Dumitru Uță, doctorul fără de arginți

de

Pentru dragostea sa de Hristos și de neamul românesc, doctorul Dumitru Uță a pătimit vreme de 23 de ani în temnițele comuniste. Născut la 11 decembrie 1915 la Caracal, el avea să fie închis la Poarta Albă, Gherla și Aiud. Dorința sa de a sări în ajutorul fraților săi îmbrăcați în zeghe era atât de arzătoare, încât uita de sine.

A refuzat să fie eliberat: nu îi putea lăsa în urmă, neaju­to­rați, pe camarazii săi de suferință – unii dintre ei prăbușiți în adâncul disperării. Se întreba: „Unde pot fi eu de mai mult folos, aici sau afară?”. Despre acest episod povesteşte Dumitru Lungu, punând în lumină alte trăsături morale, sufleteşti ale doctorului minunat:

„În anul 1948 mă găseam la închisoarea Aiud. Datorită unei împrejurări favorabile, urma să fiu pus în libertate. Aveam posibilitatea, prin mijlocirea unor hârtii semnate în alb, să scap din închisoare câţiva camarazi. Între cei pe care îi puteam salva era şi Dumitru Uţă. El reprezenta unul dintre oamenii pe care-i stimam şi-i admiram, pentru că era oricând gata să se jertfească pentru binele altora. Din pricina regimului din închisoare, unde se găseau mii de oameni, mulţi dintre deţinuţi înnebuniseră, iar alţii erau pe cale să înnebunească. Toţi aceştia erau separaţi în secţii unde se aflau camere comune şi cu un regim ceva mai îngăduitor. Cel care se îngrijea de aceştia, cel care îşi dădea hrana lui primită ca oricare alt deţinut, de la închisoare, era domnul doctor Uţă. Cum se îmbolnăvea cineva în penitenciar, fie deţinut, fie gardian, doctorul Uţă era prezent. Dacă cineva, chiar şi din familia gardienilor, cădea la pat, singura speranţă era doctorul Uţă. Acela care da totul pentru bolnavi – că erau oameni buni sau răi, hoţi sau cinstiţi, angajaţi ai administraţiei sau victime – era doctorul Uţă. Tot ce făcea era din dragoste pentru om”. El va refuza ferm propunerea de a fi eliberat: „Aici pot salva vieţi omeneşti. Pe aceştia nu-i ajută nimeni. Sunt fericit că-mi stă-n puteri să fac acest lucru. Voi face tot ce este omeneşte posibil, tot ce stă în puterile mele, pentru a readuce aceşti oameni la o viaţă normală. Îi voi urma oriunde”. Dumitru Lungu comentează: „Nu voia cu nici un chip să-i părăsească, mai ales pe cei care înnebuniseră în detenţie şi care erau destul de numeroşi şi se înmulţeau zi de zi”.

Își confecționase diverse instru­mente chirurgicale – pense, bisturie – pe care le folosea la nevoie, iar faima sa depășise zidurile închisorii Aiud: studenții de la Facultatea de Medicină din București veneau aici să deprindă de la el arta chirurgiei.

Virtutea iubirii vrăjmaşilor

Vrednic urmaș al Domnului Hristos, doctorul Uță i-a vindecat inclusiv pe prigonitorii săi, fie ei gardieni, fie reprezentanți ai conducerii închisorii, cum am aflat din mărturia lui Dumitru Lungu. L-a tămăduit de tifos pe Mareș, subdirectorul închisorii Aiud. Miilor de deținuți de la Aiud le-a oblojit rănile trupești, i-a sprijinit în momentele de cumpănă, s-a îngrijit să le facă rost de cărți, îndeosebi de carte creștină.

Atanasie Berzescu își amin­tește cum a ajuns, bolnav de tuberculoză, în spitalul închisorii Aiud. A făcut cunoştinţă cu doctorul Uţă:

„Avea multă disponibilitate sufletească. Din sufletul lui radia dragostea întru Hristos pentru om, deşi aparenţele îl defineau mult mai sever. Era blând, blând de tot şi cu o inimă unde încăpea toată lumea. Aşa era Uţă. Îl stăpânea o fire dispusă la dialog, avea vocea de tenor, îmbietoare”. Fiindcă, din pricina bolii, lui Atanasie Berzescu îi venea greu să mănânce, doctorul Uţă se duse la el şi urmă un dialog din care noi, cititorii de azi, putem înţelege ceva despre aşezarea sufletească a minunatului doctor fără de arginţi: „Măi, Berzescule, ascultă-mă ce-ţi spun. Eu ştiu că ţi-e greaţă şi nu poţi mânca. Asta-i boala. Tu trebuie să ştii un lucru. Ai obligaţia morală faţă de tine şi cu toată voinţa ta trebuie să mănânci tot ce primeşti, dacă vrei să mai ajungi la ai tăi, acasă. Să ştii un lucru, comuniştii ăştia vor să nu mănânci şi să mori. Vrei să le faci voia? Să îngenunchezi în faţa lor? Eşti obligat să lupţi că de aceea ai ajuns aici. Te-ai angajat în luptă. Acum luptă, nu te lăsa să dai înapoi. Aici, în închisoare, nu avem alt tratament împotriva bolii decât credinţa în Dumnezeu şi voinţa de a lupta. Şi vom răzbi. Eu te oblig să mănânci tot, chiar dacă broboane de sudoare curg de pe fruntea ta. Eu te ajut, dar ajută-mă şi tu pe mine”.

Era asemenea samarineanului milostiv

Părintele Nicolae Grebenea mărturisea despre acest creștin exemplar: „Era neobosit. Eram în temniță câțiva preoți, dar nu eram noi samarineanul milostiv care spală cu untdelemn și vin rănile celui căzut între tâlhari, ci el, doctorul Dumitru Uță. Și el le făcea toate cu un suflet smerit, ca și când era obligat să le facă. În lungul timp al deten­țiunii mele nu am întâlnit un alt om atât de devotat cauzei altora”. Datorită condițiilor inumane pe care le îndurase în temnițele comuniste, s-a îmbolnăvit de TBC și ciroză hepatică.

După eliberarea din închisoare, Securitatea comunistă l-a urmărit ca o umbră. Nu i s-a aprobat să-și susțină examenele în urma cărora și-ar fi luat licenţa de medic. Nu i s-a aprobat cererea de a urma cursurile Institutului Teologic din București. I s-a impus să nu comunice cu foștii deținuți politici. A profesat medicina într-un sat, apoi în București, la Spitalul nr. 9, Secția Neurochirurgie, fiind încadrat pe un post de asistent medical, nefiind avansat vreodată.

Căsătorit cu fiica unui gardian de la închisoare

În 1967 s-a căsătorit cu Veronica, fiica unui gardian. Atât de fascinată a fost de personalitatea acestui doctor și om deosebit, încât fata l-a așteptat – ca într-un basm plăsmuit în alte vremi – 20 de ani! Peste timp, Veronica a povestit: „Am fost chemată la Miliție pentru a mă convinge să nu mă căsătoresc cu un deținut politic. M-au ținut mai multe ore închisă într-o încăpere, să mă mai gândesc. Seara târziu mi-au dat drumul, cu amenințări. Cu toate astea m-am căsătorit cu Dumitru, fiind convinsă de alegerea corectă făcută”. O poveste de dragoste din care tinerii zilelor noastre pot învăța multe despre adevărata iubire – care depășește toate stavilele ivite în calea ei, despre importanța cuvântului dat și fidelitate.

Anii din urmă ai doctorului Uță ne sunt zugrăviți într-o mărturie a monahului Atanasie Ște­fănescu: „(La București) doctorul a cerut Spitalul 9, neurologia. Nu i s-a dat voie să-și dea ultimele examene și a fost ținut astfel pe o poziție mai umilă. S-a impus însă prin marea lui dăruire și competență, încât era numit de toți «doctorul cel mare». Așa și-a săvârșit «alergarea», în smerenie, rugăciune și slujirea oamenilor. Prin pilda vieții sale ne-a lăsat această mare învăță­tură ca moștenire: de a face pentru aproapele totul, ca pentru Hristos”.

În data de 5 februarie 1980, doctorul Uță, ocrotitorul vieții semenilor săi, s-a dus să-L întâlnească pe Hristos, izvorul Vieții, în lumina Sa veșnică.

Articol publicat pe „Ziarul Lumina” și preluat cu acordul autorului.

 

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost