Radu Gyr, la comemorare

Denie

Și primavara parcă era alta,
curgea și luna altfel pe zaplaz…
Pe-atunci nu ne cioplise-n stânci cu dalta
meșterul timp, nici frunte, nici obraz.

N-aveam tăiate-n cremene nici fața,
nici lacrima, nici frunza cu cununi.
Mai mirosea a zmeură și viața
și inimile noastre a căpșuni.

Pe-atunci purta și vântul flori în chică
și cântecul pe frunte, prour nou,
și-n fiecare cuib de rândunică
pui de heruvi tâșneau din orice ou.

Căzând din cer ori coborând din lună,
ne așteptau caișii în pridvor;
mergeam cu ei la denii, împreună,
și ne-nchinam ca ramurile lor.

Iisus venea cu roua în potire,
priveam adânc în ochii Lui adânci,
și înviam în orice răstignire,
când surâdeam pe crucile de-atunci…

Întrebare

Adânca-i noaptea, orele profunde…
Gemând, spre raftul carților mă-ndrum
și-ntreb în șoaptă fiece volum:
– Tu ești? Și cartea fuge și se-ascunde.

Plângând, întreb portretul ei acum:
– Tu ești? Și nici iubita nu-mi răspunde.
Îmi umplu cupa-n vin să mă scufunde,
Întreb: – Tu ești? Și cupa piere-n fum.

Și-ntreb și spada mea: – Tu ești? Și tace.
Și, cum mă prabușesc în jilț, înfrânt,
Din zid o umbra albă se desface…

Mă-ntorc spre ea cu sânge în cuvânt
Și-n ochii lui Iisus e numai pace.
Întreb: – Tu ești? Și umbra spune: – Sunt!