Un roman al Rezistenței Anticomuniste

Această carte se dedică memoriei tuturor acelora care au pierit sau pătimit, pentru patria lor, în închisorile politice ale celor cinci decenii de neîntreruptă dictatură din istoria României moderne. Fie ca din jertfele lor, ca şi din năzuinţele neîmplinite ale acestor decenii, noi, cei de azi, să ne extragem acea tărie morală fără de care nu se va putea reconstrui o Românie cu adevărat prosperă şi liberă!

(Dedicaţia autorului din 1987)

 Corneliu Dida, Valea Nistrei (roman din ciclul Sud-Est Saga), ediția a doua, cu un prolog editorial de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2016
Corneliu Dida, Valea Nistrei (roman din ciclul Sud-Est Saga), ediția a doua, cu un prolog editorial de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2016

Prolog editorial

S-a crezut mult la noi, înainte de 1989, în așa-numita „literatură de sertar”: cenzura ideologică a regimului comunist putea să împiedice apariția publică a unor opere neconvenabile tematic sau ideatic oficialităților, dar nu putea opri dinamica creației; în catacombele lor domestice, autori cunoscuți sau necunoscuți încă, întruchipînd o formă de rezistență care va răzbuna prezentul în posteritate, își urmau destinul creator, în așteptarea unor vremuri mai bune, cînd totul va putea ieși la iveală și se va putea aprecia adevărata măsură cultural-artistică și moral-spirituală a „geniului” nostru contemporan.

Iată însă că după 1989, cînd așa-zisa „revoluție”, oricît de falsă sau de incompletă ar fi fost, a adus măcar libertatea de exprimare și circuitul neîngrădit al tipăriturilor de orice fel, revelațiile – în frunte, desigur, cu Jurnalul fericirii (1991) al lui N. Steinhardt – au fost atît de puține încît, treptat, și-a făcut loc sintagma „mitul literaturii de sertar”: așteptările fuseseră mari, dar realitatea s-a dovedit cu mult mai săracă, nu zic neapărat în capodoperele la care unii visaseră, dar chiar și în opere mai modeste, care să ateste nu „genialitatea” de culise, ci doar autenticitatea unei mai largi rezistențe creatoare. Iar puținul semnificativ care a apărut, în precipitarea anilor ’90, a fost reprezentat mai ales de literatura memorialistică (semnată, de regulă, de foști deținuți politici), nu de o autentică literatură de creație.

Dar chiar și cînd s-a întîmplat să apară vreo operă cu adevărat demnă de prestigiul ideal al „literaturii de sertar”, cum e și cazul cărții pe care o reedităm acum, recepția publică s-a arătat extrem de zgîrcită. Profesioniștii literaturii, din ce în ce mai tributari modelor curente și mai puțin interesați de recuperarea trecutului, fie au ignorat-o complet, fie au ezitat s-o mediatizeze, iar potențialilor cititori, din ce în ce mai dezorientați și mai superficiali, le-a lipsit dacă nu posibilitatea, în orice caz stimulul sau motivația lecturii. Cele cîteva mărgăritare au fost astfel înghițite de nămolul nostru ambiental, într-o lume care reclamă orice alte priorități în afară de cele cultural-artistice. Rămîne speranța – și ea tot mai subțire – ca alte generații, mai vrednice, să le redescopere cîndva și să le așeze la locul cuvenit în memoria noastră legitimantă.

Cartea de față – zămislită în anii ’80 și încheiată în 1987 – a apărut, ce-i drept într-o ediție modestă, acum 22 de ani: Corneliu Dida, Valea Nistrei. Din ciclul Sud-Est Saga, Editura Conpress-Six, Constanţa, 1994 (458 de pagini)*. Ea face parte dintr-un proiect epic mai amplu, de ambiții epopeice, pe care autorului nu i-a fost dat să-l împlinească. Dar chiar și așa, rămîne rotundă în sine și relevantă, constituind probabil cel mai bun roman scris pînă azi pe tema rezistenței anticomuniste și a întregii noastre tragedii istorice din inima secolului XX. Dincolo de siguranța scriiturii, de forța personajelor și de dinamica ideilor, avem de-a face cu fresca unei lumi în toată tulburătoarea ei complexitate. E o realitate care se deghizează în ficțiune romanescă, dar nu pierde nimic din durul ei adevăr: arta naratorului – scriitor nu prin ocupație, ci prin vocație – o potențează fără să o falsifice, oferind cititorului nu doar o suită de lecții de viață și de provocări de conștiință, ci o adevărată „baie” de istorie, atît de vie încît îl face să simtă efectiv răceala apei și pietrele de pe fundul ei. Spațiul concentraționar de la Valea Nistrei, în care converg toate firele epice, este „ocheanul” prin care ni se dezvăluie această lume în dureroasă prefacere, radiografiată la toate nivelurile ei, de la resturile „burgheze” ale lumii vechi, în luptă cu prigoana și marginalizarea, la poporul devenit masă de experiment și de manevră a lumii noi, cu grobienele ei „elite” proletare, în mare parte alogene, sub veghea atentă a hidrei bolșevice și în abandonul indign al unui Occident de la care nu mai emană decît iluzia deșartă că „Vin americanii”  (care nu numai că n-au venit, dar nici n-au avut de gînd în mod serios să vină vreodată!). Sigur, accentul cade pe rezistența anticomunistă, în toate ipostazele ei: grupurile de rezistență din exil (de la care pornește desfășurarea epică, prin personajul-cheie Radu Pavelescu), închisorile și lagărele de muncă din țară, partizanatul din munți, dar și rezistența cotidiană, să-i zicem domestică, a unei umanități ce încearcă să-și salveze condiția în pofida tuturor dramelor cu care se confruntă, pe dinăuntru și pe dinafară.

Cartea se apropie cel mai mult, ca orizont și problematică, de scrierile memorialistice ale foștilor deținuți politici sau luptători din munți, dar autorul, netrecut personal prin astfel de experiențe-limită, nu este propriu-zis un memorialist, ci un cronicar bine documentat, cu o deosebită empatie pentru lumea pe care o zugrăvește și cu un instinct sigur al dozajului estetic, care ridică mărturia la dimensiunile eterne ale creației, cu toată încărcătura ei simbolică și emoțională. Este uimitor cît de bine a reușit să intre în pielea personajelor și să redea o experiență de viață care nu i-a aparținut direct. Astăzi, cînd s-a publicat atîta literatură memorialistică și mărturisitoare, ca să nu mai vorbesc de accesul la arhive (în special cele de la CNSAS), performanța poate nu ar mai fi atît de surprinzătoare, dar ea trebuie măsurată aici în contextul de dinainte de 1989, cînd accesul la arhive era extrem de limitat (dacă nu de-a dreptul imposibil) și nu exista în România o literatură memorialistică sau istoriografică pentru ororile istoriei recente (trecute sub tăcere sau grijuliu falsificate). Și cu atît mai mult cu cît autorul n-a fost nici măcar istoric sau literat, ci… medic.

Baza documentară a lui Corneliu Dida a fost una cu precădere orală: convorbirile cu trăitori sau martori direcți ai experiențelor evocate,  „zecile, poate sutele, de rezistenţi, de deţinuţi politici, de veterani sau prizonieri de război de pe ambele fronturi, de victime ale colectivizării forţate sau ale represiunii sovieto-bolşevice supervigilente, pe care i-am cunoscut sau doar i-am întîlnit meteoric, de-a lungul a mai bine de trei decenii”, cazuri ce nu au lipsit nici din propria familie, în care un unchi, Nicolae (Cola) Dida, a făcut cinci ani de puşcărie şi trei ani de domiciliu obligatoriu, fără proces sau condamnare, iar un altul, Constantin (Tică) Dida, a fost capturat în 1940 la Cernăuţi de Armata Roşie şi tîrît apoi vreme de cinci ani prin gulagul sovietic. De altfel, cartea este dedicată „memoriei tuturor acelora care au pierit sau pătimit, pentru patria lor, în închisorile politice ale celor cinci decenii de neîntreruptă dictatură din istoria României moderne”, cu nădejdea „ca din jertfele lor, ca şi din năzuinţele neîmplinite ale acestor decenii, noi, cei de azi, să ne extragem acea tărie morală fără de care nu se va putea reconstrui o Românie cu adevărat prosperă şi liberă” (Dedicația din 1987). Cîțiva ani mai tîrziu, în ajunul apariției cărții, adăuga, cu nobilă modestie: „Revenind la toţi cei amintiţi aici şi fără de care această carte nu ar fi fost cu putinţă, este evident că mult din ceea ce veţi găsi bun şi autentic în aceste pagini li se datorează lor, în primul rînd. Abia restul îmi aparţine exclusiv…” (Dedicația din 1993).

Mutatis mutandis, demersul lui Corneliu Dida seamănă, sub aspectul documentării, cu cel al lui Dumitru Bacu (autorul primei cărți despre reeducarea de la Pitești, apărute în Occident în 1963**, cînd temnițele politice din România încă nu fuseseră lichidate), trecut prin închisorile epocii staliniste, dar nu și prin Piteștiul perioadei Țurcanu (1949-1951), care a reconstituit pertinent și zguduitor întregul „fenomen” din relatările unor foști „piteșteni” cunoscuți în anii de închisoare sau imediat după aceea. Numai că Dumitru Bacu nu și-a propus să facă literatură, ci să fie doar reporterul fidel al unui experiment fără precedent, deschizînd calea unei bibliografii ajunse astăzi considerabile și care-i rămîne perpetuu îndatorată.

Receptat corespunzător, într-o lume mai sensibilă la reperele și la destinul ei, Corneliu Dida ar fi putut să fie și el deschizătorul de drum al unei direcții literar-artistice de evocare și asumare a trecutului nostru recent: o direcție care nu s-a conturat, ci a fost doar aproximată de cîteva contribuții rămase mai degrabă izolate și marginale. Dar poate că nu este prea tîrziu și că lumea românească va mai găsi resurse și disponibilități, reconfruntată cu astfel de precedente pilduitoare, să umple acest deșert vinovat, la răscrucea dintre creație și memorie.

Pînă atunci, dincolo de contactul cu scrisul său, autorul însuși merită cunoscut mai îndeaproape, în exemplaritatea vieții lui (al cărei fir s-a rupt la numai 66 de ani).

Corneliu Ioan Dida – „doctorul Dida”, cum îi spunea mai toată lumea – s-a născut la Constanța, pe 26 mai 1942, într-o familie de intelectuali aromâni, refugiați din Cernăuți (tatăl său a fost funcționar la Banca Urbană din Cernăuți, unde se stabilise după căsătorie, în 1936).

A urmat Liceul „Mihai Eminescu” din Constanța și apoi Facultatea de Medicină la București, absolvită în 1969. A fost, timp de 5 ani, medic de țară în județul Tulcea, apoi a intrat la secundariat în București și a devenit specialist diabetolog în 1977. A fost un familist devotat și tată a patru copii. Preocupările literare au fost refugiul său constant, iar romanul Valea Nistrei, redactat în 1987, a fost citit „pe sub mînă” în ultimii ani ai comunismului. A lucrat la spitalele Fundeni, Cantacuzino și N. Malaxa din București (pînă în 2004, cînd a fost ales deputat de Constanța în Parlamentul României, pe listele PSD, devenind, ca profesionist, membru în Comisia pentru Sănătate și Familie, pînă în 2008, cînd s-a stins – pe 15 ianuarie – înainte de a-și încheia mandatul parlamentar).

Așa cum dacă a fost membru al Mișcării pentru România*** (candidînd din partea acesteia la alegerile din 1992) nu înseamnă că ar fi fost „legionar” (despre legionarism a avut o părere nuanțată, care transpare și din roman, ca unul al cărui tată fusese prieten apropiat al liderului legionar Traian Puiu), tot așa, dacă spre sfîrșitul vieții a devenit membru PSD (fără nici un fel de ambiții personale, ci doar spre a sluji mai eficient în spațiul public, inclusiv ca membru în consiliul de administrare al Spitalului Județean Constanța) nu înseamnă că ar fi fost „(neo)comunist” (cum să fie comunist – sau măcar om de stînga – cineva care a scris o asemenea carte?!). Apropiații și-l amintesc ca fiind mereu de o probitate fără cusur, trăind mai mult pentru ceilalți decît pentru sine, iar cineva și-a exprimat în scris chiar părerea că „acest om cu vocaţia prieteniei şi a solidarităţii, acest spirit enciclopedic, a cărui viaţă publică reprezintă un veritabil triumf social şi profesional, n-a ştiut să fie fericit în plan privat”.

Nu știu cît va fi rămas în memoria constănțenilor ca politician, dar este în mod sigur mult mai prezent ca medic și publicist. S-a evidențiat ca realizator al emisiunii „Lecţia de istorie”, pe care a prezentat-o la TV Neptun timp de mai mulți ani, înainte de a ajunge deputat. A colaborat la revistele Mișcarea, Contrast, Telegraf, Tomis.

A fost declarat post mortem cetățean de onoare al orașului Constanța, iar în 2009 i s-a dezvelit un bust în fața Spitalului Județean. Însă adevăratul monument nepieritor aș zice că și l-a ridicat singur – Exegi monumentum aere perennius – prin scrisul său măiastru și mărturisitor, și mai ales prin romanul Valea Nistrei, pe care Editura Christiana se simte onorată săl reediteze, ca dreaptă pomenire a unui autor de excepție, dar și a acelei generații mucenicite pentru care am încredințarea că Dumnezeu ne mai rabdă să facem umbră pămîntului.

Valea Nistrei

____________________________________________

* Noua ediție din 2016, datorată strădaniilor sufletești și materiale ale fiicei autorului, dr. Alina Ioana Dida, la care m-am asociat cu toată reverența, îndreaptă tacit unele erori sau inconsecvențe ale ediției princeps și oferă cărții un cu totul alt veșmînt editorial.

** Ultima ediție: Dumitru Bacu, Pitești – centru de reeducare studențească, cu o prefață de Pr. Gheorghe Calciu, ediția a IV-a, îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2011.

*** Și editorialist la publicația aferentă, cu un echilibru și o maturitate pe care puțini colaboratori le mai aveau.

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

Un gând despre “Un roman al Rezistenței Anticomuniste

  1. Multumim pentru faptul ca ne tineti la curent cu evenimenetele culturale din tara.
    Fiti sigur ca lucrarea doctorului Corneliu Dida va ajunge in bibliotecile multor romani din diaspora.

Spune-ți părerea