Cele trei monoteisme: 2. Creștinismul

Creștinismul a luat naștere în mediul religios evreiesc, continuînd și depășind revelația divină cuprinsă în cărțile Vechiului Testament. „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau Proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), ne spune deslușit Mîntuitorul. Creștinismul valorifică latura dumnezeiască a vechiului iudaism, combătînd neajunsurile lui omenești. El aduce, prin Iisus Hristos, adevărata conștiință universală a celor dumnezeiești și consolidează legătura spirituală dintre om și Dumnezeu. „Căci Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17). De aici rezultă, firește, că, spre deosebire de evrei, creștinii citesc și interpretează Vechiul Testament în lumina Noului Testament – călăuza lor supremă.

Monoteismul creștin se deosebește de cel evreiesc în primul rînd prin dogma trinitară. Dumnezeu este Unul ca ființă, dar în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh (pe care catolicii îl numesc Sfîntul Spirit). Asupra acestei dogme de căpătîi, fixate definitiv în Crezul creștin (Simbolul Credinței), vom reveni pe larg la momentul potrivit, cu toate precizările teologice care se impun. Deocamdată vom reține că, după credința creștină, Dumnezeu Însuși, în al doilea său ipostas – Fiul –, „S-a întrupat de la Duhul Sfînt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”. De aceea Iisus Hristos este numit deopotrivă Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului: El este Fiul lui Dumnezeu din eternitate (de „mai înainte de toți vecii”) și Fiul Omului prin întruparea Sa în timp. Dumnezeirea Lui este piatra de temelie a noii religii. Cine contestă dumnezeirea lui Iisus Hristos, chiar dacă pretinde că-L respectă și că-L admiră, nu este creștin, nici om religios în adevăratul sens al cuvîntului. De la numele Mîntuitorului derivă și acelea de creștinism și creștin: religia și credinciosul lui Hristos (alte variante fonetice și/sau grafice: Chrestos, Crestos, Christos, Cristos, Christ, Crist, Hrist). Pentru întîia oară ucenicii Săi s-au numit creștini pe ei înșiși spre jumătatea veacului întîi, în părțile Antiohiei (cf. Fapte 11, 26).

Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat, S-a dăruit lumii în dubla postură de Mîntuitor și Învățător. El a propovăduit, a săvîrșit minuni, a îndurat patimă, răstignire și moarte, pentru ca a treia să învieze din mormînt, „cu moartea pre moarte călcînd și celor din morminte viață dăruindu-le”, cum spune cîntarea pascală. În cele din urmă, încheindu-Și misiunea mîntuitoare pe pămînt, S-a înălțat la ceruri, „unde șade de-a dreapta Tatălui”, adică în plinătatea slavei Sale dumnezeiești, de unde „iarăși va să vie cu mărire, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfîrșit” (Simbolul Credinței). „Învierea Domnului e nădejdea noastră, Înălțarea Domnului e gloria noastră”, spune Fericitul Augustin. Noi trăim, așadar, cu nădejdea obșteștii învieri și cu putința transcenderii condiției noastre pămîntești.

Prin învățătura Sa, Hristos a arătat lumii calea mîntuirii; prin jertfa Sa pe cruce, „a ridicat păcatul lumii”; prin Învierea Sa, „a biruit moartea”. Neștiința, păcatul și moartea – iată cele trei nedesăvîrșiri ale omului „căzut” împotriva cărora creștinismul își înarmează credincioșii, oferind, prin Iisus Hristos, temeiul și modelul absolut al existesței creștine (care nu-i altceva decît imitatio Christi, „urmarea lui Hristos”).

Venirea Fiului reprezintă împlinirea întocmai a profețiilor cuprinse în Vechiul Testament. Hristos înseamnă literal „Unsul”, fiind transpunerea grecească a ebraicului Mașiah. Iisus este Mesia, Unsul lui Dumnezeu, Mîntuitorul făgăduit (despre Care mărturisiseră proorocii din vechime), restauratorul omului și al lumii, revelația supremă a divinului în istorie. 

Mesianismul creștin este spiritualist și universalist. Spre deosebire de iudaism, creștinismul este o religie deschisă tuturor neamurilor pămîntului. De altfel, uriașa lui răspîndire și puternica lui autoritate, faptul de a fi despicat în două istoria („înainte de Hristos” și „după Hristos”, ceea ce, din păcate, în limbajul laicizat de astăzi, se înlocuiește curent cu „înaintea erei noastre” și „era noastră”) sînt semne, între altele, ale originii sale dumnezeiești.

Aderența la creștinism se face prin credință (în Sfînta Treime, în Sfînta Biserică, în Sfintele Taine și în celelalte dogme și învățături creștine, la care ne vom referi pe larg în capitolele următoare) și se consfințește prin Botez. Numai că „precum trupul fără suflet mort este, tot așa și credința fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26). Faptele credinței sînt faptele iubirii. Aceasta este porunca cea mare pe care ne-a dat-o Mîntuitorul. Dacă în Vechiul Testament măsura iubirii era dragostea omului de sine însuși („Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta… Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Proorocii” – Matei 22, 37-40), în Noul Testament măsura iubirii devine însăși dragostea lui Hristos față de noi („Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi unul pe altul să vă iubiți!” – Ioan 13, 34). Din această măsură dumnezeiască a iubirii rezultă o consecință de care iudaismul a rămas complet străin: „Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău! Iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi, și peste cei buni, și trimite ploaie și peste cei drepți, și peste cei nedrepți… Fiți, dar, voi desăvîrșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrșit este” (Matei 5, 43-48). Credinciosul, iubind, își pune dreaptă nădejde în Dumnezeu și făptura lui întreagă se bucură întru Domnul; el așteaptă, laolaltă cu tot neamul creștinesc, cu cei vii și cu cei adormiți, „învierea morților și viața veacului ce va să fie” (cu afirmarea acestei nădejdi eshatologice se încheie și Crezul creștin).

Prin urmare, acestea trei – credința, nădejdea și iubirea – sînt marile virtuți ale vieții întru Hristos (tradiția le numește „virtuți teologice”, iar lor li se adaugă „virtuțile cardinale”: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi tăria). „Și acum rămîn acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 13).

Viața pămîntească și învățătura lui Iisus Hristos au fost consemnate în scris de către evangheliști. Aceste scrieri sfinte și alte texte apostolice, insuflate de Duhul lui Dumnezeu, alcătuiesc cea de-a doua parte a Bibliei sau Sfintei Scripturi, Noul Testament, principalul izvor de credință al religiei creștine. Lui i se adaugă Sfînta Tradiție, perpetuată pe cale orală în cadrul Bisericii, și învățăturile Sfințilot Părinți. În lumea ortodoxă răsăriteană se bucură de o mare prețuire Filocalia („iubirea de frumusețe”, în sens dumnezeiesc), cuprinzînd pagini alese din scrierile ziditoare de suflet ale marilor înduhovniciți răsăriteni. Versiunea românească a acesteia, datorată părintelui Dumitru Stăniloae, numără astăzi 12 volume (traduse, adnotate și publicate de-a lungul anilor, începînd din 1946).

Cultul creștin se desfășoară, cu rare excepții, în biserici, prin mijlocirea preoților de diferite ranguri, și constă din săvîrșirea Sfintelor Taine (catolicii le numesc Sacramente), îndeosebi a Sfintei Euharistii, din rugăciuni, din lecturi din cărțile sfinte și tîlcuirea acestora (prin predici), precum și din cîntări bisericești. Principala slujbă creștină este Sfînta Liturghie. În bisericile ortodoxe este săvîrșită de regulă liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscop al Constantinopolului din veacul al IV-lea, unul dintre cei mai de seamă Sfinți Ierarhi și scriitori bisericești ai creștinătății.

Cultul, ca și doctrina creștină, cunoaște unele diferențieri, apărute cu timpul, în funcție de cadrul confesional.

Creștinismul actual se exercită în trei mari confesiuni: ortodoxia, catolicismul și protestantismul. Asupra diferitelor aspecte confesionale vom avea ocazia să revenim. Să precizăm deocamdată că nu au statut de confesiuni numeroasele secte eretice, pretins creștine, jalnice expresii ale rătăcirilor spirituale ale lumii postmedievale (baptiști, adventiști, penticostali, Martori ai lui Iehova, mormoni ș.a.m.d.). Adevăratul creștin, încadrat confesional în Biserica tradițională, este dator să se delimiteze de orice formă de sectarism și să apere unitatea creștinismului apostolic, urmînd sfatul Sfîntului Apostol Pavel: „Și vă îndemn, fraților, să vă păziți de cei ce fac dezbinări și sminteli împotriva învățăturii pe care ați primit-o. Depărtați-vă de ei!” (Romani 16, 17). Românii, ortodocși în covîrșitoarea lor majoritate (aproape 90%), prin naștere și prin tradiție, n-ar trebui să uite nici o clipă că orto-doxia înseamnă, în traducere literală, tocmai „dreapta credință”. Să nu umblăm deci pe căile cele strîmbe și să nu ne plecăm urechea către „proorocii mincinoși” ai veacului acestuia, ca nu cumva, amăgindu-ne că adunăm, să risipim de fapt și moștenirea primită din bătrîni!

Ziua sfîntă a creștinilor este duminica („ziua Domnului”, cea în care Hristos a înviat din morți). Cele mai mari sărbători creștine sînt – în cronologia anului bisericesc, care începe la 1 septembrie – Crăciunul (Nașterea Domnului), avînd dată fixă (25 decembrie), și Sfintele Paști (Învierea Domnului), cu prăznuire primăvara și cu dată variabilă de la an la an. Ele sînt precedate de cele mai importante perioade de post de peste an. Ortodoxia acordă cea mai mare cinste Învierii (și Postului Mare care o precede, la capătul căruia credincioșii sînt chemați să-și mărturisească păcatele – să se spovedească – și să se împărtășească din trupul și sîngele Domnului), în vreme ce apusenii (catolici și protestanți) prețuiesc prioritar sărbătoarea Crăciunului (strîns legată și de cea a Anului Nou, după calendarul laic).

Creștinismul este, de multe veacuri, religia cu cel mai mare număr de credincioși [depășind astăzi două miliarde, deci aproape o treime din omenirea actuală]. Toate țările din Europa și din cele două Americi sînt țări creștine, dar numeroși creștini trăiesc și pe celelalte continente. Nu există astăzi în lume nici o țară fără comunități creștine. De altfel, ultima poruncă a lui Iisus Hristos, înaintea Înălțării Sale la ceruri, a fost tocmai aceasta: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pămînt. Drept aceea, mergînd, învățați toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, îndemnîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă. Și iată, Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacului. Amin” (Matei 28, 18-20).

Citiți și despre celelalte două monoteisme: iudaismul și islamismul.

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

4 thoughts on “Cele trei monoteisme: 2. Creștinismul

  1. Intrebare: Este pacat ca noi, ortodocsii, sa ne rugam la sfantul Anton de Padova ?
    arh Efrem de la man Vatoped: Desigur este pacat ! Este un sfant al „bisericii” apusene de dupa schisma, deci ce legatura am avea noi cu el ?
    ESTE O TRADITIE GRESITA, CARE DEPASESTE HOTARELE POGARAMANTULUI !

    Cuvant din Sf Munte, Alba Iulia 2001, pag 282

  2. arh Efrem: Sunt acum foarte multi monahi catolici care incep sa-i imite pe ortodocsi si vin chiar la Sf Munte, sa ne caute, intreaba despre rugaciunea mintii. Vedem insa ca desi au intentie buna, cu toate ca practica rugaciunea mintii, fiindca nu sunt MEMBRI ai Bisericii Ortodoxe, gasesc foarte putine roade. pag 290

    arh Efrem de la Vatoped: Vin la Sf Munte diversi calugari romano-catolici care au inceput „sa se trezeasca”: se ocupa cu teologia Sf Grigore Palama, cu rugaciunea inimii. Vin cu buna intentie si ne abordeaza in Sf Munte, iar noi ii primim cu dragoste si le raspundem la cele ce ne intreaba. Si cu toate ca se roaga fiecare trei ore la chilie – au deci viata isihasta – cand vin si vorbesc cu noi, ca un fel de spovedanie, vedem ca afla totusi EXTREM de putine roade duhovnicesti si asta deoarece nu sunt IN Biserica Ortodoxa. Nu poate cineva sa traiasca CA ORTODOCSII, dar sa nu fie MEMBRU al Bisericii Ortodoxe, caci seamana vant. pag. 305

    arh Efrem de la Vatoped: Sfintii parinti erau fermi in dogma, nu pentru ca erau excentrici, nu pentru ca-i urau pe eretici, ci pentru ca urau MODUL DE VIATA al ereticilor. Nu voiau ca dogma sa fie atinsa. Deoarece iubitii mei, DACA DOGMA ESTE ATINSA, NU MAI EXISTA SFINTENIE ! Nu exista „Biserici”, fratii mei ! Exista Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica !
    Cand omul are acrivie in viata lui duhovniceasca atunci are simtirea harului. Atunci intelege ce este harul, intelege ce este Ortodoxia si ramane in dogma ortodoxa. pag. 296-297

    Cuvant din Sf Munte, Alba Iulia 2001

  3. Diferenta intre monoteismul orotodox si unul eretic crestin: Dumitru Staniloae – PSB vol 80 Ambigua-Sf Maxim Marturisitorul:

    Pe langa invataturile eronate sustinute de el [Evraghie Ponticul] in acord cu Origen – ca miscarea e rea si ca Dumnezeu nu e transcendent, ci imanent sufletului, dat fiind ca sufletul in adancul lui ca spirit e o esenta cu Dumnezeu – Evraghie mai sustinea – dupa Florovschi – in accord cu acesta, ca nu trebuie sa ne indreptam rugaciunea catre Iisus cel intrupat, intrucat n-a ramas cu trupul dupa inviere, si nu e propriu-zis Dumnezeu, ci spre acest Dumnezeu imanent sufletului. Monahii din Egipt au protestat impotriva acestui indemn, adus lor de un strain, de a se indrepta rugaciunea lor spre o natura abstracta. Avva Serapion, care a incercat o astfel de rugaciune, a strigat: “Vai mie ca mi-au luat pe Dumnezeu, mai bine nu s-ar fi aratat acela aici. Cui sa ma inchin ? Spre cine sa ma indrept ? Nu mai stiu.”
    “Traditia monahala ortodoxa a adus o importanta corectare mostenirii lui Evraghie, reducand rugaciunea curata la rugaciunea inimii, indreptata spre Cuvantul intrupat, adica rugaciunea lui Iisus.”

    Introducerea traducatorului pag 11-12

    PS: Din viata Sf Simeon cel nebun pentru Hristos

    Ei, întorcîndu-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei şi întrebau: „Unde este Simeon, stareţul cel nebun?” Unii le-au răspuns, rîzînd: „Ce voiţi să auziţi de la un nebun, care pe toţi îi sminteşte şi îi ocărăşte, dar mai ales pe monahi îi dosădeşte?” Ei nebăgînd de seamă acele cuvinte, căutau pe bătrîn şi l-au găsit în casa unui vînzător de legume, zăcînd pe bob şi mîncînd din acelea ca un urs. Atunci unul dintr-înşii, smintindu-se, a zis singur în sine, rîzînd: „Cu adevărat la mare înţelept am venit să învăţăm! Mult ne va învăţa acesta?” Apoi, apropiindu-se de dînsul, a zis: „Binecuvintează, părinte!” El, uitîndu-se la dînşii, cu mînie le-a zis: „Rău aţi venit şi cel ce v-a trimis la mine este un nebun!” Apoi, sculîndu-se, a lovit tare peste obraz pe cel ce se smintise şi i-a zis: „Pentru ce huleşti bobul şi spui că este înmuiat de 40 de zile? Origen n-a mîncat de acesta; ci, intrînd în mare, n-a putut să iasă dintr-însa; şi astfel s-a înecat în adînc! Duceţi-vă de aici! Duceţi-vă, că veţi fi bătuţi!” Ei s-au dus, minunîndu-se de mai înainte-vederea stareţului. Căci mai înainte de a-l întreba ei despre Origen, el le-a spus totul despre înecarea lui în marea Scripturii.

    http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiul/07-21-cv_simeon_si_sf_ioan_pustnicul.html

  4. Există două forme principale de înselăciune diavolească. Prima si cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să dobândească un înalt nivel spiritual si să se învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curătit în prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe întelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruieste „viziuni” pe măsură. Exemplele abundă în Vietile Sfintilor, carte de căpătâi a învătăturii ascetice ortodoxe.

    Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a retras în pustie nepregătit fiind si contra sfatului staretului său. Făcând astfel, nu mult după aceea a început să audă o voce rugându-se împreună cu el. Mai apoi i-a vorbit „Domnul” însusi, trimitându-i un „înger” care se ruga în locul lui si îl îndemna să citească cărti, în loc să se roage si să-i povătuiască pe cei care veneau la el pentru sfat.

    Si asa a trăit o vreme, văzându-l mereu pe „înger” rugându-se lângă el, iar oamenii care îl cercetau erau coplesiti de întelepciunea lui si de „darurile Duhului Sfânt” de care părea că este plin, inclusiv de darul „profetiilor” care întotdeauna se împlineau.

    Înselăciunea s-a dat pe fată doar în momentul în care părintii din mânăstire au aflat de împotrivirea lui fată de Noul Testament, căci din Vechiul Testament, pe care nu-l citise niciodată, putea cita pe de rost. Numai prin rugăciunile părintilor s-a întors monahul Nichita la pocăintă. „Minunile” au încetat, iar cel pocăit a ajuns mai târziu la măsura sfinteniei.

    Tot astfel, Sfântul Isaac din Pesterile Kievului (14 februarie), care a văzut o lumină mare si în mijlocul ei pe „Hristos înconjurat de îngeri”. Fără să se însemne cu semnul Sfintei Cruci, Isaac i s-a închinat si îndată diavolul a luat putere asupra lui, încingându-l într-un joc drăcesc si lăsându-l după aceea abia viu. Si acesta a ajuns mai târziu, prin pocăintă, la măsura adevăratei sfintenii.

    Sunt multe cazuri în care „Hristos”, înconjurat de „îngeri”, apare unor nevoitori în vedenie, dăruindu-le puteri mari si „daruri ale Duhului Sfânt”, pentru ca apoi acesti monahi asceti înselati de diavol să cadă în nebunie sau în sinucidere.

    Există însă si o formă de înselăciune diavolească mai obisnuită si mai putin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate „sentimente religioase”. Aceasta se întâmplă, după cum scrie Episcopul Ignatie, „atunci când inima doreste si se străduieste să obtină bucuria cugetărilor sfinte si dumnezeiesti, nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe faptele sale si pe vrednicia sa, cel care nu se tine strâns de învătătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte „traditii”, pe baza căreia îsi formează propria conceptie de viată, acela este stăpânit de înselăciune diavolească”.

    Aceasta este starea si conditia spirituală reală a adeptilor „renasterii harismatice”, în care ei se află chiar fără stirea lor. Vom vedea clar acest lucru examinându-le practicile si conceptia si comparându-le cu învătătura Sfintilor Părinti, punct cu punct.

    A. Atitudinea fată de experientele „spirituale”

    Cunoscând foarte putin sau nimic din adevărata credintă si spiritualitate crestină bazată pe Sfintele Taine ale Bisericii întemeiate de Hristos, pe Sfintii Săi Apostoli, a căror învătătură rămâne mereu vie prin Sfintii Părinti, cei care se raliază miscării „harismatice” nu au nici un criteriu de deosebire între harul lui Dumnezeu si falsificările lui. Toti autorii „harismatici” demonstrează, într-o măsură mai mare sau mai mică, o lipsă totală de precautie în atitudinile pe care le au fată de propriile lor experiente. Unii dintre catolici aderenti la miscarea „harismatică”, „scot diavoli” chiar înainte de a cere „Botezul Duhului”. Dar eficacitatea acestui act, cum vom vedea îndată, ne aminteste de iudeii din Faptele Apostolilor (19,15), cărora diavolul pe care voiau ei să-l scoată le răspundea: Pe Iisus îl cunosc si îl stiu si pe Pavel; dar voi cine sunteti?

    Serafim Rose, despre Dumnezeul „crestinilor monoteisti penticostali”:

    De fapt realizarea esentială si de bază a Miscării Penticostale contemporane aceasta este: descoperirea unei noi tehnici mediumistice de dobândire si mentinere a unei stări psihice în care obtinerea „darurilor” miraculoase devine un lucru obisnuit. Si dacă acest lucru este adevărat, atunci definitia „harismatică” a „punerii mâinilor” – ca fiind „simpla slujire din partea uneia sau mai multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfânt pentru cei care nu au fost încă binecuvântati cu acest dar”, ceremonie „la care este important ca cei care slujesc să fi fost ei însisi miscati de Duhul Sfânt” (Williams, p. 64), descrie tocmai transferul calitătilor (darurilor) mediumistice de la cei care le-au dobândit deja si sunt ei însisi mediumi, la ceilalti care încă nu le posedă. „Botezul cu Duhul Sfânt” devine astfel initiere mediumistă.

    Deci, „renasterea harismatică” nu este altceva decât o miscare mediumistă, ceea ce clarifică toate punctele care rămân obscure, dacă o privim ca pe o miscare crestină. Ea apare în America, tară în care spiritismul se născuse cu cincizeci de ani mai înainte, într-un climat psihologic foarte asemănător celui de acum: o pietate protestantă ucisă de rationalism si coplesită brusc de experienta reală a unor „puteri” invizibile care nu pot fi explicate pe cale ratională sau stiintifică.

    Miscarea are succes răsunător tocmai in tările cu puternice traditii în activitătile mediumistice si de spiritism: în primul rând America si Marea Britanie; apoi Brazilia, Japonia, Filipinele si Africa.

    Ortodoxia si religia viitorului – cap VII. „RENASTEREA HARISMATICA” UN SEMN AL VREMILOR

    http://www.sfaturiortodoxe.ro/religiaviitorului9.htm

    PS: La o emisiune Trinitas TV, parintele Nicolae Dima obseva ca 90,… % din locuitorii SUA sunt religiosi si se inchina lui „Dumnezeu”. Cu eleganta si amaraciune se intreba: Carui Dumnezeu se inchina ei ? Cu exceptia celor 2% orrtodocsi, raspunsul il avem mai sus….

Spune-ți părerea