Sensul unității creștine*

Împrejurarea că în acest an Învierea Domnului a fost prăznuită la aceeași dată de întreaga lume creștină ar trebui să fie și un prilej de meditație responsabilă asupra statutului spiritual și asupra destinului istoric al acestei lumi, agresate din toate părțile atît de religiile necreștine (în frunte cu islamismul), cît și de ideologiile ateiste (devenite „forme mentale”, mai ales în Occidentul secularizat).

I

În înţelesul lui tradițional și neideologizat, ecumenismul ţine de armonizarea internă a lumii creştine. Extrapolare ideologic-umanitaristă a dezideratului ecumenic, „dialogul interreligios” are un caracter generos, dar utopic, pentru că, în esenţa lor dogmatică, liturgică şi morală, marile sisteme religioase – oricît s-ar specula despre „unitatea lor transcendentă” (Frithjof Schuon)** – sînt totuşi ireductibile. Din punctul de vedere al oricărei tradiţii religioase autentice, sincretismul este o formă de sinucidere spirituală, oricît de „nobile” ar fi scopurile urmărite. Înainte de a fi un semn al „civilizaţiei”, el este unul al desacralizării (şi este simptomatic că „new-age”-ismul – principala formă de sincretism a ultimelor decenii – nu vorbeşte de o resacralizare a lumii, ci de o „revrăjire” a ei, mutînd accentul de pe divin pe magic, de pe teocentrismul spiritualist al Tradiţiei pe antropocentrismul naturist al postmodernismului „aquarian”). De aceea, în cele ce urmează, nu-mi propun altceva decît o sumară radiografie a impasului în care se află, de mai multe sute de ani, ceea ce ne-am obişnuit să numim „creştinătatea” (cîtă „nostalgie” într-un singur cuvînt!).

De veacuri întregi, „unitatea lumii creştine” este fie o vorbă goală, fie expresia unei năzuinţe utopice. Ar fi vremea, în haosul fără precedent al contemporaneităţii, să facem un efort general de analiză lucidă a tristei realităţi, refuzînd atît consolările sterile, cît şi soluţiile abstracte. Nu ajunge să ne numim „creştini” şi să ne invocăm „tradiţiile” (dogmatice sau instituţionale), nici să ne declarăm formal îngăduinţa reciprocă şi disponibilitatea la „dialog”, nici să ne deplîngem limitele şi să lăsăm totul în seama unui viitor indefinit. Creştinătatea trebuie să se scuture de orice formă de automulţumire, de tergiversare sau de visătorie deşartă; în faţa numeroşilor adversari din afară şi dinlăuntru, ea trebuie să găsească neîntîrziat modalităţile concrete ale unei contra-ofensive bine concertate, pornind de la realităţile existente şi încercînd să le valorifice ca atare. A folosi diversitatea în numele unităţii – iată înţelepciunea (numai aparent paradoxală) la care s-ar cădea să ajungă lumea creştină, cu toate marile ei confesiuni istorice.

Astăzi, un creştinism pierdut în disensiuni interconfesionale este un creştinism sinucigaş. Bisericile tradiţionale, după atîtea veacuri de dezvoltare divergentă, nu mai pot fi unificate instituţional; este la fel de sterilă atît afirmarea orgolioasă şi exclusivistă a propriilor identităţi, cît şi logoreea convenţională în jurul unui utopic ideal unionist. Sub aspect confesional, sîntem ceea ce sîntem, printr-un ireversibil proces istoric; şi drept ceea ce sîntem ne vom prezenta la Marea Judecată, în faţa dreptăţii şi milei Aceluiaşi Dumnezeu, Care ne va judeca pe fiecare după credinţa şi după faptele noastre…***

Ceea ce avem în comun este lucrul cel mai de preţ, în faţa căruia toate diferenţele trebuie să se smerească, astăzi mai mult decît ieri. Pentru că adversarii – tot mai numeroşi şi mai perfizi – ne atacă global tocmai în aceste temeiuri comune, în virtutea cărora ne numim şi ne recunoaştem creştini, dincolo de orice nuanţe confesionale. Nu putem apăra eficient acest fond comun, pe care ne altoim cu diferenţele noastre specifice şi care ne face cu putinţă pe toţi, decît printr-o con-lucrare realistă şi coherentă, adică printr-o unitate de acţiune şi re-acţiune, prin care să-L mărturisim pe Hristos cel adevărat împotriva „hristoşilor mincinoşi” şi împotriva a tot ce poartă „pecetea lui Antihrist”. De nu vom reuşi astăzi să alcătuim şi să facem eficient un astfel de front comun, s-ar putea ca mîine să fie prea tîrziu; şi vom fi responsabili, indiferent de apartenenţa confesională, de fiecare suflet abătut de la Hristos şi de prăbuşirea generală a ordinii creştine, cu toate implicaţiile ei istorice şi trans-istorice.

NU „UNIRE”, DAR UNITATE – aceasta s-ar cădea să ne fie deviza. Felul în care s-a pus dintotdeauna problema unirii Bisericilor a implicat renunţarea fiecăreia la ceva ce-i devenise, cu timpul, consubstanţial şi definitoriu; de aici şi eşecul tuturor tentativelor de unire, ba chiar şubrezenia în sine a idealului unionist. Unitatea împotriva adversarilor comuni nu implică însă nici o renunţare, ci doar o coalizare întru Hristos, benefică tuturora. A venit vremea adevăratei Cruciade moral-spirituale; creştinismul trebuie să recucerească lumea, cu toate batalioanele lui mărturisitoare, devenite o singură armată, primindu-şi ordinele de la Cuvîntul lui Dumnezeu. Cruciat se cade a fi tot cel ce crede şi mărturiseşte, indiferent de confesiunea în care s-a născut sau pentru care a optat, dumnezeirea lui Hristos şi puterea mîntuitoare a jertfei Sale; tot cel ce crede şi mărturiseşte „învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie”.

Adversarii ni-i ştim cu toţii la fel de bine (şi această conştiinţă a răului care ne agresează generic este o dovadă a faptului că, la rădăcinile credinţei şi vieţii noastre, toţi creştinii sîntem una): ateismul militant, ideologiile de tip masonic, „new-age”-ismul, satanismul şi ocultismele de orice fel, sectele eretice (între care „Martorii lui Iehova” reprezintă poate anticreştinismul cel mai radical), aşa-numita „teologie feministă”, toate pseudo-spiritualismele neo-păgîne sau orientalizante, toţi profeţii libertăţilor deşănţate (indiferent dacă ne vorbesc în termeni politici sau culturali), toţi cei ce se ridică, într-un fel sau altul, împotriva Credinţei, Firii şi Tradiţiei pe care s-a întemeiat Europa creştină****. Toţi aceştia sînt adversarii noştri pentru că sînt duşmanii Dumnezeului nostru, pe Care-L neagă sau Îl înjosesc.

Dar iată că, spre ruşinea noastră, aceşti adversari se întîmplă să acţioneze mai unitar decît noi; de aceea, ne trezim adesea izolaţi şi slabi dinaintea lor, astfel încît ei adună, iar noi risipim. Slăbiciunea creştinismului actual nu stă în existenţa mai multor Biserici sau confesiuni isto-rice, ci în neputinţa sau îndărătnicia acestora de a-şi realiza unitatea esenţială în marea Biserică nevăzută, al cărei cap este Hristos. Nu este o criză de ordin instituţional, ci o criză de ordin mistic, care slăbeşte forţa de rezistenţă şi de iradiere a creştinismului în general. Iar adversarii se pricep să profite din plin de această împrejurare; puterea lor se trage din slăbiciunea noastră.

II

Să zăbovim o clipă asupra situaţiei din România. Ne lăudăm că peste 80% din populaţia ţării s-a declarat ortodoxă, dar ne întrebăm prea puţin în ce măsură aceşti aşa-zişi ortodocşi au o adevărată viaţă religioasă. „Jonglăm” statistic cu majorităţile, după modelul puterii politice, exaltînd cantitatea în dauna calităţii. Repetăm mereu că „ne-am născut creştini”, invocăm aproape mecanic ortodoxia noastră „de două ori milenară” (de parcă vechimea în sine ar putea ţine loc de vrednicie sau de parcă trecutul ne-ar dispensa de responsabilităţile prezentului!) şi uităm să ne întrebăm dacă onorăm cu adevărat aceşti „două mii de ani”, dacă mai sîntem creştini şi ortodocşi în adevăratul înţeles al acestor cuvinte, dacă nu cumva pîngărim, la modul epigonic, istoria pe care o invocăm. Instituţia „Bisericii strămoşeşti” îşi pierde din credit pe zi ce trece, prin nevrednicia ierarhilor şi slujitorilor ei compromişi, prin insuficienţa ei catehetică şi misionară, prin jalnica ei cîrdăşie cu stînga comunistă şi neocomunistă, prin treptata dez-duhovnicire a „teologiei oficiale” şi prin modul îngust în care se raportează la restul lumii creştine. Cu această „strategie” sinucigaşă, nu este de mirare că ea pierde tot mai mulţi credincioşi efectivi, că se izolează şi încremeneşte tot mai mult în propria-i suficienţă, că începe să cunoască tot mai multe „deviaţii” interne (care nu sînt decît tot atîtea răspunsuri riscante la starea de criză), că favorizează indirect prozelitismul sectar, al cărui discurs mizează fundamental tocmai pe slăbiciunile Bisericilor tradiţionale. Nu-i mai puţin adevărat că şi minoritatea greco-catolică de la noi dă dovadă adeseori de aceeaşi obtuzitate, că şi Vaticanul se mişcă ambiguu (atît în raporturile cu creştinismul răsăritean, cît şi în cele cu pro-testantismul, cu celelalte două monoteisme şi cu anumite curente anticreştine în expansiune concertată), că şi multiple ramuri ale protestantismului au luat-o complet razna (cum este mai ales cazul anglicanismului).
Înainte de a fi excedată de asalturile din afară, lumea creştină tinde să se prăbuşească dinlăuntru. Dacă nu vom găsi soluţia comună de a opri această derivă internă şi de a organiza o rezistenţă creştină unitară în faţa feluritelor curente dizolvante, atunci creştinii de azi şi de mîine vor deveni cioclii propriei lor istorii şi spiritualităţi, slugile nevrednice în a chivernisi talantul încredinţat lor, „căldiceii” scuipaţi din gura lui Dumnezeu (Apocalipsa 3, 14-16). Trecutul reprezintă un temei indispensabil, dar el nu poate să ţină loc de prezent şi de viitor; Tradiţia trebuie să redevină vie şi lucrătoare, în duhul unei unităţi interne care să redea „turmei Bunului Păstor” adevărata ei menire „apocaliptică”. Deşi diversificată confesional, „Biserica luptătoare” trebuie să anticipeze „în veac” unitatea supraconfesională a „Bisericii triumfătoare”, valorificîndu-şi formele istorice fără a trăda fondul comun. Acesta ni se pare adevăratul sens al unităţii creştine, al acelui integrism ecumenic nereducţionist faţă de care toate diferenţele rămîn secundare.

________________________________

* Într-o primă formă, acest text a figurat în programul de comunicări al festivalului cultural Romfest ’96 (Princeton, New Jersey, U.S.A.), ce a avut ca temă generală „Renaşterea spirituală românească” şi s-a desfăşurat – citez din Comunicatul final – „sub semnul unităţii creştine a neamului românesc, cu convingerea că o adevărată renaştere spirituală nu este posibilă decît printr-o conlucrare a celor două mari confesiuni naţionale, ortodoxă şi greco-catolică, printr-o reală iubire şi înţelegere întru Hristos”. Evoluţiile din ultimii ani îl fac, din nefericire, azi mai actual decît ieri.

** Frithjof Schuon, Despre unitatea transcendentă a religiilor, tr. rom. Anca Manolescu, cu un cuvînt înainte de André Scrima, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 (cartea datează din 1948). Este vorba de unul dintre reprezentanţii tradiţionalismului de tip guénonist (deşi la un moment dat s-a despărţit de autorul Crizei lumii moderne), considerat ulterior, abuziv poate, unul dintre precursorii „new-age”-ismului.

*** „Ne comportăm mereu ca şi cum în familia creştinătăţii europene trebuie să existe, într-un anume moment sau loc, cîte un perdant. Există în «moştenirile noastre» o morală a resentimentului, dar şi o pulsiune agonală care vrea ca la capătul cursei să nu existe decît un singur cîştigător. Fie declarăm, în logica hegeliană, că în următorul mileniu Răsăritul va realiza «sinteza» dintre teza bizantină şi antiteza scolastică, fie sperăm, în tradiţia etnocentrismului apusean, că deşi Europa se opreşte în pragul lumii ortodoxe, vom putea fi şi noi invitaţi, cîndva, la banchetul Occidentului democratic. Între revanşa prezentată drept act justiţiar şi condescendenţa ipocrit drapată în vocaţie a integrării, atitudinile noastre mentale continuă să se reclame de la o Raţiune totalitară. Distructiva «rivalitate mimetică» dintre Occident şi Orient va continua să submineze armonia continentului atîta timp cît această obsedată Raţiune impersonală nu va recăpăta, precum în vremea ecumenică a culturii patristice, trăsăturile lui Iisus Hristos” (Teodor Baconsky, „Iacov şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului religios”, Editura Anastasia, București, 1996, p. 133).

**** Între timp, s-a acutizat problema invaziei arabe și a terorismului islamic, care pun într-o cumpănă fără precedent întreaga civilizației creștină, deocamdată incapabilă să se apere și să reacționeze în mod responsabil și eficient.

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost


12 comentarii la „Sensul unității creștine*”

    • Nu vi se pare normal si moral ca BOR sa restituie ceea ce a luat in 1948 prin decretul comunist de desfiintare a BGC ?
      Mitropolitului Corneanu i s-a parut normal si moral si a restituit cateva zeci de biserici in Banat. Din pacate , restul episcopilor ortodocsi nu au restituit nimic, profitand de pozitia de forta pe care le-a dat-o comunismul si le-o confirma neo-comunismul. Dar asta nu e crestinism .
      O sa ma intrebati probabil daca, oare, greco-catolicii ar fi fost mai buni intr-o situatie inversa ? Sincer sa fiu, nu stiu. Nu cred insa ca intr-un regim comunist o situatie inversa ar fi fost posibila( cu ortodocsi persecutati si catolici favorizati de regim).
      Imi pare rau ca situatia din Ardeal e atat de putin cunoscuta de catre intelectualii ortodocsi sinceri din restul tarii.

  1. > Ne lăudăm că peste 80% din populaţia ţării s-a declarat ortodoxă, dar ne
    > întrebăm prea puţin în ce măsură aceşti aşa-zişi ortodocşi au o adevărată viaţă religioasă.

    Monica Fermo declara ca in Israel, tara fondata pe principii religioase, numai 15% din populatie frecventeaza regulat sinagoga si isi asuma trairea valorilor religioase…

    Paradoxal, in Romania procentul celor ce se spovedesc impartasesc este ceva mai mare.
    Prectic acestia conteaza efectiv. Restul pana la 88% pot fi recuperati.
    In lumea crestina secularizata heterodoxa, nu avem cum sa vorbim de cifre ma mari. Poate Polonia si Irlanda sa ofere surprize; dar ei traiesc un crestinism fara Sfinte Taine.

    Nu ai cu cine sa te unesti de la eretici pt a forma un front comun.
    In 1453, ortodocsii s-au unit cu trupele catolice venite sa apere cetatea.
    In noaptea de dinaintea ultimului asediu, s-au impartasit cu totii in Sf Sofia. O limina s-a ridicat la car noaptea de per cupole Sf Sofia: Harul PARASISE CETATEA.
    A urmat asaltul final si cucerirea. CAUZA: IMPARTASIREA COMUNA IN SF SOFIA !
    FARA ASTA CETATEA AR MAI FI REZISTAT.

    Fara Ferara Florenta si impartasirea comuna, profetiile sfintilor sihastri vorbeau de o cadere pe la 1470-1480.

    FARA SFINTE TAINE, ERETICII APUSENI SUNT RAPUSI IN ORICE VARIANTA DE „TAINA FARADELEGII”. A incerca sa-i aperi este o utopte suicidara.

  2. Pentru Marius Vișovan:

    Citiți mai sus și cruciți-vă! Iată turpitudinea monstruoasă la care s-a putut ajunge… în numele lui Hristos! Quod erat demonstrandum… Dar acest gen de radicalism nu-i doar al unei singure părți…

    • Da, in proportie de 1 % se gaseste si in tabara catolica….

      Si eu am fost foarte anti-ortodox in anii ’90 dar n-am afirmat niciodata ca ortodocsii nu au sf .Taine sau alte magarii de genul asta….

  3. Tot pentru Marius Vișovan:

    Abuzuri reprobabile s-au făcut de ambele părți, și în secolul XVIII, și în secolul XX. Abuzurile catolice n-au fost urmate de nici o „reparație”, dar ortodocșilor li se cer „reparații”. Aici ne poticnim. Timpul a trecut, situația s-a schimbat. Mulți greco-catolici s-au întors (mai de voie, mai de nevoie) la Ortodoxie, iar alții au trecut la romano-catolicism (nu mai pun problema celor care s-au înstrăinat de Biserică și au devenit indiferenți la problema religioasă). Astăzi, în cele mai multe dintre comunitățile creștine mixte, raporturile numerice sînt cu totul altele decît în 1948. Or, nu poți lua biserica unei majorități ca s-o dai, cu titlu de „reparație” unei minorități. Situațiile trebuie judecate de la caz la caz, în concret, nu în abstract. Dar nu-s acestea singurele probleme. Nu mai vreau să insist. Între timp ne mănîncă – și pe unii, și pe alții – ateii și sectanții.

  4. Lacasul de cult dintr-o localitate nu este nici al majoritatii nici al minoritatii, ci al proprietarului.Doar comunistii au introdus legea ca prin schimbarea majoritatii se schimba proprietarul. Iar felul cum s-a schimbat majoritatea in 1948 a fost brutal, ilegitim , abominabil. Si de multe ori nici macar semnaturile falsificate nu existau.
    BOR trebuie sa recunoasca complicitatea vinovata ( si intr-un anume sens, criminala) din 1948. Altfel nicio reconciliere nu este si nu va fi posibila.
    Iar de la intelectualii ortodocsi de valoare, romani de caracter si anti-comunisti consecventi ma astept sa lupte pentru adevar si nu relativizari comode prin comparatii ( si acelea slabe) cu nu stiu care secol din trecut.
    Noi suntem fratii vostri – greco-catolicii romani care am suferit si nu pseudo-ortodocsii care au pactat diabolic cu comunismul.Indiferent cate mitre au avut pe cap…

  5. Bine spus, domnule Codrescu! Sa ne aduca aminte domnul Visovan cand au fost restituite bisericile ortodoxe luate cu forta si date abuziv greco catolicilor de catre puterea imperiala austriaca.

    Radu Greuceanu

    • Domnule Greuceanu,
      Bisericile ortodoxe n-au fost luate cu forta de catre austrieci. Dupa rascoala lui Sofronie ( 1760) guvernul austriac a decis ca bisericile sa fie date ortodocsilor acolo unde populatia localitatii a decis sa parasesca Unirea cu Roma ( cu exceptia celor construite dupa 1700). Asadar majoritatea bisericilor romanesti din judetele Sibiu, Brasov, Hunedoara si alte zone au fost recunoscute oficial ca ortodoxe de catre autoritati. Tot atunci s-a infiintat episcopia ortodoxa la Sibiu devenita mitropolie in 1864. Biserica ortodoxa a functionat legal in Imperiul Austriac , a primit si subventii de la stat. Mitropolitul Saguna a fost mereu in relatii excelente cu curtea de la Viena.

      Nicio comparatie intre regimul austriac si regimul comunist nu se justifica.

  6. Uite așa ratăm sensul unității… Curios este că pe urmă vine „fratele” și te întreabă: „Care obtuzitate?”! El se simte legitim și impecabil, are să-ți reproșeze totul și n-are să-și reproșeze nimic.

    P. S. Și – culmea – nu se dă înapoi să-ți invoce un personaj de teapa răposatului Nicolae Corneanu (despre care știe bine că e rușinea ta, dar care lui îi convine de minune…).

  7. Domnule Codrescu ,

    Ati afirmat privitor la mine ( ca greco-catolic); „El se simte legitim și impecabil, are să-ți reproșeze totul și n-are să-și reproșeze nimic.” Pai dvs ca ortodox nu va simtiti legitim ? Eu n-am voie ? „Impecabil” nu m-am simitit niciodata. Va referiti la institutia Bisericii Greco-Catolice ?Deciziile ierarhilor pot fi discutabile si in trecut si in prezent. Gresim si ca persoane , evident.

    Dar esentialul este ca in Romania Mare am fost considerati Biserica Nationala si am fost in general respectati. In comunism s-a dorit asasinarea noastra institutionala si partial si fizica. In Romania neocomunista suntem constant nedreptatiti si marginalizati.Unii ar dori sa ne scoata si din istorie.

    Ce greseli ati dori sa recunosc eu ? Ca episcopii mei n-au vrut sa treaca la ortodocsi si au infundat puscariile ? Si preotii inchisi -intre 500 si 700 , nici intr-un caz 226 (nu stiu de unde au scos cifra asta).
    Cand o sa doriti o sa va impartasesc cum am trait eu si familia mea persecutia religioasa de dupa 1948 si viata greco-catolica din clandestinitate..

    Oricum va multumesc.Am aflat din cartea dvs informatii despre legionarii catolici ( sau trecuti la catolicism) pe care nu le stiam. Nu sunteti filo -catolic ( se vede din tonul folosit) dar sunteti onest intelectual. De aceea meritati respectul meu, pe care-l exprim aici si sper sa-l pot exprima si personal.

Comentariile sunt închise.