mai e şi vorba aceea cu «mai bine mai tîrziu decît niciodată»… Cumpănind lucrurile mai atent, am luat hotărîrea – în faţa «căciulii» mele – să renunţ, în noua ediţie a cărţii intitulate În căutarea Legiunii pierdute, la lungul şi oţiosul capitol despre «tentativele de dreapta în România postcomunistă». Acum vreo 12 ani, pe cînd l-am publicat pentru prima oară, răspundea altui context şi altor nevoi (şi n-am nimic de retractat din ce am scris atunci: Quod scripsi, scripsi). Acum, fie şi numai prin scurgerea timpului, accentele cad altfel. Renunţînd la el în economia volumului, se înţelege că am scos şi de pe blog părţile pe care apucasem să le postez. Nu mă simt dator nimănui cu vreo explicaţie în acest sens, ci doar aduc faptul la cunoştinţă. […] Oricum, în carte rămîn destule referiri, directe sau doar tangenţiale, la nu puţinele «frămîntări» ale dreptei româneşti postcomuniste şi la eventualele ei perspective, dar miza discursului este pînă la urmă alta: o mai corectă cunoaştere, înţelegere şi asumare a trecutului, cu bunele şi cu relele lui. Din orice «lecţie» a istoriei este de învăţat, dar nimic din trecut nu se reiterează ca atare. Problema unei drepte actuale (legionare sau nelegionare) trebuie să rămînă o altă discuţie (şi cred că am încercat s-o port, în mare, în Cartea îndreptărilor). O discuţie pe care probabil că voi mai avea prilejul s-o reiau, punctual, în alte contexte”. Unui comentator care observa, nu fără partea sa de dreptate, că „totuși ar fi fost normal ca într-un volum despre Mișcarea Legionară să apară și un bilanț al manifestărilor neo-legionare”, îi răspundeam (cu un început de înțelepciune la care regret sincer că m-am lăsat astăzi ispitit să renunț): „În principiu, da. În fapt, ar fi trebuit să atîrn de coada Legiunii o grămadă de tinichele care nu erau ale ei. Acum 12 ani era altceva, Trăiau încă mulţi supravieţuitori ai Mişcării, iar despre tineri se mai putea spune că erau în curs de lămurire şi că mai aveau timp să-şi dea măsura, construind la dreapta ceva realist şi durabil. Acum e limpede că n-a fost să fie aşa, că forţele s-au disipat, iar în loc de lămurire mai mult a sporit confuzia (uneori pînă la caricatură). Elita legionară din vremea lui Codreanu nu s-ar recunoaşte în nici una dintre aventurile neolegionare de azi. Vechea Legiune, cu virtuţile şi cu păcatele ei, a fost una, ceea ce avem astăzi e alta (şi printre prea multele păcate e tot mai greu să mai desluşeşti și cîte-o virtute). Pe urmă, din 2000 încoace, au fost evoluţii sau involuţii derutante, ale unor oameni sau ale unor grupuri, «harta» s-a redus şi s-a schimbat simţitor (mai rar în bine şi mai des în rău). Există şi o inflaţie a pseudo-ofertelor de dreapta, tot mai greu de circumscris, iar sensibilitatea pentru dreapta tradiţională a scăzut simţitor (sau a intrat într-o periculoasă confuzie cu tradiţia ortodoxă, tinzînd către filetism). Divergenţele între persoane şi grupuri, în loc să se estompeze, s-au adîncit şi ele, creînd o atmosferă toxică, pe care adversarii ştiu de minune s-o exploateze în folosul lor. A face «bilanţul» public al unor asemenea lucruri devine inutil şi penibil (pe deasupra crescînd de la sine, printre atîtea dezamăgiri şi polemici curente, riscul excesului de subiectivitate). Singura şansă a unei adevărate drepte creştine de mîine este de a se despotmoli din mocirla otrăvită de azi (care trebuie uitată, nu «imortalizată»). Iar Legiunea, bună-rea cum a fost, rămîne un complex şi incitant capitol de istorie, care a încetat demult să ne mai fie contemporan. În aceste condiţii, sîntem mai mult decît oricînd «în căutarea Legiunii pierdute», nu pentru a recupera şi reconstrui ca atare Legiunea, ci pentru a construi, cu experienţa ei cu tot, o nouă alternativă de dreapta, actuală, credibilă şi viabilă, fără de care nici o îndreptare nu va mai fi cu putinţă, pe plan comunitar, în dezacordata lume românească”. Iar răspunzîndu-i unui alt comentator, mai făceam o precizare importantă: „Mai întîi că dreapta şi legionarismul nu sînt sinonime (legionarismul e de dreapta, dar dreapta nu-i neapărat legionară). Apoi, eu am eliminat din carte un capitol, nu toate referinţele la prezent (care sînt destul de numeroase, mai ales în secţiunea «Polemici actuale»)”. Fapt este că ediția a doua a cărții (altminteri substanțial adăugită) a apărut fără capitolul respectiv, incluzînd în „Cuvîntul înainte” această motivare sumară: „… Redun­dant mi s-a părut în economia cărţii şi istoricul tentativelor postcomu­niste de dreapta, la care am renunţat de tot (mai ales că între timp l-am introdus, actualizat pînă la data respectivă, în structura altui volum: Car­tea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Editu­ra Christiana, Bucureşti, 2004)”.

Ce m-a făcut totuși, în pragul acestui an, să reiau publicarea pe blog (și chiar să mă gîndesc la tipărirea în volum, al cărui sumar ar fi fost acesta: Prolog  • În căutarea Legiunii pierdute • Nostalgii legionare și iluzii creștin-democrate • Epigonism neolegionar și imixtiuni național-comuniste • Emanciparea de legionarism și pariul liberal-conservator • Dreapta intelectuală în haine europene • Punct și de la capăt? • Epilog)? Desigur, o ispită, poate inanalizabilă, dar și o socoteală conjuncturală, se pare greșită: „Acum, cînd dreapta românească pare mai sla­bă și mai confuză decît oricînd, poate că remember-ul își află mai multă îndreptățire, în varianta extinsă și adusă la zi…”, reiterînd iluzia inițială că „o trecere în revistă a «aventurilor» de dreapta consumate în aceşti ani de confuzie sterilă, precum şi o încercare de iden­ti­ficare a cauzelor eşecului ei general – iată un demers care se impune şi pe care rîndurile de faţă nu-şi propun decît să-l pro­voace, dacă nu într-o dezbatere publică, atunci măcar în conşti­inţa factorilor implicaţi, pornind de la speranţa că aceştia n-au ajuns în starea de opacitate ce exclude orice accent (auto)critic şi orice «învăţătură din propriile greşeli»”.

Se înțelege însă că perspectiva mea, care am urmat aproape pas cu pas traseul acestor experiențe, fie ca martor, fie ca actant (chiar dacă în expozeu am evitat sistematic să-mi afișez implicările personale), are gradul ei fatal de subiectivitate, pe care nota critică o face și mai greu digerabilă, ca să nu mai vorbesc de pariul pe o sinceritate care poate deveni, cu sau fără voia mea, nu doar antipatică, ci de-a dreptul incomodă și indiscretă. M-am văzut în situația de a fi necăjit – și de a necăji în continuare, dacă nu m-aș opri – nu doar oameni cu care nu mă simt deloc solidar (și pe care mi s-a întîmplat să-i critic în multe alte contexte, uneori în polemici publice de lungă durată), dar și oameni la care țin mult și pe care-i prețuiesc în nu puține privințe. Or, nimeni nu vrea – nici prieten, nici neprieten – să fie necăjit în numele adevărului. Iar dacă adevărul tău îl necăjește, mai degrabă îl ține drept minciună pătimașă. (Și, în fond, cine are, omenește, măsura adevărului?) Pînă la urmă, cîntărind lucrurile încă o dată, a trebuit să admit că, prin acest demers analitic, se poate pierde mai mult decît s-ar putea cîștiga, indiferent de dreptatea sau de nedreptatea observațiilor mele. Așa că, într-un tîrziu, am decis, smerindu-mă în fața complexității realului, că e de preferat să par neserios (sau chiar penibil, prin recidivă) decît să reactivez tensiuni vechi sau să generez altele noi într-o lume și așa copleșită de crucea vremurilor pe care le trăim. Prin urmare, pun capăt aici unei întreprinderi vădit nefericite, adăugînd-o la vraful atîtor altor pagini abandonate de-a lungul unei vieți, și mă rog lui Dumnezeu să ne judece cu milă, să ne lumineze și să ne ocrotească pe toți, învrednicindu-ne să ne întîlnim, într-un viitor nu prea îndepărtat, în duhul comun al unei drepte primenitoare, pe care pînă acum – dintr-un motiv sau altul (ssst!) – n-am reușit s-o închegăm.

Redau aici, în chip de „epilog deschis”, doar cîteva considerații generale desprinse din materialul abandonat (și care cred că ar trebui să ne mobilizeze la meditație și la acțiune creatoare pe toți cei care mai credem în posibilitatea și în necesitatea unei drepte autentice):

„România postcomunistă nici nu a putut şi nici nu a vrut cu adevărat să iasă din cercul vicios al stîngii. Dreapta a continuat să fie diabolizată, atît în prelungirea ideologiei marxist-leni­niste, cît şi în sincronie cu ideologia democraţiilor globaliste ale Occidentului (noua «gîndire unică» deconspirată tocmai de un euro-marxist ca Roger Garaudy!). Mentalitatea poporului s-a do­ve­dit mult mai pervertită decît s-ar fi putut estima sub vechiul regim, libertatea exterioară funcţionînd ca un fel de revelator al turpitudinii şi al abjecţiei cumulate sub teroare. Cînd nu a func­ţionat ca etichetă stigmatizantă, «dreapta» a însemnat cel mult o stîngă mai flexibilă în raport cu neo- sau cripto-comunismul, reflectînd mai degrabă un anume liberalism economic sau re­torism democratic decît o fermă poziţie politică sau existen­ţială. Au putut părea «de dreapta» cînd ţărăniştii, cînd liberalii, cînd «lupii tineri» ai lui Petre Roman, cînd democrat-liberalii lui Traian Băsescu. Numai că «ţărănismul» (fie și cu „codiță” creștin-democrată), libe­ra­lismul politic sau social-democraţia (oricît ar fi încercat să se reboteze „popular”) au de-a face cu dreapta au­ten­tică tot la fel de puţin ca şi naţional-comunismul (care a încercat – încearcă încă – s-o maimuţărească în alt sens). Toate acestea n-au constituit decît forme chinuite ale unui soi de «dreaptă a stîngii», mascînd fie un comunism «cosmetizat» de­ma­gogic, fie o lipsă penibilă de identitate politică, fie pura şi sim­pla indiferenţă doctrinară, tipică politicianismului veros şi versatil (cazul A.L.D.E.).

În aceste condiţii, manifestările de dreapta, în sensul pro­priu al cuvîntului, n-au fost decît izolate şi marginale, lipsite de un real impact social, ba chiar suspectate aprioric de «extre­mism». După peste un sfert de secol de zbateri sterile (puţinele «roa­de» ob­ţi­nîndu-se doar la nivelul unor minorităţi încă inoperan­te), s-ar putea spune că totul rămîne de făcut, poate cu un plus de luciditate istorică”.

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Spune-ți părerea