„Noul Adam” și „Noua Evă”

O altă paradigmă a diviziunii sexuale

Conştiinţa creştină comună nu sesizează îndeajuns „revoluţia antropologică” adusă de creştinism prin convergenţa mîntuitoare a BĂRBĂȚIEI HRISTICE şi a FEMINITĂȚII MARIANICE. Ipostaza feminină a umanului, cîndva aducătoare de pierzanie, se deschide „astăzi” (în prezentul etern al lucrării dumnezeieşti) de bunăvoie Duhului Sfînt, ca o poartă a mîntuirii, devenind co-biruitoare a răului şi mijlocitoare la Dumnezeu pentru tot neamul omenesc. Maica tuturor celor vii după trup (Facerea 3, 20) devine – printr-o fecioară din Nazaretul Galileii – şi Maica tuturor celor vii după duh (Ioan 19, 26-27): ea nu mai este doar dătătoarea de „viaţă moartă” – „nekrós bios” (Sf. Grigorie de Nyssa) –, ci, prin dumnezeiescul ei Fiu, dătătoare de viaţă vie şi netrecătoare, veghind maternal noul eon al Învierii.

Hristos Îşi asumă firea urmaşilor lui Adam pentru a o înnoi dinlăuntru” (Dumitru Stăniloae). Prin Iisus Hristos, „Noul Adam”, şi prin Fecioara Maria, „Noua Evă”, omenitatea primeşte o nouă maiestate mistică în ambele ei ipostaze ontologice, fiind reorientată spre modelul castităţii şi pusă sub puterea lucrătoare a Tainelor, a iconomiei harului care redimensionează firea, purtînd-o – paternal şi maternal totdeodată – spre lumina neînserată a Zilei a Opta, unde „nici un blestem nu va mai fi” (Apocalipsa 22, 3). „Taina Bisericii este înscrisă în cele două persoane desăvîrşite: persoana divină a lui Hristos şi persoana umană a Maicii lui Dumnezeu” (Vladimir Lossky).

Oarecum în răspărul Tradiţiei (care vorbeşte pretutindeni de „Noul/Al Doilea Adam” şi „Noua/A Doua Evă”), dornic de subtilă originalitate, Paul Evdokimov (mai ales în „Femeia şi mîntuirea lumii”) înţelege să strice speculativ acest echilibru paradigmatic (impus şi de convergenţa soteriologică a umanului cu divinul, şi de relaţia indisolubilă Fiu-Maică, şi de curăţia lor fără egal în sînul creaţiei, şi de primatul lor firesc în conştiinţa liturgică a Bisericii) şi, luînd ca reper reprezentarea iconografică numită „Deisis” (unde „concepţia clasică”, adică Tradiţia, pe care Evdokimov o socoteşte „nemulţumitoare”, vede în Maria şi în Ioan întruchiparea simbolică a celor două Testamente – Legea nouă şi Legea veche), propune, nu fără ingeniozitate, o altă „unitate arhetipală”, strict omenească, a Masculinului şi Femininului: „Sfînta Fecioară şi Sfîntul Ioan Botezătorul integraţi în Hristos, unitate prefigurată în cei doi poli ai oricărui suflet: fiecare este totdeodată roaba şi prietenul Mirelui”. Pentru Evdokimov, care lasă impresia de a fi uitat, de dragul demonstraţiei sui generis, că Hristos S-a întrupat ca om adevărat, Acesta nu poate reprezenta decît „universalul” supra-sexual, în regim de „coincidentia oppositorum”. Or, Iisus Hristos întruchipează pe „Noul Adam” nu atît în virtutea dumnezeirii (care este, desigur, mai presus de orice determinare sexuală), cît în virtutea omenităţii Lui (indiscutabil de sex bărbătesc, dar liberă de sexualitatea căzută a vechiului Adam); nu atît ca Fiu al lui Dumnezeu, cît ca fiu al Mariei, cea „din osul lui David” (asimilată, prin logodnicul ei Iosif, arborelui genealogic al lui Iesei). Aceasta nu contrazice cu nimic adevărul dogmatic că cele două firi sînt unite în divinoumanitatea lui Hristos „fără vreun amestec şi fără vreo schimbare, afară de păcat” (formularea Sinodului IV Ecumenic). Pe de altă parte, în firea omenească a lui Hristos, chiar dacă manifestată vizibil în ipostaza masculinului, femininul se recunoaşte pe sine deopotrivă, căci, în starea neatinsă de cădere, omenitatea este solidară ontologic în ipostasurile sale, unitatea dominînd diversitatea (în virtutea a ceea ce s-a numit „deofiinţimea” umanului, „după chipul” deofiinţimii divine).

Probabil pentru ca să fie menajată percepţia comună, prea legată de „simetriile” experienţei curente, nu se accentuează îndeajuns faptul că Sfînta Fecioară Maria Îi este lui Dumnezeu în acelaşi timp MAICĂ şi MIREASĂ, iar Hristos, ca om, îi este ei FIU TRUPESC, dar ca, Dumnezeu, îi este MIRE DUHOVNICESC; iar Dumnezeu, nu doar prin naşterea cea „mai înainte de toţi vecii”, dar şi prin raport cu naşterea cea după trup, Îşi este Sieşi TATĂ şi FIU, ca Tată ceresc, cu puterea atotfăcătoare a dumnezeirii Lui, „umbrind-o” pe cea neîntinată, prin pogorîrea Prea Sfîntului şi de-viaţă-făcătorului Său Duh, pentru ca Fiul cel din Treime să fie zămislit şi născut din ea ca Fiu al Omului:

„«Nu te teme, Marie, fiindcă ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată-n pîntecele tău vei zămisli şi vei naşte Fiu […] şi Fiul Celui-Preaînalt se va chema […]». Şi a zis Maria către înger: «Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?»”.

Şi răspunzînd îngerul, i-a zis:

«Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea-Înalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul Care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema»” (Luca 1, 32 şi 34-35).

Este evident – şi de o importanţă crucială – că NOUL ADAM şi NOUA EVĂ deschid spre O ALTĂ PARADIGMĂ A DIVIZIUNII SEXUALE, anticipînd condiţia îngerească a veacului viitor şi comunitatea tainică a umanului cu divinul. Nu este tocmai exact ceea ce afirmă Lossky, anume că „născîndu-se din Fecioară, El desfiinţează prin naşterea Sa despărţirea naturii umane în bărbaţi şi femei”. Nu ce-a creat dintru început Dumnezeu se desfiinţează (împărţirea – nu despărţirea! – în sexe), ci ceea ce s-a adăugat acestei ipostazieri din cauza păcatului (sexualitatea animală, cu toate posibilele ei devieri pătimaşe la nivel uman). Este vorba mai degrabă, cum bine va zice Lossky însuşi mai tîrziu, de „răscumpărarea eros-ului”, prin supunerea materiei de către spirit şi prin reconexarea umanului la divin. „Conjugalitatea” iese astfel de sub teroarea „sexualităţii” păcătoase*, dar paternitatea şi maternitatea, care conformează intim masculinul şi femininul, rămîn în vigoare, ca realităţi complementare, definite însă spiritual, iar nu biologic. Ba mai mult, maternitatea vinovată a vechii Eve este înlocuită de maternitatea nevinovată a Mariei, care consimte primatului paternal al dumnezeirii („Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!” – Luca 1, 38) şi se face vrednică să nască pe Fiul lui Dumnezeu, dar consimte feciorelnic şi paternităţii secundare a omenităţii (Dreptul Iosif), ajutorul cel după fire „pe potriva ei”, cu care în chip neprihănit „lucrează” şi „păzeşte” noul Eden al răscumpăratei comuniuni conjugale („ecclesia domestica”).

Cu toate acestea, trebuie observat că accentul raportului dintre masculin şi feminin se mută de pe binomul soţ-soţie/mire-mireasă, predilect definitoriu pentru primul Adam şi prima Evă, pe binomul FIU-MAICĂ, pe care se întemeiază prioritar omenitatea reînnoită prin Al Doilea Adam şi A Doua Evă. Faptul acesta sugerează tainic, în paradigma omenităţii, o relaţie intersexuală mult mai profundă şi mult mai flexibilă, din care dispar conotaţiile brute ale sexualităţii curente. Maternitatea deţine o centralitate răscumpărătoare, dar complementul ei, simbolic vorbind, este mai degrabă „rodul” decît „sămînţa”. Noua Evă, cea întruchipată marianic, nu mai este atît femeia întregitoare a bărbatului, cît femeia ocrotitoare a tot şi a toate. Sfînta Fecioară nu rămîne doar Maica Fiului ei, ci devine Maică a întregului neam creştinesc, acesta fiind şi tîlcul cuvintelor lui Iisus de pe cruce, cînd îi încredinţează unul altuia pe Maria, Maica îndurerată, şi pe Ioan, Apostolul iubirii, zicîndu-i ei: „Femeie, iată, fiul tău!”, iar lui: „Iată, mama ta!” (Ioan 19, 26-27).

Creştinismul a crescut sub semnul acestei taine primenitoare. Dacă prin femeie (Eva) a intrat păcatul în lume, tot prin femeie (Maria) a venit mîntuirea de păcate. Născătoarea de Dumnezeu („Theotokos”) reprezintă icoana ideală a feminităţii (şi a „eternului feminin”, putem spune), însumînd, în chip tainic, MATERNITATEA şi FECIORIA. Femeia creştină, născută mistic din „fiat”-ul Mariei, este angajată plenar în iconomia mîntuirii neamului omenesc: ea este izvor de viaţă şi de înviere, sub raza transfiguratoare a harului dumnezeiesc.

Ambele sexe sînt chemate la împreună-lucrarea mîntuirii personale şi obşteşti, făcîndu-se (fie prin Taina Cununiei, fie prin asceza fecioriei) vase de castitate deschise cu evlavie harului dumnezeiesc şi urmînd marianic lui Hristos, Mirele ceresc al „kosmos”-ului ecclesial, întru Care unitatea fiinţială prisoseşte asupra diviziunii ipostatice şi instaurează desăvîrşita armonie a nunţii mistice, prin care NIMIC NU SE DESFIINȚEAZĂ (căci dreapta credinţă nu pune la îndoială pertinenţa eternă a creaţiei divine), ci TOTUL SE TRANSFIGUREAZĂ pentru marele ospăţ al Împărăţiei, unde nu se intră în „haine de piele” (cf. Facerea 3, 21), ci numai în „haină de nuntă” (cf. Matei 22, 11-12).

_______________________________________

* Teologic vorbind, ar trebui evitată, la rigoare, confuzia care se face în mod curent, prin deducţie automată, între SEX şi SEXUALITATE. Sexul ţine de structura ontologică a omului („bărbat şi femeie i-a făcut pe ei” – Facerea 1, 27), avînd desigur nu numai implicaţii materiale, ci şi profund spirituale, în vreme ce sexualitatea, în forma biologică sub care o experiem în condiţia noastră actuală, este doar o întrebuinţare derivată şi conjuncturală a sexului, necesară în prezenţa păcatului, dar ne-necesară în absenţa lui. Sexul există înaintea sexualităţii şi subzistă abolirii ei, marcînd umanul în toată devenirea lui. Conform Revelaţiei, istoria sexualităţii nu este decît intervalul indefinit dintre SEXUL FĂRĂ SEXUALITATE AL CONDIȚIEI ORIGINARE (caracterizate prin castitatea „îngerească”, prin goliciunea cea fără de ruşine) şi SEXUL FĂRĂ SEXUALITATE AL ÎMPĂRĂȚIEI FINALE („Că la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” – Matei 22, 30). Moartea şi sexualitatea sînt „tovarăşii de drum” ai păcatului (Adam „a cunoscut-o” pe Eva – Facerea 4, 1 – numai după izgonirea din rai și pierderea nemuririi). Unde nu mai este păcat, nu mai este nici moarte („Moarte, unde-ţi este boldul?” – I Corinteni 15, 55), nu mai este nici sexualitate („… nici nu se însoară, nici nu se mărită…”). Pentru discuția mai pe larg, a se vedea cartea mea „Teologia sexelor și Taina Nunții. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală”, Editura Christiana, București, 2002.

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

1 thought on “„Noul Adam” și „Noua Evă”

Spune-ți părerea