MARCEL PETRIŞOR: „După 14 ani de închisoare, am avut două mari doruri: să călătoresc şi să iubesc. Mi le-am împlinit”

Înainte vreme se spunea că pe un bărbat îl for­mează familia, şcoala, biserica şi armata. În cazul lui Marcel Petrişor, familia, şcoala şi biserica şi-au îndeplinit sarcina, doar cu stagiul militar a fost complicat, el fiind înlocuit cu detenţia pe motive politice. A ispăşit aproape 14 ani de tem­niţă în regimul comunist, fiind coleg de celulă cu cei mai iluştri reprezentanţi ai aris­to­craţiei spiri­tua­le a României in­ter­be­lice. Tot în închisoare şi-a des­coperit şi vo­caţia de scriitor, care avea să-i dea, după ani de puş­că­rie, o nouă viaţă. În cărţile sale, Mar­cel Petrişor evocă o lume ro­mâ­nească fabuloa­să, în care legen­de, mi­turi, întâm­plări fan­tastice şi eroi ade­văraţi se regă­sesc alături de personaje obiş­nuite şi obi­ceiuri cotidiene ale unor timpuri pline de-un farmec azi dis­părut.

[…] – Şi prima condamnare, şi a doua, le-aţi suferit cu eticheta de legionar, deşi dvs. nu puteaţi fi le­gio­nar, căci aveaţi numai 11 ani în 1941, când Miş­carea Legionară a încetat să existe ca partid politic. De ce aţi fost, totuşi, considerat legionar?

– Despre Mişcarea Legionară ştiam lucruri vagi, din copilărie. Îmi auzeam rudele vorbind uneori des­pre asta. Totuşi, prin 1948, când eram în ultima clasă de liceu, aveam doi prieteni mai mari, care tre­cuseră prin „Frăţia de Cruce”, o organizaţie de tineret a Miş­cării, şi care m-au chemat la o întâlnire a lor, să punem la cale un grup de rezistenţă anticomunistă. Nu mai ştiu din ce pricină nu am ajuns la acea în­tâl­nire şi aşa am scăpat să nu fiu arestat încă de atunci. Căci i-a ridicat Securitatea pe toţi. Însă în 1952, când am fost luat şi eu, m-au acuzat că l-am ajutat pe Ovidiu Cotruş, pentru că sunt legionar. La anchetă, întâi voiau să te pună în postura de duşman al parti­dului, deci al poporului, şi pentru asta îţi spu­neau să scrii: cutare, născut la…, legionar, declar ur­mă­toa­rele. Dacă spu­neai că nu eşti legionar, ei se străduiau să demonstreze că minţi, pornind de la le­gă­turile cele mai firave pe care le aveai cu vreun le­gio­nar. Dacă i-ai dat cândva „bună ziua” unui legionar pe stradă, însemna că şi tu eşti legio­nar. Odată, i-am şi replicat unui anchetator, ca să-i arăt cât e de absurdă „logica” lui: „Dar dacă dvs. vor­biţi acum cu mine, sun­teţi tot le­gio­nar?”. M-a snopit în bătaie pentru asta. Ori­cum, ajunsese formulă stereotipă: cu­tare, năs­cut… legionar. Macedo-românii erau obli­gaţi să scrie „legionar fanatic”, ca şi buco­vi­ne­nii şi vrâncenii, pentru că erau mai dârji.

– Spuneaţi că aţi început să scrieţi în închisoare, mental, căci nu aveaţi dreptul la creion şi hârtie. Care a fost începutul?

– Cum spuneam, în celulă nu aveai ce să faci toată ziua şi îţi mucegăia creierul fără activitate. Nu aveam cărţi să citim, nu puteam scrie, eram deseori ţinuţi la izolare, fără să avem cum vorbi cu cineva. În clipele de singu­rătate, ne rugam şi ne scufundam în amin­tiri. Cei care aveau talent poetic com­pu­neau mental poezii şi le transmiteau prin Morse din celulă în celulă. Când eram mai mulţi într-o cameră, învăţam unul de la altul câte ceva din ce făcu­sem la şcoală, filosofie, istorie, limbi străine şi ne povesteam cărţile pe care le citisem. Şi aşa se năştea literatura. Mai ales că am stat cu oameni foarte capabili, ca Gheor­ghe Calciu, Costache Oprişan, De­mos­tene Andronescu… La Aiud i-am întâlnit pe marele fizician Geor­ge Manu, pe părintele Dumitru Stăni­loae, pe Petre Ţuţea – care era de-atunci o le­gendă -, pe Mircea Vulcănescu, pe Radu Gyr, pe Ni­chifor Crainic, pe Ernest Bernea, pe Valeriu Barto­lomeu Anania, pe Sandu Tudor, pe prinţul Alexandru Ghyka… Era acolo aristocraţia spirituală a României. Şi nu ne-am văzut o zi sau o lună, ci un car de ani! Ţin minte cum odată, Puiu Cotruş povestea „Război şi pace”, romanul lui Tolstoi, şi asculta şi gardianul la geamul nostru. Dar spunea cartea pe episoade, că nu izbutea să termine într-o zi, iar gardianul zice: „Bă, să nu o omori pe Nataşa până mâine, că vin tot eu la post”. Unii erau mai buni povestitori, alţii mai slabi, dar asta ne ajuta să ne trecem timpul. Şi atunci m-am gândit că povestitul ar fi ceva ce mi-ar plăcea şi în libertate. Rememorarea unor întâmplări din sat sau redarea unor poveşti pe care le ştiam de la alţii nu-mi mai era suficientă de la o vreme, drept pentru care am început să literaturizez, să imaginez… Bine, volumul de memorii din închisori, reeditate acum câţiva ani cu titlul „Cumplite încercări, Doamne!…” a fost litera­tură nonficţională, de fapt un document, o mărturie scrisă literar. Prima dată am scris-o în limba germană, cu gândul ca dacă mi-o găseşte cineva, să treacă mai uşor peste ea, neînţelegând limba. O intitulasem: „O călătorie prin mine însumi”. În 1968 m-au arestat ca să găsească această carte, ştiau de ea. Şi au găsit-o. Iar faptul că am scris-o în germană i-a con­vins că voiam să o trimit peste gra­niţă. Mi-au luat-o. Nu aveam niciun du­plicat şi am scris-o din nou.

Citiţi interviul integral în Formula As.

The following two tabs change content below.
Claudiu Târziu

Claudiu Târziu

Jurnalist, scriitor şi editor (n. 1973, Bacău). Preşedinte al Asociaţiei “Rost” din Bucureşti şi director al editurii omonime.
Claudiu Târziu

Ultimele articole de Claudiu Târziu (toate)

Spune-ți părerea