Dimensiunile jertfei hristice

Perioada pascală, premergătoare sărbătorii culminante a creştinătăţii, este una de rememorare şi profundă conştientizare a sensurilor condiţiei umane. Taina mântuirii este cuprinsă în jertfa şi învierea Fiului lui Dumnezeu Care şi-a asumat firea omenească spre a o restaura la adevărata ei menire. Acum două mii de ani omenirea era pregătită să primească revelaţia deplină a Cuvântului întrupat. Evenimente la prima vedere nesemnificative, dintr-o provincie periferică a Imperiului Roman, aveau să se dovedească cruciale pentru întreaga istorie a umanităţii. Relatate succint şi exact în Evanghelii, în cronici realizate sub amprenta unei realităţi covârşitoare care se sustrage oricărei ispite mitologizante, ele dovedesc o bogăţie inepuizabilă de sensuri. Nimeni până atunci şi nici de atunci încoace nu S-a identificat atât de deplin cu învăţătura Sa transmisă oamenilor precum Iisus Hristos, mergând până la a o întruchipa fiinţial în propria persoană. Suferinţa şi jertfa Sa pe cruce au constituit prototipul armelor spirituale prin care omul poate birui păcatul, spre a-şi depăşi condiţia căzută şi a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, conformă chipului imprimat de Creator în adâncul fiinţei omeneşti. Numai că omul nu poate realiza această depăşire numai prin mijloace proprii, izvorâte dintr-o autosuficienţă închisă oricărei transcendenţe. De aceea a fost nevoie de o persoană în acelaşi timp divină şi umană, asemeni Logosului întrupat, pentru a putea restaura condiţia umană căzută şi desfigurată de păcatul ancestral.

rastignire

Marele nostru teolog Dumitru Stăniloae a scris nenumărate pagini de o densitate şi de o profunzime extraordinară asupra acestui subiect practic inepuizabil. Astfel este volumul “Iisus Hristos şi restaurarea omului” (1) apărut în anul 1943, o carte substanţială dedicată în principal problematicii soteriologice. O scriere profund ancorată în teologia ortodoxă, dar care nu face abstracţie şi se confruntă (după caz, aprobativ sau critic) cu ideile de referinţă la zi din cugetarea teologică (Barth, von Balthasar, etc.) sau filosofică (Jaspers, Heidegger, Lavelle, etc.) apuseană contemporană epocii sale. [Contestatarilor acerbi ai realităţii revelaţiei şi ai fenomenului religios de pe poziţiile suficienţei semidocte a scientismului şi empirismului exclusivist le recomand înainte de toate această lucrare a părintelui Stăniloae. Au astfel ocazia confruntării cu o sursă cât se poate de autorizată, înainte de a-şi exhiba resentimentele şi prejudecăţile cu pretenţii de omniscienţă izvorâte din propriul orizont limitat.] Multe din aspectele tratate aici vor fi apoi reluate şi rafinate în monumentala operă “Teologia dogmatică ortodoxă” (2) din anul 1978, lucrare care acoperă însă toate domeniile şi aspectele teologiei.

Astfel, în prima scriere amintită suferinţa este privită ca “singura cale spirituală pe care se duce lupta efectivă cu păcatul ca hipertrofiere a eului, singura forţă ce poate fi opusă păcatului. Prin nimic altceva nu poate fi învins păcatul dinăuntru. Iar el numai dinăuntru poate fi învins, întrucât este o realitate spirituală, un produs al libertăţii şi, ca atare, tot numai prin libertate trebuie depăşit. (…) O suferinţă cu rostul pur negativ de limitare şi înfrânare a poftelor trupeşti şi spirituale nu ajunge. Trebuie o suferinţă pozitivă, uriaşă în corpul şi sufletul omului, fără legătură imediată cu acele pofte, dar interpretată ca un mijloc de ispăşire şi de refacere a fiinţei proprii.” (1) Un simplu om însă, oricât ar suferi şi şi-ar transfigura prin aceasta propria fiinţă, nu ar reuşi să depăşească orizontul individual al acesteia. Pentru ca o suferinţă să se poată dovedi universal-mântuitoare pentru omenire, e nevoie ca subiectul acesteia să fie om capabil de pătimire, dar pe de altă parte aibă puterea de a reface legătura ruptă dintre întreaga omenire şi Creator. “Jertfa lui Iisus Hristos e plenitudinea jertfei nu numai pentru că ea e în stare să topească tot fondul de păcat din natura omenească, ci şi pentru că ea e capabilă să obţină iertarea de la Dumnezeu pentru toţi oamenii, fără ca acesta să mai ceară fiecăruia o suferinţă echivalentă pentru păcatul din el.” (1)

În volumul din 1943, din care am preluat aceste citate, Dumitru Stăniloae e preocupat de caracterul universal şi substitutiv al suferinţei hristice, încercând chiar să amendeze într-un sens ortodox teoria apuseană datorată lui Anselm de Canterbury, care se referă la un aspect exterior, de natură juridică. Astfel, după Anselm, suferinţa Fiului lui Dumnezeu ar fi fost necesară pentru a satisface onoarea jignită a lui Dumnezeu ca urmare a păcatului ereditar al omenirii, care nu ar fi deteriorat însă în esenţă natura umană. Teologia ortodoxă susţine dimpotrivă, că această fire s-a alterat profund ca urmare a căderii adamice, restaurarea ei fiind posibilă numai prin jertfa lui Hristos ca gest de iubire faţă de omul creat după chipul Său. Dar ea nu exclude totodată, după Dumitru Stăniloae, nici ideea juridică de dreptate afirmată pe planul ordinii morale a lumii create, care a fost zguduită prin păcatul omenesc. În căutarea unei sinteze, el afirmă că prin jertfa Fiului “Dumnezeu nu urmăreşte o satisfacţie sau o răzbunare personală, ci numai conservarea ordinii morale. Totuşi, nu trebuie să ne închipuim o separaţie între ordinea morală şi existenţa personală a lui Dumnezeu. În cazul acesta, Dumnezeu ar apărea ca un servitor al unei legi. (…) Dumnezeu cerând ispăşirea pentru păcat, nu face altceva decât să urmărească adevărata refacere şi mântuire a omului pe care o vrea iubirea Lui. Tocmai iubirea lui Dumnezeu, care îl vrea pe om ridicat real din starea de relaxare a resorturilor lui morale, impune suferinţa şi jertfa. Astfel, iubirea şi dreptatea nu mai apar atît de opuse. Dreptatea nu e decât o modalitate de lucru a iubirii divine. Iubirea, înţeleasă în sensul mai larg, de voire a binelui real pentru alţii, cuprinde şi dreptatea ca metodă de refacere adevărată a lor. În acest sens opinia unor Sfinţi Părinţi răsăriteni, care deduc întruparea şi jertfa Mântuitorului numai din iubirea lui Dumnezeu, fără să se vorbească de dreptatea Lui, e profund adevărată. De asemenea, şi ideea altora că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi S-a jertfit ca să scape pe om de puterea morţii şi a celui rău, întrucât scăparea aceasta nu se putea efectua fără o zguduire internă a omului în urma jertfei ispăşitoare a lui lisus Hristos.” (1)

Conştient probabil că această sinteză formulată mai sus, deşi depăşeşte formalismul juridic al lui Anselm, nu epuizează pe deplin dimensiunile unei problematici de o profunzime incomensurabilă, Dumitru Stăniloae revine trei decenii şi jumătate mai târziu în “Teologia dogmatică ortodoxă vol. 2” cu o abordare dintr-o altă perspectivă. Dezvoltând pe marginea distincţiei patristice (evocată şi în lucrarea sa anterioară) a celor trei demnităţi ale lui Hristos, profetică, arhierească şi împărătească, el face observaţia că acestea sunt prezente simultan în toate lucrările Mântuitorului, ele neputând fi izolate una de alta, chiar dacă de fiecare dată accentul cade mai mult pe una sau pe alta dintre ele. Astfel jertfa Sa, care ţine prin excelenţă de demnitatea arhierească, nu se reduce exclusiv la restaurarea firii omeneşti, ci are şi o tendinţă de a încadra în ea întreaga omenire precum şi o dimensiune de slăvire a lui Dumnezeu. “Dar faptul că, prin jertfa adusă Tatălui, Hristos restaurează şi îndumnezeieşte şi firea omenească, dă şi direcţiei ei îndreptate spre Dumnezeu un alt sens decât acela al unei simple satisfacţii a onoarei Lui jignite. Dumnezeu nu putea iubi starea de păcat a oamenilor, care e o stare de duşmănie a acestora faţă de El. Hristos ca om, îndreptând prin jertfă starea de duşmănie a firii omeneşti faţă de Dumnezeu, câştigă chiar prin aceasta iubirea lui Dumnezeu pentru această natură. Sau viceversa : manifestând prin jertfă voinţa de a se dărui cu totul lui Dumnezeu, natura omenească se reface chiar prin aceasta din starea sa bolnavă. Sunt două aspecte nedespărţite ale jertfei. Un părinte se bucură de copilul care se reîntoarce la respectul faţă de el, nu pentru că îşi vede prin aceasta onoarea restabilită, ci pentru că prin acest respect ce i-l acordă copilul din nou, vede restabilite resorturile morale şi chiar ontologice în fiinţa copilului.”(2)

Mântuirea nu este altceva decât restabilirea comuniunii dintre Dumnezeu şi om, realizată prin arhieria şi jertfa lui Hristos. “Sfinţirea Celui ce vrea să Se jertfească şi a jertfei Lui odată aduse nu-şi are un înţeles demn de Dumnezeu decât înţeleasă ca manifestare a voinţei de comuniune din partea Tatălui şi ca acceptare din partea lui Hristos-omul, sau ca început de realizare a comuniunii şi ca realizare a ei.”(2)  Iniţiativa restabilirii comuniunii aparţine lui Dumnezeu şi cere un răspuns pe măsură din partea omului. Rămânerea acestuia în starea egoistă a păcatului induce suferinţă şi durere ca urmări a acestei stări degradate, precum şi moartea ca element menit de a limita temporal condiţia căzută şi de a împiedica înveşnicirea ei. Hristos şi-a asumat în mod exemplar suferinţa şi durerea nu ca urmare a păcatului, pe care nu-L avea, ci tocmai ca mijloc de a-l birui. “Astfel Dumnezeu acceptă pe om  nu pentru că acesta suportă o pedeapsă pentru păcatul lui, ci pentru că face efortul de a nu mai păcătui, pentru că a luat durerilor pe care le suportă caracterul de pedeapsă pentru păcat, făcându-le simple urmări ale păcatului şi mijloace de luptă împotriva lui şi de intrare în comuniunea oferită de Dumnezeu. Desigur, aceasta e tot o slăvire a lui Dumnezeu, o slăvire chiar mai reală decât cea oferită prin suportarea durerii şi a morţii ca pedeapsă pentru păcat sau ca satisfacere adusă onoarei jignite a lui Dumnezeu. Dar aceasta numai Hristos o poate face Cel dintâi şi numai în El o putem face şi noi.”(2)  

Patimile şi moartea lui Hristos nu au fost altceva decât deschiderea posibilităţii învierii Sale, datorită căreia triumful devine deplin. Nu doar păcatul, înţeles ca degradare a firii omeneşti, este depăşit prin suferinţă, ci moartea însăşi este biruită “cu moartea pe moarte călcând”. “Moartea astfel acceptată, fiind urmată de înviere, este totodată o definitivare în această stare de renunţare la Sine, de sfinţire şi de comuniune cu Tatăl. Aşa se conciliază în credinţa Bisericii starea de Jertfă şi de Arhiereu permanent şi de înviere a lui Hristos, de victorie eternă asupra morţii, de şedere a Lui de-a dreapta Tatălui, după ce a intrat cu sângele Său în Sfânta Sfintelor cea din ceruri.”(2)

Învierea lui Hristos înseamnă totodată şi ridicarea Sa la demnitatea împărătească, prin care El stăpâneşte în chip atotputernic asupra întregului cosmos creat şi conduce opera de mântuire. Învierea lui Hristos are o profundă legătură cu istoria, fiind izvorul de putere spirituală prin care istoria este îndreptată înspre sensul ei autentic, transcendent. Ea are un efect transformator şi asupra condiţiei umane. “Hristos cel înviat este începutul creaţiei celei noi, pentru că ne cuprinde în starea jertfită şi înviată a trupului Său în mod actual pe toţi care credem nu numai prin comunitatea de natură ce o are cu noi, ci şi prin cuprinderea noastră personală în El şi prin petrecerea Lui în noi. (…) Prin trupul înviat al lui Hristos iradiază, neîmpiedicată, puterea Celui ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toţi cei ce se vor împărtăşi de El la înviere şi la nestricăciune, ba conducând întreaga creaţie la incoruptibilitate şi transparenţă, adică la maxima transfigurare şi comunicabilitate între persoane prin Duhul şi la o totală personalizare a cosmosului, în Hristos şi în oameni, pentru că există o continuitate ontologică între materia trupului şi materia cosmosului. (…) Numai perspectiva învierii ne dă puterea să ducem adevărata luptă cerută de ea : lupta împotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenţă, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Hristos, puterea Celui care a înviat susţinându-ne pe această cale.”(2)

Învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei creştine. Sfantul Apostol Pavel spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corint. XV, 14). Omului îi este lăsată libertatea acceptării prin credinţă şi de a-şi modela viaţa din perspectiva ei, dar şi cea a negării contrariate, care-şi refuză o deschidere dincolo de orizontul empiric.

E o alegere fundamentală, care marchează decisiv condiţia umană începând cu planul personal, lăuntric al fiecăruia dintre noi şi mergând până la curgerea istorică orientată înspre eshaton. Ea reprezintă celălalt capăt al firului existenţei umane şi totodată o nouă despărţire a apelor. Prima este căutarea unui răspuns la întrebarea originii omului: emanaţie datorată legilor hazardului din regnurile naturale inferioare  sau creaţie a lui Dumnezeu? A doua este opţiunea privind scopul final al existenţei noastre: moartea şi recăderea în neant sau învierea?

Cei care mărturisim învierea lui Hristos mărturisim totodată şi învierea noastră, a fiecăruia dintre noi, la plinirea vremii, când vom putea experia nemijlocit prezenţa şi dragostea lui Dumnezeu în toată plenitudinea ei.

1 thought on “Dimensiunile jertfei hristice

  1. Asa cum Iisus Hristos nu a venit intr-o lume perfecta, ci intr-o lume bolnava, Biserica are datoria sa continue ceea ce a inceput Hristos si lucrul acesta nu se numeste razboi cu lumea, ci jertfa pentru pacatul lumii.Si aici este o problema, a noastra, a tuturor celor care credem ca suntem, sau chiar suntem in Biserica si anume ca jertfa, la care suntem chemati noi toti, va fi primita doar daca este fara prihana. Sa ne aducem aminte ca Dumnezeu a poruncit evreilor ca jertfa pe care o vor aduce la altar, sa fie din parga si din cele dintai nascute si sa fie fara de prihana.De aceea prea putini se vindeca in zilele noastre , dar prea multi se imbolnavesc si atunci, ar trebui, poate sa ne gandim ca jertfele noastre aduse pentru pacatele noastre, sau ale altora, nu sunt acelea care trebuie.Si iar se naste intrebarea: dar cum poate un crestin sa aduca o jertfa fara prihana,cand noi cu totii pacatuim?Eu cred ca putem,daca vom aduce ca jertfa iubirea, caci nu dintr-ale noastre vom aduce, ci din insasi iubirea lui Hristos.
    Unii vorbesc de rau pe necredinciosi, sau pe atei,sau pe eretici si spun: acestia hulesc Biserica, Il hulesc pe Dumnezeu, acestia vor merge cu siguranta in iad, nu merita iubirea noastra.Si iar uitam porunca lui Hristos:Iubiti pe vrajmasii vostri, caci mai inainte de noi, Insusi Dumnezeu i-a iubit si daca Dumnezeu este iubire, iar noi ne mantuim prin iubire si prin plinirea poruncilor, acesti vrajmasi cu care ma unesc prin porunca iubirii, sunt ai Bisericii.Pentru ca Hristos ne-a aratat ca noi nu suntem din lume, decat daca suntem despartiti de Biserica, dar cand ne-am unit cu Hristos si prin iubire il leg si pe vrajmasul meu cu legatura iubirii care ma leaga si pe mine de Hristos, atunci si vrajmasul meu intra in comuniune cu Hristos, deci si cu Biserica ( asa cum spune si Sfantul Ioan Gura de Aur, sau si Dumitru Staniloae).Caci, daca am nevoie de vrasmasul meu ca sa ma mantuiesc, drept ar fi sa-l socotesc in afara Bisericii?
    De aceea, in opera mantuirii se disting puncte importante, care ne deosebesc radical de alte credinte si anume iubirea si suferinta , care sunt proprii ortodoxiei.
    Hristos pe cruce face revelatia unui Dumnezeu al lumii, un Dumnezeu al omului,un Dumnezeu fara chip, un Dumnezeu desfigurat, insangerat, scuipat, batut, despuiat, purtand coroana de spini: iata omul, spunea cineva! Extraordinar ! Iata omul! Dar iata pe Dumnezeul omului! Dumnezeul omului pacatos,omului fara chip de om, dar si Dumnezeu fara chip.Dumnezeu S-a facut om , ca sa ni-l arate pe omul fara chip din om si pe Dumnezeul fara chip al omului din omul fara chip.Sa-l privim pe Histos pe cruce si ne vom vedea pe noi insine.

Spune-ți părerea