Țara Sfîntului Gheorghe

Nu există în lume o ţară care să aibă o mai în-semnată legătură cu Hristos şi sfinţii Săi decît Georgia.

Numele “Georgia” este numele cu care lumea occidentală a înţeles că trebuie să identifice această ţară (în georgiană i se spune Sakartvelo, adică ţara kartvelebi-lor, cum se numesc, pe ei înşişi, georgienii), ea fiind cu adevărat ţara Sfîntului Gheorghe [1]. Căci este limpede că nu neamul acesta l-a ales pe Sfîntul Gheorghe călăuzitor duhovnicesc, ci sfîntul i-a ales pe georgieni spre a-i ajuta să lupte lupta cea bună. Iar ei au răspuns chemării, întrebuinţîndu-şi cum se cuvine talanţii: în lupta cu balaurul, indiferent de întruchiparea lui. Eroismul lor nu trăieşte numai în documente istorice şi patericale, pentru că începînd cu războiul abhaz din 1991-1993 georgienii şi-au umplut din nou această măsură, angajaţi într-o tragică luptă de apărare. Astăzi ei sînt din nou sfîşiaţi de interesele marilor puteri.

Drapelul naţional este format din 5 cruci. Una împarte spaţiul pe verticală şi pe orizontală, iar celelalte ocupă cele patru despărţituri rezultate. Semnificaţia este limpede: Hristos rînduieşte întinderea lumii, după care o guvernează proniator. Crucile sînt roşii pe fond alb, cromatica aceasta avînd de-a face cu imperialitatea şi imanenţa hristică. Cele 4 cruci mici au o formă specific georgiană, cu braţele egale, uşor evazate, amintind oarecum de forma crucii de Malta.

Georgia

Istoria georgienilor a început o dată cu a celor mai vechi neamuri de pe pămînt. Deşi au venit peste ei hitiţi, mezi, proto-perşi, greci, romani, iar mai încoace mongoli, otomani, perşi şi ruşi – întîi ţarişti, apoi sovietici, iar acum ruşi “federativi” –, ei n-au pierit, ci, deşi de nenumărate ori înfrînţi, au izbutit totuşi să respingă orice amestec care ar fi putut să le dizolve fibra.

De cînd L-au primit pe Hristos, în sec. IV, ei nu au schimbat nici o iotă din dreapta credinţă, deşi au fost mereu înconjuraţi şi de cele mai multe ori agresaţi de păgîni şi eretici. Asaltaţi uneori de monofiziţi, au rămas cu aceştia într-o apropiere exclusiv teritorială. După izolarea de Bizanţ, abia din sec. XVIII au mai fost în contact teritorial direct cu o ortodoxie, dar şi atunci cu una mai degrabă subminantă decît frăţească, anume cu cea rusă.

Unele dintre valurile devastatoare ale năvălitorilor, care nu au putut desfiinţa spiritualitatea georgiană, au distrus însă formele ei instituţionalizate, precum academiile neoplatonice – centre de studii filosofice, teologice şi ale celorlalte ştiinţe. Ele au funcţionat pentru o vreme, începînd cu sec. XI, una în Mînăstirea Ikalto, mînăstire fundată în secolul V în bogata regiune Kahetia, din Est, şi alta în Mînăstirea Gelati de lîngă marele oraş Kutaisi, din Vest. Iar “academie” însemna absolut tot ce presupunea asta în cultura bizantină, adică în cultura universală a momentului, de la excelenţa spiritului pînă la măreţia edificiului şi bunăstarea necesară unei bune funcţionări administrative. De fapt, existenţa acestor academii, ale căror performanţe sînt probate de ştirile despre învăţaţii lor, alături de marile piese arhitecturale păstrate din aceeaşi perioadă – a renaşterii georgiene a secolelor XI-XII – şi nu în ultimul rînd ampla creaţie a lui Şota Rustaveli, care a decantat literar realitatea cavalerismului, iubirii şi gustului poetic, fundamentale în existenţa georgiană, dau măsura anvergurii spirituale a acestui neam.

“Încăpăţînarea” istorică a neamului georgian este aceeaşi cu a omului creştin pentru care mîntuirea cuprinde şi salvarea identitară, dar este în orice caz mai presus de aceasta. De cele mai multe ori strivit fizic de actele barbare şi antihristice, supus istoric prin forţă brută, neamul Sfîntului Gheorghe şi al lui Hristos a trăit prin moartea aleşilor, prin spirit şi întru Cuvînt.

Astăzi Georgia e un fel de Românie de 4-5 ori mai mică – dar numai după un criteriu cantitativ – aşezată pe ţărmul estic al Mării Negre. Ţara are o formă oarecum dreptunghiulară (îngustată în partea de est), iar munţii ei, spre deosebire de Carpaţi, sînt aşezaţi pe două linii drepte: una pe graniţa de nord, Caucazul cel Mare, alta pe graniţa de sud, Caucazul cel Mic. Podişuri întinse şi în mare parte fertile fac legătura între munţii cu zăpezi veşnice (dintre care cel mai înalt, Kazbeg, are vreo 5040 metri) şi litoralul unde se cultivă citrice. Tbilisi, capitala, a fost fundată la sfîrşitul sec. V de regele Vahtang Gorgasali pe rîul Kvari (anterior capitala fusese la Mtskheta, oraş încă existent în apropiere) şi concentrează geografic, spiritual şi istoric toate datele Georgiei. Tbilisi a fost distrus de multe ori de năvălitori, în special de mongoli, dar a continuat să existe agăţat de mînăstiri şi resturi de cetăţi – singurele construcţii care dăinuie din vechime – şi împodobit, cînd nu s-a putut altfel, fie şi numai de rodii sălbatici. Rodiul, mai degrabă un arbust mare, creşte pe te miri unde, iar fructele lui sîngerii, cu aspect foarte cărnos, se coc pe rînd, astfel că, vreme îndelungată, mai multe generaţii stau prinse pe aceeaşi ramură, lăsînd să se vadă limpede toate fazele devenirii mugurelui în floare şi a florii în fruct.

Limba georgiană nu este asemănătoare nici unei alte limbi, cu excepţia limbii bascilor, cu care unii lingvişti găsesc anumite similarităţi. E o limbă bogată, excepţional nuanţată, în care Sf. Scriptură a fost tradusă din sec. V (există totuşi dispute asupra acestei datări, căci cel mai vechi manuscris scripturistic, o parte a Psaltirii, provine “abia” din sec. VII). Iar o limbă ca aceasta, ce pare desprinsă literalmente din trunchiul comun ante-babilonic, vorbită de un neam atît de păstrător în ale spiritului, nu putea avea decît o scriere proprie (una dintre cele vreo 20 existente acum în lume), inventată, după tradiţie, în sec. III î.H.

Georgia

Pe teritoriul Georgiei moderne, georgienii sînt covîrşitor majoritari. Chiar în Abhazia, regiunea separată de facto şi de unde au fost izgoniţi sau ucişi absolut toţi georgienii, ei erau de trei ori mai mulţi decît abhazii, cei veniţi în aceste locuri abia cu vreo 200 de ani în urmă. Georgienii erau majoritari pînă mai anii trecuţi şi în Osetia de Sud, o regiune aflată în Caucazul de Nord şi care a fost dintotdeauna, ca şi Abhazia, o zonă neîntrerupt georgiană.

Ca şi România, care, în urma acţiunilor Uniunii Sovietice, a pierdut teritorii în favoarea Ucrainei sovietice, Georgia a pierdut teritorii în favoarea Azerbaidjanului sovietic, situaţia perpetuîndu-se, bineînţeles, şi după declararea independenţei acestuia din urmă. Dar Georgiei îi mai luaseră deja mari suprafeţe Turcia şi Rusia, într-o împărţeală primitivă, dar cu pretenţii imperiale, cînd, la sfîrşitul sec. XVIII, aflaţi de sute de ani sub dominaţie otomană, georgienii au încercat să joace cartea rusească pentru a se elibera. Dar cartea rusească s-a arătat a fi mai degrabă o ruletă rusească, pentru că ruşii i-au scăpat de otomani numai în măsura în care s-au instalat ei înşişi în loc. Aşa se face că în părţile stăpînite azi de Turcia se pot vedea unele dintre cele mai frumoase – sau poate chiar cele mai frumoase – biserici georgiene din Evul Mediu.

E greu de explicat cum au rezistat spiritual georgienii în faţa distrucţiei comuniste. E greu în sensul că nu există o “reţetă georgiană” care să poată fi recomandată sau împrumutată. Pentru a înţelege deplin rezistenţa lor (şi, eventual, pentru a suferi ca ei fără să te sminteşti), trebuie să fii mai întîi georgian. Există, însă, cîteva date care conturează o idee despre talantul georgian.

În 1921, după 3 ani de la cîştigarea independenţei faţă de Rusia ţaristă, Georgia a fost anexată, fără explicaţii sau argumente, Uniunii Sovietice şi, după moda sovietică, aproape toate mînăstirile au fost golite de monahi: unor biserici li s-a dat altă întrebuinţare (sală de spectacol, în cel mai bun caz), altele au fost lăsate în paragină, iar altele păstrate ca obiective turistice – de exemplu o bisericuţă zidită în sec. IV sau o catedrală din sec. XI unde se păstrează cămaşa lui Hristos. În vremea comunismului, evident, nu a fost permisă educaţia religioasă. Şi totuşi, după căderea comunismului şi dobîndirea independenţei, reconstrucţia Georgiei a început cu restaurarea bisericilor şi mînăstirilor vechi şi zidirea unora noi. Iar tot ceea ce s-a construit după 1990 reînnoadă tradiţia vechii arhitecturi georgiene. Nu există nici un fel de inovaţie estetică şi ochiul neexersat ar putea uşor lua o biserică isprăvită acum 5 ani drept una din sec. XIV, restaurată sau nu. Nu doar că nu vezi în Georgia vreo biserică cu termopane în ramă PVC (halal nume!), ci sînt unele ridicate întrutotul după meşteşugul vechi, pînă la a fi acoperite cu pietre mari, perfect fasonate şi îmbinate ca în urmă cu o mie de ani. O singură biserică iese oarecum din rînduiala veche, dar asta numai din pricina marilor ei dimensiuni: Biserica Sameba, cu hramul Sfintei Treimi. Aceasta este un fel de “Catedrala Mîntuirii Neamului”, dar pe care georgienii, o dată ce le-a venit gîndul bun de a o face, au şi purces a o zidi. Lucrarea a debutat la începutul anilor ’90 şi a durat mult, din pricina piedicilor financiare ale întregii ţări. Chiar dacă ansamblul eclesial poate prilejui “esteţilor puri”, adică neinteresaţi de altceva decît de forme, anumite comentarii, mai ales pe seama mărimii şi a unor detalii ale anexelor, românul ar trebui să se abţină de la astfel de gînduri, căci mai întîi ar trebui să înveţe de aici că zidirea catedralei trebuie să-şi afle imediat locul în inima unei capitale ortodoxe. Şi că piatra ei de temelie trebuie agonisită din preaplinul sufletului, iar nu dată la o parte pretextînd sărăcia pungii ori inoportunităţi urbanistice.

Georgia

Dar nu e de mirare că georgienii au refăcut această legătură bisericească. Patericul georgian e plin de sfinţi, mucenici şi drepţi, dintre care cei mai mulţi sînt neştiuţi după nume, căci martirii nu au murit cu zecile, ci cu zecile de mii. Numai la cucerirea Tiflisului în sec. XIII, de către perşii conduşi de Gealaladin, au fost ucişi o sută de mii care au refuzat, de la copii pînă la bătrîni, să primească islamul în locul lui Hristos.

Georgianul, om al lui Hristos, iubeşte viaţa. E atît de falsă imaginea pe care contemporaneitatea o dă în mod curent credinciosului: un bigot prost-dispus, acrit de posturi şi incapabil de veselie! Dacă, într-adevăr, vreun creştin este astfel, atunci prin chiar aceste lucruri el păcătuieşte. Sfinţii, spre pildă, fiind credincioşi, sînt rugători, dar şi raţionali, după măsura cuvenită a acestui dar dumnezeiesc; şi sînt senini şi veseli. Iar cine a stat cît de cît în preajma vreunui monah îmbunătăţit sau preot înţelepţit, e cu neputinţă să nu fi descoperit umorul subtil pe care bunătatea acestor oameni îl practică.

Felul în care georgianul iubeşte viaţa se vede cel mai bine la petreceri. În Georgia, ca în oricare altă parte, petrecerea se face cu mîncare, băutură şi muzică, iar elementul specific este toastul. De fapt, o petrecere aristocratică se învîrte tocmai în jurul toastului, fie că e vorba de aristocraţia intelighenţiei, fie că e vorba de veritabila aristocraţie de sînge care nu a pierit o dată cu ultimul rege, la sfîrşitul sec. XVIII, şi care, deşi nu e onorată oficial, e încă onorată de recunoaşterea populară. Masa e condusă de tamada [2], rol jucat de bărbatul cel mai important al acelei adunări, care rosteşte cele trei toasturi începătoare: primul pentru Dumnezeu, al doilea pentru rege (sau, de cînd el nu mai este, pentru regalitate), iar cel din urmă pentru sfinţi. El va toasta în continuare, măsurat, şi va da mai tîrziu cuvîntul şi altora care vor vrea să toasteze: pentru persoane anume, pentru onoare (care n-a fost nicicînd în Georgia o vorbă goală), pentru dragoste, pentru poezie, pentru victorii, în amintirea celor morţi sau pentru altele. Toastul georgian, care se întinde după măiestria vorbitorului şi miezul subiectului, este el însuşi poezie, sau lecţie de istorie, sau evadare, sau toate dimpreună. Şi nu prea se îmbată georgienii cu vin, căci la toasturi nobleţea vinului se întîlneşte cu nobleţea georgianului; or, din asta nu e chip să iasă o beţivăneală. Iar toastînd, nu se îmbată ei nici cu vin, cu apă rece… Şi poate nu e întîmplător că cele mai vechi seminţe de struguri găsite în lume, bătrîne de vreo 7000 de ani, aproape cît creaţia, au fost găsite în Georgia, unde astăzi se cultivă în jur de 500 de soiuri de vie, adică tot atîtea cît în restul lumii.

În iulie 2008, am oprit maşina într-un sat din Kahetia. Văzusem un tîrg de fructe şi aveam poftă să gust piersicile enorme şi strălucitoare ale locului. M-am apropiat de un ţăran care îşi vindea fructele direct din portbagajul plin al unei Lada sovietice, veche şi răpănoasă ca Daciile pieţarilor noştri cinstiţi. Însoţitorul meu i-a spus că sînt din România şi că vreau să cumpăr cîteva piersici. Ţăranul acela de vreo 60 de ani, nebărbierit, cu mîinile bătucite şi ochii aspri, m-a privit deschis, mi-a întins o sacoşă mare de plastic şi mi-a spus să îmi aleg piersici cîte vreau, nu cu plată, ci ca dar pe care el mi-l făcea mie, străinului. Am luat vreo 5-6 piersici, am vrut să-i mulţumesc şi să plec. Dar georgianul, care, după ce-şi oferise darul, îşi văzuse de alte treburi, nemaifiind atent la mine, şi observase abia acum cîte alesesem, mi-a luat sacoşa din mînă şi a umplut-o pînă sus. Căci, avea să mi se spună, georgienii îi socotesc pe oaspeţii necunoscuţi trimişii lui Dumnezeu… Şi am văzut astfel că cine se ştie în faţa lui Hristos nu umblă cu jumătăţi de măsură…

Georgia

Străbătînd Georgia, am fost încredinţat că oamenii de aici nu au supravieţuit amorf şi cu încăpăţînare sterilă, ci au parcurs traseul post-adamic – legenda spune că se trag din Kartlos, nepotul lui Iafet, al treilea fiu al lui Noe – perpetuîndu-se în neam şi în spirit. Deşi azi într-o precară stare economică, determinată de îndrăzneala separării de Uniunea din proximitate, georgienii au reuşit să se sustragă, chiar dacă nu întru totul, acelei degenerescenţe post-comuniste ale cărei simptome caracterizează adînc existenţa altor neamuri afectate de cei 70 de ani de întuneric roşu. Am călătorit în Georgia în lung şi în lat şi m-am simţit ca acasă şi, poate, chiar mai bine decît atît. Georgienii au toate darurile pe care se spune că le-au avut cîndva românii: sînt iubitori, harnici, credincioşi, viteji şi cu drag de poezie. De altfel, există o legendă georgiană care ar putea explica o anume afinitate a noastră cu georgienii. Se spune că, după ce argonauţii au furat lîna de aur din Colchida, regatul antic din partea de vest a Georgiei de acum, ei au fost urmăriţi de luptători locali care au navigat pe mare pînă au ajuns pe malul vestic, unde au întemeiat cetatea Tomis.

Prin urmare, o genă din neamul ales al Sfîntului Gheorghe de mai tîrziu trebuie că s-a strecurat şi printre locuitorii geto-daci, mai apoi romanizaţi şi deveniţi, oarecînd, români. Şi pentru că nu a dispărut de tot, gena aceasta de viţă spirituală, georgiană ori pur şi simplu omenească, trebuie cultivată, pentru că este gena darurilor pe care Dumnezeu i-a poruncit omului să le înmulţească şi să umple cu rodul lor întreg pămîntul.

Vă invităm să citiți și Georgia: Deșertul Pustnicilor

_______________________

[1] “Gruzia” e numele slavizat. Georgienilor li s-a mai spus în Evul Mediu şi “ivireni”, după numele regatului antic din estul teritoriului, ”Iberia” sau “Iviria”.
[2] În georgiană, accentul se pune aproape întotdeauna pe prima vocală a cuvîntului.

The following two tabs change content below.
Lucian D. Popescu

Lucian D. Popescu

Lucian D. Popescu

Ultimele articole de Lucian D. Popescu (toate)

1 thought on “Țara Sfîntului Gheorghe

Spune-ți părerea