Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia. Drumul spre Siberia (II)

În vara anului 1949, zeci de mii de români din Basarabia- familii întregi cu bărbați, femei, copii, bolnavi- au pornit fără voia lor pe lungul drum al suferinței, fiind deportați în Siberia.

Continuăm seria mărturiilor făcute de cei care au trăim acele vremuri. O astfel de mărturisire a fost făcută, cu ani în urmă, de Margareta Cemârtan-Spânu, deportată în Siberia pe când era doar un copil în vârstă de șapte ani.

Prima parte este disponibilă aici.

„ (…)După ce au încărcat și alți oameni din sat, mașina a ieșit la șosea. Acolo mai erau vreo paisprezece- cinsprezece mașini ca a noastră și tot convoiul a pornit spre Bălți.

Of, Doamne, ce a mai fost pe drum! Lumea plângea, femeile-mai ales care treceau pe lângă cota lor de pământ- își smulgeau părul din cap. Sărmanii oameni! Își lăsau casele, grădinile, belșugul  muncit de ei și se duceau nu știau încotro, „hrană lupilor”, cum spuneau activiștii. Altă explicație nu dădeau, să spună că iaca, vă ducem acolo să lucrați sau ceva. Nu! „Hrană lupilor! O să înghețați acolo, o să vă mănânce lupii!”. Atâta!

La Bălți ne-au descărcat la gară și mașinile s-au dus. În gară, cât vedeai cu ochii erau numai deportați. Veneau căruțe și îi descărcau și iar se duceau după alții și n-aveau unde să-i puie. Și-apăi să te ții huiduieli, ocări și fel de fel de murdării! Apă nu era. Copiii strigau:

-Vreau apă, vreau la toaletă!

Care toaletă?!…

Soldații răcneau împrejur:

-Jos, jos, ședeți jos! (…)

Seara ne-au adunat pe toți și ne-au încărcat în niște vagoane pentru vite: peste tot locul balegă, paie și murdărie! De o parte și de alta erau câte un rând de polițe și două ferestruici cu gratii. Nu încăpea om printr-însele, dar totuși erau și acelea cu gratii!

Oamenii au intrat cum au putut, și-au așternut bagajul jos și s-au culcat pe bagaje. Aer nu era, că ușile le-au închis imediat. Când nădușeai de tot sau nu mai puteai de atâta duhoare, te duceai să sufli oleacă la fereastră.

Așa am mers spre Siberia. Tot la trei zile o dată opreau trenul în vreo gară și îl alimentau cu apă. Pe urmă, dădeau voie să iasă câte unul din fiecare vagon cu căldarea, să o umple. Dar cât era o căldare cu apă la treizeci și cinci de oameni?! Ne ajungea pe o zi, cu țâra, pe urmă iarăși sete și sete, mai ales că primeam de mâncare, tot la trei zile, niște pește sărat.

Nevoile le făceam într-o gaură de scândură, acolo în podeaua vagonului. Noi, copiii, nu ne rușinam chiar așa, dar flăcăii și fetele mar ice rușine mai trăgeau! Fetele, mai ales, își rugau părinții să stea în față, să le acopere. De spălat pe mâini sau altceva nici nu putea fi vorba.

Lângă mine, pe poliță, era o femeie cam la 70 de ani, înaltă, uscățivă, care tot timpul ședea culcată. Stătea cu ochii deschiși și se uita în tavan, mai dormea, mai visa, dar tot timpul stătea tăcută, doar din când în când mai vorbea cu bunica.

De la o vreme, tata s-a uitat la dânsa și mi-a zis:

-Hii, ia du-te de achipuie, îi rece ori îi caldă? Că mi se pare că e moartă!

-Cum moartă? Am întrebat, că nu știam eu atunci ce înseamnă moartă.

Am achipuit-o și era rece. După pielița albă dimprejurul gurii, oamenii ziceau că murise de două zile.

Am început a bocăni în ușă, ca să deschidă soldații și să le spunem. Dar ei n-au deschis, ci numai au întrebat ce s-a întâmplat.

-Avem o moartă aici , trebuie dată jos, că miroase!

-Harașo! Harașo! (Bine! Bine!- n.red)

Și numi a patra zi au deschis. Închipuiți-vă: 40 de grade afară, nădușeală, atâția oameni nespălați în vagon și moarta acolo, descompunându-se, iar noi răsuflam tot acest aer.

-Cum de n-a spus ea că o doare? Iacă, eu aveam o lumânare și i-aș fi ținut-o, dacă ar fi spus…Da’ așa, a tăcut și uite cum a murit, ca păgânii! Unde o să o îngroape și cine o să mai știe de mormântul ei?

Tare se mai văicărea bunica. N-a plâns, dar se tânguia grozav! Și nu numai atunci, ci și pe urmă, de câte ori opreau trenul să arunce vreun mort, se văicărea că cine o să spuie acasă, la neamuri, unde a murit cutare și unde-i îngropat? Sau dacă au să-l mănânce câinii? Și a început să se roage încă mai tare și mai des ca să nu pățească și ea așa ceva, ci s-o ție Dumnezeu și s-o întoarcă acasă, să moară acolo.

După asta am mai mers încă vreo săptămână, zi și noapte neîntrerupt. De-amu eram animale adevărate. Ne-am umplut de râie, de păduchi și nu mai era nici unul ca să nu se vaite de ceva. Unul vărsa, altul nu se mai putea mișca, altul cere apă, dar apă nu era/ degeaba bocăneam cu picioarele în vagon. Nu deschideau și gata!”

Margareta Cemârtan-Spânu, „Pasărea fără aripi”, din volumul „Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise”, editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012, 29-31.