Scurte lămuriri despre Săptămîna Luminată

Dacă Săptămîna Mare sau Săptămîna Patimilor, cea dintre Florii şi Înviere, poartă pecetea întunericului, fiind una de cernită reculegere şi de compătimire cu Hristos. săptămîna de după Înviere, numită Săptămîna Luminată, poartă pecetea strălucirii dumnezeieşti, fiind una de binecuvîntată bucurie: postul de şapte săptămîni s-a încheiat şi toată firea e pătrunsă şi transfigurată de taina Învierii: „… Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine-a răsărit! Saltă, saltă de-acum şi te bucură, Sioane, iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău!” (Axionul Învierii).

Între tradiţia bisericească…

Cum în vechime Sfînta Taină a Botezului era săvîrşită cu precădere în noaptea Învierii, cei botezaţi erau numiţi „luminaţi” şi purtau haine albe în toată săptămîna imediat următoare, care s-a şi numit, şi de aceea, Săptămîna Luminată. Pînă azi a rămas obiceiul ca preoţii să poarte în acest răstimp veşminte albe, de sărbătoare.
Într-adevăr, totul stă semnul luminii pascale, iar Săptămîna Luminată începe chiar cu marea chemare sacerdotală „Veniţi de luaţi lumina!”, ce simbolizează trecerea de la întunericul morţii la lumina învierii şi vieţii veşnice: „Acum toate s-au umplut de lumină: cerul şi pămîntul şi cele de sub pămînt”. Toate lumînările se aprind de la o singură lumînare, toată făptura se primeneşte din şi întru Hristos, Lumina Lumii. De-acum şi pînă la Înălţarea Domnului, timp de 40 de zile, la Liturghie se cîntă Axionul Învierii, iar credincioşii îşi dau bineţe cu salutul pascal: „Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”.

Lumina este întruchiparea şi expresia supremă a bucuriei. Credinţa demult răspîndită este că de-a lungul acestei săptămîni porţile Raiului stau larg deschise, fapt evocat şi de ţinerea slujbelor din Săptămîna Luminată cu Uşile Împărăteşti date deoparte: privirea spre altar – spre taina de dincolo – nu mai este de nimic împiedicată. Iar totul se conformează acestui regim al bucuriei descătuşate şi dezmărginite: slujbele, axate pe Învierea cea de a treia zi, sînt diferite de cele din restul anului (acum începe perioada Penticostarului – una dintre cele trei mari diviziuni ale anului liturgic, alături de perioada Octoihului şi de cea a Triodului), de acum şi pînă la Rusalii (Cincizecime) nu se stă în genunchi şi nu se fac metanii, ci doar închinăciuni, miercurea şi vinerea au regim de „harţi”, parastasele sînt suspendate (pînă după Duminica Tomii), iar slujbele de înmormîntare au o rînduială aparte; se crede că cine moare în acest interval – şi mai ales în cele trei zile de Paşti – merge de-a dreptul în Rai („În această săptămînă, cerul este deschis, pînă la Ispas. Cine moare e fericit, căci merge drept la Dumnezeu” – Elena Niculiţă-Voronca, „Datinile şi credinţele poporului român”), iar cel care se naşte acum este, zice-se, un om „norocos” pentru toată viaţa (şi mai abitir dacă i-a fost dat să se nască la prima bătaie de clopot de după Înviere).

În vinerea din Săptămîna Luminată este aşezat de Biserică şi praznicul Izvorului Tămăduirii – Hristos cel înviat este Tămăduitorul Suprem şi izvorul oricărei biruinţe a vieţii asupra morţii – şi se obişnuieşte ca, după otpustul Sfintei Liturghii, să se săvîrşească slujba sfinţirii celei mici a apei.

… şi tradiţia populară

Duminica Tomii, care încheie Săptămîna Luminată, este numită în popor şi „Paştele cel mic”, iar de ea se leagă numeroase tradiţii populare, cum ar fi aşa-zisul „Paşte al blajinilor”. Blajinii – numiţi pe alocuri şi rocmanii sau rugmani – ar fi un neam de creştini ce locuiesc hăt, peste mări şi ţări, pe unde trece Apa Sîmbetei, care cică ar ocoli de trei ori pămîntul, „ca un şarpe făcut de trei ori colac”. Ei s-ar trage, zic unii, din cei care, atunci cînd Moise a despicat marea cu toiagul, n-au apucat să treacă pe celălalt mal. După alţii, ar fi locuitori de pe „tărîmul celălalt” (adică dintr-un fel de „lume paralelă”, cum am zice noi astăzi), oameni blînzi şi rugători, cu trai primitiv, dar sănătos (n-au case, căci pe la ei este mereu cald; umblă goi şi se hrănesc cu poame; bărbaţii nu se întîlnesc cu femeile lor decît o dată pe an, la Paşte; în loc de înjurături, ei zic: „Du-te la Domnul!” şi „Vino la Domnul!”; cînd mor, se duc direct în Rai). Cum însă nu sînt pricepuţi să socotească zilele, ei n-ar şti, sărmanii, cînd pică Paştele, dacă româncele noastre nu le-ar da de veste aruncînd pe rîu în jos coji de ouă roşii. Cojile ajung la ei cam într-o săptămînă şi atunci sărbătoresc la rîndul lor Paştele ca toţi creştinii, înfruptîndu-se cu ce-a mai rămas în găoacele acestor ouă. Legendele despre blajini sînt răspîndite mai ales în părţile de nord-vest ale ţării, iar originea lor este încă nedezlegată.

Tot peste Duminica Tomii se suprapune şi obscura sărbătoare folclorică a Mătcălăului (despre care se spune prin unele părţi că ar fi „fratele mai mic al Paştelui”). Nevăzut oamenilor păcătoşiţi, Mătcălăul ar fi o făptură itinerantă, jumătate omenească, jumătate îngerească. Se face pomană pentru morţi, iar tinerii o ţin ca zi a înfrăţirii, care se poate face „pe păr”, „pe sînge”, „pe cruce”, „pe pîine”, „pe pai”, „pe datul mîinii” etc. Pentru frăţia „pe păr”, bunăoară, viitorii „fraţi” sau viitoarele „surori” îşi rup cîte un fir de păr şi le îngroapă laolaltă, zicînd: „Să fim fîrtaţi/surate pînă la moarte!”. Pe alocuri este invocat Mătcălăul însuşi (care, după nume, pare un fel de spaţiu matricial personificat): „Mătcălău, Mătcălău,/ Roagă-te lui Dumnezău/ Să ne ferească de rău,/ Că şi noi, cît vom trăi,/ În tot anul te-om cinsti/ […] Că mătcuţe ne-om numi/ Pînă-n lume vom trăi!”.

În Joile Verzi (cum numeşte tradiţia populară următoarele nouă joi de după Paşti), dacă se vrea să plouă la timp şi să nu bată piatra, trebuie să nu se lucreze. În prima Joie Verde, cea din Săptămîna Luminată, în unele locuri există tradiţia Paparudei/Paparudelor (ca şi Caloianul, scenariu ludico-magic pentru aducerea ploii). O ceată de fetiţe (uneori doar una singură) poartă pe pielea goală un fel de fustiţă din frunze verzi, cel mai adesea de brusture, dar şi alte accesorii (cunună de bozii şi panglici colorate, îndeobşte roşii), dansînd aşa din casă în casă, dar şi pe la fîntînile de obşte, bătînd din palme sau pocnind din degete, în timp ce asistenţa cîntă: „Paparudă, rudă,/ Vino de ne udă…” etc. Paparudele sînt stropite bine cu apă rece, se prefac a fugi, dar revin cu urări de noroc şi belşug, iar lumea le răsplăteşte cu felurite daruri: bani, alimente, accesorii vestimentare. La urmă, „straiul” vegetal e „dat pe apă” şi se încinge cîte-o petrecere de fete şi flăcăi. Credinţa nestrămutată este aceea că „fetiţele deschid ploiţele”…

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Spune-ți părerea