Teologia mistică și dogmatică (13)

10. Omul «paradisiac» și omul «căzut»

„Și a privit Dumnezeu toate cîte făcuse și iată erau bune foarte” (Facerea 1, 31). Lumea a fost deci, dintru început, operă desăvîrșită a Celui Desăvîrșit. Și nici n-ar fi putut să fie altfel; căci cum ar fi creat o lume precară Cel Atotștiutor și Atotputernic? Sau cum să fi creat o lume rea Cel Atotbun și Atotdrept? Cît despre om, cum să fi fost pieritor și rău cel zidit „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”? Imperfecțiunile de care suferă astăzi omul și lumea nu țin de starea firească, originară, ci sînt „maladii” ale făpturii înstrăinate de Dumnezeu, deci posterioare și improprii Creației, accidentale, iar nu esențiale, introduse prin păcat și urmînd a fi abolite o dată cu acesta.

Este semnificativ că toate religiile păstrează, într-o formă sau alta, memoria mitică unei „vîrste de aur”, a unui timp originar de plinătate a omului și a lumii, anterior istoriei propriu-zise și recuperabil religios (fie mijlocit și parțial, în ritual, fie nemijlocit și deplin, în eshaton, adică la „restaurarea” finală a Creației). De aici acea „nostalgie a paradisului” de care vorbea Nichifor Crainic în termeni creștini sau acea „nostalgie a originilor” de care vorbea Mircea Eliade în terminologia mai generală a istoriei religiilor. Această universală conștiință tradițională a unei desăvîrșiri originare, precum și nădejdea stăruitoare a posibilei ei recuperări – iată temeiul adînc al tuturor manifestărilor religioase, principiul și finalitatea lor.

Cum era omul în starea lui originară, conform revelației biblice? Am văzut deja că el a fost conceput ca sinteză și încununare a întregii Creații, fiind înzestrat cu toate puterile fizice și spirituale prin care să-și poată împlini menirea în sînul lumii și în raport cu Creatorul său. Scripturile mărturisesc în multe locuri această măreție dintîi: „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut după chipul ființei Sale”, stă scris, de pildă, în Înțelepciunea lui Solomon (2, 23). Numai că „prin pizma diavolului moartea a intrat în lume și cei ce sînt de partea lui vor ajunge s-o cunoască” (ibidem, 2, 24). Iată cum ne înfățișează lucrurile Mărturisirea ortodoxă (I, 23; ed. cit., pp. 41-42): „De două feluri este starea lipsei de răutate (după Sfîntul Vasile [cel Mare]). Întîia este o îndepărtare de bunăvoie de la păcate, cînd, adică, omul se îndepărtează cu însăși voința sa de la greșeli, datorită deprinderii pe care o are și a obișnuinței îndelungate cu faptele bune. A doua este neștiința și necunoașterea răului, adică atunci cînd nu cunoaște și nici n-a încercat întru nimic răul, fie din pricina vîrstei, fie din alte pricini. De acest al doilea fel erau nevinovăția și lipsa de răutate în Adam, înainte să păcătuiască, sădite într-însul potrivit cu toată desăvîrșirea și dreptatea, atît în privința minții, cît și în privința voinței. În minte se cuprinde toată știința, iar în voință toată blîndețea și bunătatea. Deci cunoscînd Adam prea bine pe Dumnezeu (întrucît, în vremea aceea, îi era îngăduit și i se cuvenea), […] cunoștea toate lucrurile împreună cu El [este vorba de o modalitate de cunoaștere cu totul deosebită de cunoașterea noastră de tip intelectual; este o cunoaștere totală, esențială, supra-rațională și non-discursivă, prin har; numai marii înduhovniciți se învrednicesc în parte și-n veacul de acum de o astfel de cunoaștere mistică, superioară oricărei alteia, dar de neînțeles pentru omul lipsit de credință – n. n.]… Cît despre voință, aceasta se supunea întotdeauna judecății, cu toate că era pururi slobodă, omul avînd putere să păcătuiască sau să nu păcătuiască [discordia dintre minte și voință este caracteristică doar omului „căzut” și reprezintă o proastă întrebuințare a libertății originare – n. n.]… Așadar, într-o astfel de stare de nevinovăție și lipsă de păcat se afla omul, asemenea îngerilor. Cum însă a greșit, călcînd porunca, îndată, chiar acolo, în rai, el a căpătat starea de păcat și a ajuns muritor, căci așa ne încredințează Scriptura, zicînd: «Plata păcatului este moartea» [Romani 6, 23]. Și atunci, pe dată a pierdut desăvîrșirea judecății și a cunoștinței, iar voința s-a plecat mai mult spre rău decît spre bine. Și astfel, o dată ce el a încercat răul, starea de nevinovăție și de lipsă de răutate s-a schimbat în starea de păcat, iar omul creat desăvîrșit s-a înjosit întru atîta încît să spună, dimpreună cu David: «Iar eu sînt vierme și nu om» [Psalmul 21, 6]”.

Nici un gînd și nici o pornire necurată nu umbreau la început nestricăciunea firească a primilor oameni: „Adam și femeia lui erau amîndoi goi și nu se rușinau” (Facerea 2, 25). Fericitul Augustin comenta: „Erau amîndoi goi și nu se rușinau; nu ca și cînd nu și-ar fi cunoscut goliciunea, ci nu se rușinau pentru că nici o poftă nu le mișcase încă sensibilitatea împotriva voinței lor”, iar Sfîntul Ioan Damaschin vedea în aceasta „punctul culminant al nevinovăției” (D. Fecioru traduce: „al impasibilității”; a se vedea Dogmatica, ed. cit., p. 68).

Și trupește omul era perfect sănătos, necunoscînd beteșuguri sau dureri. Dar, peste toate, omul era nemuritor. „Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii” (Înțelepciunea lui Solomon 1, 13), ci moartea a intrat în lume prin mijlocirea pizmuitoare a diavolului și ca „plată a păcatului”, prin care toate s-au smintit din firea lor.

Pe de altă parte, omul începuturilor trăia în deplină armonie cu întreaga Fire, toate supunîndu-i-se cu blîndețe, ca unui stăpîn legiuit. Omul stăpînea deci natura în chip firesc, fiind părtaș cu ea al aceleiași ordini dumnezeiești, iar nu în chip silnic, cum umblă să o stăpînească astăzi (desfigurîndu-și nebunește propria lume, după ce s-a tot desfigurat pe sine însuși). Totuși, și după „cădere”, omul, cîtă vreme s-a raportat religios la lume, a păstrat o legătură intimă cu natura, cum se vede mai ales din monumentele literaturii primitive sau ale celei orale. Omul modern pricepe însă din ce în ce mai puțin resorturile adînci ale acestei intimități arhaice, ce merge pînă la o mărturisită „frățietate” ontologică și mistică. În fața acestei comuniuni complexe, omul modern rămîne adesea fermecat, dar și nelămurit, nemaiputînd-o experia ca atare și reducînd de obicei totul la biata lui perspectivă… estetică. „Înstrăinarea” omului modern este aproape totală: și de Dumnezeu, și de propriul său spirit, și de adevăratul spirit comunitar, și de „dimensiunea cosmică” a existenței.

În concluzie, „starea primordială se caracteriza printr-o desăvîrșită armonie a omului cu Dumnezeu și cu sine însuși, dar și cu natura externă. Cu sine pentru că trupul, netulburat de patimi și nestricăcios, era organul de manifestare al sufletului curat; cu natura pentru că în aceasta nu întîlnea nici o piedică activității sale; cu Dumnezeu pentru că era în comuniune cu El [„Fără de ajutorul lui Dumnezeu, omul n-ar fi putut viețui în pietate nici măcar în rai”, observa Fericitul Augustin – n. n.] și spre El erau îndreptate cugetarea, dorința și iubirea lui” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 522).

Trebuie făcută însă precizarea, foarte importantă din punct de vedere dogmatic, că această desăvîrșire a omului primordial nu era totuna cu desăvîrșirea dumnezeiască. Căci nimic din afara lui Dumnezeu nu poate fi perfect în felul în care este Dumnezeu Însuși. S-ar șterge atunci hotarul dintre Dumnezeu (Creator) și om (creatură), ceea ce creștinismul (dar și simpla minte sănătoasă) nu poate admite. S-ar întuneca astfel și rostul omului în lume, care este tocmai acela de a atinge, prin propria-i lucrare, alte și alte trepte de desăvîrșire, în perspectiva „asemănării” cu Dumnezeu (care însă nu va ajunge niciodată identitate). În fine, „căderea” însăși ar deveni astfel inexplicabilă, căci dacă omul ar fi fost perfect în felul lui Dumnezeu, atunci n-ar fi putut să cadă, iar dacă a căzut, rezultă una din două: sau că omul n-a fost și nu poate fi perfect în felul lui Dumnezeu (ceea ce dogma ne și învață), sau că nici perfecțiunea lui Dumnezeu (dacă e una cu a omului) n-ar fi lipsită de primejdia „căderii” (ceea ce reprezintă o pură blasfemie). Desăvîrșirea originară a omului nu era, așadar, absolută, ci numai relativă în raport cu Dumnezeu (căci nu se pot măsura cu o măsură ființa creată și Ființa necreată). Sau, mai bine zis, ea era o desăvîrșire relativă tinzînd spre absolut. Din această perspectivă trebuie interpretate și cuvintele Domnului: „Fiți, dar, voi desăvîrșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvîrșit este!” (Matei 5, 48).

Lucrul acesta poate fi mai bine înțeles dacă ne oprim o clipă asupra problemei nemuririi protopărinților, dînd ascultare iarăși comentariului augustinian: „Pînă la păcat, trupul omului putea într-o privință să se numească muritor, iar în altă privință nemuritor: muritor pentru că putea muri; nemuritor pentru că putea să nu moară, dacă n-ar fi păcătuit. Astfel, era muritor după însușirea firii trupului, dar nemuritor după harul dat de Creatorul său”. Deci trupul nu era nemuritor în sensul că nu putea să moară (non posse mori), ci numai în sensul că avea putința să nu moară (posse non mori), cu condiția sine qua non de a nu fi păcătuit.

Pe acest om al începuturilor, „bogat împodobit cu toate bunurile care rezultă din nevinovăție” (Evghenie Bulgaris), îl numim aici om „paradisiac”. „Domnul Dumnezeu a sădit rai în Eden, spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care îl zidise” (Facerea 2, 8). Noi, românii ortodocși, întrebuințăm mai ales termenul de „rai” (în loc de „paradis”), așa cum spunem mai ales „iad” (în loc de „infern”). Raiul nu trebuie înțeles însă doar literal, ca un spațiu anume, ci mai ales simbolic, ca o stare de comuniune spirituală (el reprezintă „acordul perfect între om și Dumnezeu”, cum îl definea Nichifor Crainic). Omului acestuia „paradisiac” i se opune omul „căzut”, adică intrat, prin orgoliu și neascultare, sub determinarea păcatului și a morții. (continuare)

_________________________________

Citiți și „Temeiurile și izvoarele creștinismului”:

Partea I: De la iudaism la creștinism
Partea a II-a: Iisus Hristos (I)
Partea a III-a: Iisus Hristos (II)
Partea a IV-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (I)
Partea a V-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (II)
Partea a VI-a: Sfînta Tradiție

Teologia mistică și dogmatică:

Partea I: Teologie și mistică
Partea a II-a: Teologie și dogmă
Partea a III-a: Dumnezeu – Sfînta Treime (I)
Partea a IV-a: Dumnezeu – Sfînta Treime (II)
Partea a V-a: Dumnezeu – Creatorul și Proniatorul lumii
Partea a VI-a: Energiile necreate
Partea a VII-a: Creația (I). Lumea nevăzută
Partea a VIII-a: Creația (II). Lumea văzută
Partea a IX-a: Creația (III). Omul – sinteză a Creația
Partea a X-a: Creația (III). Omul – sinteză a Creației (urmare)
Partea a XI-a: «Chipul» și «asemănarea» lui Dumnezeu în om
Partea a XII-a: «Chipul» și «asemănarea» lui Dumnezeu în om (urmare)

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

Spune-ți părerea