Între Spital și Biserică. O convorbire cu dr. Pavel Chirilă (I)

Desigur, aţi fost botezat, ca toţi românii ortodocşi, la vîrstă foarte mică. Dar, de fapt, cînd şi cum aţi descoperit credinţa ortodoxă?

Munca la Spitalul de Urgenţă m‑a ajutat să descopăr limitele medicinei şi neputinţa doctorului. Am lucrat un timp la salonul cu tentativele de sinucidere, în 4 martie 1977 eram de gardă şi am văzut toate ororile cutremurului, tot în gărzile mele au fost două mari intoxicaţii colective (alcool metilic şi acid azotic) cu zeci de victime; toate acestea m‑au ajutat să‑mi pun întrebări la care nu se poate răspunde cu ajutorul raţiunii şi nici cu argumentele profesiunii medicale.

A fost un moment în care mi‑am pus întrebarea (tipică pentru intelectualii cîrcotaşi) care confesiune creştină este cea adevărată.

Am înţeles că Sfînta Scriptură este Cartea Cărţilor, este textul fundamental pe care trebuie să ne bazăm viaţa creştină. Dar am văzut că atît ortodocşii, cît şi catolicii, protestanţii şi neoprotestanţii argumentează frumos cu texte biblice, deşi învăţătura lor de credinţă este deosebită de cea ortodoxă.

Această constatare m‑a determinat să caut calea „istorică“ pentru a mă lămuri, adică am vrut să văd care dintre învăţăturile de credinţă vine neschimbată din secolul I. Aşa am descoperit minunata şi sublima Ortodoxie. Şi pînă astăzi zic la fel ca Paul Evdokimov: „Cînd merg duminica la Sfînta Liturghie sînt bucuros că mă rog aşa cum se ruga Sfîntul Ioan Gură de Aur în secolul IV şi că Sfîntul Ioan Gură de Aur se ruga aşa cum mă rog eu astăzi“.

Această manifestare a credinţei pe verticală este fascinantă şi îţi dă o certitudine sfîntă că eşti în adevăr.

Dacă simţi firul roşu al celor 2000 de ani de Ortodoxie, coloana infinită care urcă spre veşnicie, simţi că orizontala manifestărilor de credinţă îţi foloseşte doar ca să nu te clatini.

În acelaşi timp, simţi nevoia acută să îmbrăţişezi această coloană.

Ştiu că aţi avut un duhovnic foarte mare. Ce calitate a lui v‑a impresionat foarte mult?

Smerenia desăvîrşită. Regret că nu pot atinge măsura lui. Toate sfaturile pe care mi le‑a dat au fost bune foarte; aceasta pentru că Duhul Sfînt vorbeşte prin duhovnicii smeriţi, iar de la cei mîndri se retrage discret. Cred că acesta este cel mai important criteriu atunci cînd trebuie să ne alegem un duhovnic.

L‑am întrebat odată cum pot să cunosc un episcop bun, de mare nădejde pentru Biserică. Mi‑a răspuns aşa: „Vezi de cine îi este frică, de Dumnezeu sau de oameni“.

Aţi primit sfaturi importante de la duhovnicii mari?

Cei mai mari duhovnici sînt, de regulă, monahi. Ei au exerciţiul ascezei şi dacă sînt şi smeriţi Duhul Sfînt vorbeşte prin ei. L‑am cunoscut bine pe Părintele Arsenie Papacioc. Cu puţină vreme înainte de trecerea la cele veşnice l‑am vizitat; nu mai mult de cîteva minute, căci era bolnav, căzut la pat, cu un trup neputincios dar cu un spirit viu.

– Părinte, spuneţi‑mi un cuvînt de folos.

– Da, fii atent: trebuie să priveghezi şi să fii tare în fiecare clipă, căci în fiecare clipă poţi cădea! Dar să‑ţi mai spun ceva pentru vremurile care vin: Noi creştinii nu putem dansa după orice lăutar.

După evenimentele din ’89, aţi fondat şi deschis Aşezămîntul CHRISTIANA. Cum a fost primită înfiinţarea unui aşezămînt medical‑creştin?

Aşezămîntul CHRISTIANA a trezit atitudini contradictorii încă de la înfiinţare. La scurt timp după fondarea Asociaţiei CHRISTIANA, am mers la Patriarhul României să‑i spun intenţia de a deschide un spital creştin care să aplice şi să promoveze conceptul de medicină creştină şi unde să lucreze şi monahii specializate. Alături era un episcop care pe loc a replicat şi a spus că nu e bine, deoarece misiunea maicilor era una singură: rugăciunea.

Nu m‑am smintit de acest răspuns, pentru că duhovnicul meu şi alţii mi‑au spus că a fi soră medicală‑maică sau doctor‑maică e acelaşi lucru cu a avea orice altă ascultare în mănăstire.

Am găsit mai tîrziu o frază scrisă de Cuviosul Paisie Velicikovski, care sună aşa: „Singurul motiv pentru care poate lipsi un monah de la Sfînta Liturghie este îngrijirea unui frate bolnav“.

Mergînd apoi mult prin mănăstiri, am văzut diferite ascultări binecuvîntate de maica stareţă, ca de pildă: păzitul porcilor şi al oilor, confecţionarea de pulovere şi covoare, munca la grădina de zarzavat, călugări care mergeau cu o tăbliţă de gît să colecteze fonduri prin tîrguri şi la hramuri, vînzătoare de obiecte bisericeşti, maici „la palat“, maici „la maica stareţă“, „şoferul mănăstirii“ etc. Toate acestea sînt importante, dar îngrijirea bolnavilor – cu nimic mai prejos.

În al doilea rînd, cînd am văzut o astfel de intervenţie, m‑am dus cu gîndul la Sfînta Scriptură şi mi‑am dat seama, o dată în plus, cît de preţioasă era pentru Mîntuitorul vindecarea bolnavilor şi cît de generoase sînt pasajele noutestamentare care descriu bolile şi vindecările. Iar, pe de altă parte, opera Sfîntului Vasile cel Mare nu poate fi contestată.

Prea Fericitul Părinte Patriarh a venit împreună cu alţi ierarhi la deschiderea Spitalului CHRISTIANA şi au binecuvîntat această lucrare. Timp de patru ani au venit mereu; eu am spus tot timpul că Aşezămîntul CHRISTIANA este un aşezămînt ortodox şi aşa – chiar dacă nu era finanţat de Biserică – mă bucuram să spun şi lumea să înţeleagă că este al Bisericii. Prin personalul ortodox, preot, Sfînta Liturghie, prezenţa maicilor – eu chiar cred că a fost un spital ortodox.

Mai tîrziu, cînd aşezămîntul a fost distrus (sau, mai bine zis, în timp ce se lucra la distrugerea lui) şi eu am suportat cele mai dureroase calomnii şi defăimări, ierarhii au fost mai rezervaţi.

ÎPS Bartolomeu, om care a făcut puşcărie politică şi care a ştiut ce înseamnă să fii acuzat pe nedrept, m‑a sunat într‑o zi şi mi‑a oferit tot sprijinul.

Asociaţia CHRISTIANA a organizat multe manifestări ştiinţifice şi culturale. Primul simpozion a avut ca temă ,,Funcţiunile arhitecturii mănăstireşti“, pornind de la faptul că intenţionaţi să construiţi un spital‑mănăstire sau spital‑biserică. Ce vă amintiţi de la acel simpozion?

În condiţiile anului ’90, a fost emoţionant. Era prima dată cînd puteam să ne întîlnim, să ne manifestăm şi să ne spunem părerile, după atîţia ani de propovăduire ateistă.

Totuşi, un renumit pictor bisericesc a spus într‑o intervenţie la acel simpozion, că ierarhul trebuie să se priceapă la arhitectura şi pictura Bisericii, ca să nu păţim ca la Agapia.

A doua zi, unul dintre participanţi a mers la Prea Fericitul şi i‑a spus că a apărut o asociaţie nouă făcută de un doctor şi care a organizat un simpozion unde au fost criticaţi ierarhii…

Prea Fericitul l‑a întrebat pe un preot al cetăţii cu bun renume, care a fost la simpozion. El i‑a spus: ,,Nu a fost chiar aşa rău, Prea Fericirea Voastră“.

Şi viaţa a mers înainte.

Am avut la un moment dat intenţia să publicăm un album cu icoanele făcătoare de minuni din România, prin Editura CHRISTIANA.

Am identificat, la vremea aceea, cred, 11 icoane faţă de care există o mare evlavie populară. Am cerut acordul episcopilor să le reproduc. Toţi mi‑au aprobat şi s‑au bucurat, cu excepţia unuia singur, care mi‑a scris o scrisoare neplăcută (urîtă), spunîndu‑mi că nu concepe să facem afaceri cu icoane. I‑am răspuns că Asociaţia CHRISTIANA este filantropică, nu este un SRL, vrem să facem doar misiune cu ele şi, în plus, noi, cei care am studiat aici, în România, nu ne pricepem atît de bine la afaceri precum cei care au studiat în…

Ulterior, acelaşi ierarh, peste mai mulţi ani, m‑a certat în public, de faţă cu alţi clerici şi ierarhi (probabil că aşa se simte dînsul mai bine), acuzîndu‑mă pe nedrept că sectarizez Biserica. Această acuzaţie am considerat‑o cea mai mare jignire care mi s‑a adus vreodată.

Nu m‑am smintit nici de data aceasta, nici cînd mi‑am dat seama că era mai bine să fie preocupat de colegii din Sinod care, chiar în zilele acelea, co-liturghiseau sau se împărtăşeau cu catolicii…

Regret că trec anii şi acest ierarh continuă să mă certe din cînd în cînd. I‑am făgăduit că – prin porunca duhovnicului meu– nu îi voi aduce niciodată atingere sau critici publice. Sper să avem, cîndva, o relaţie mai bună. (continuarea)

(Din Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Întîmplări din Biserică şi Spital. Dialog consemnat de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, București, 2014, pp. 35-71)

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Spune-ți părerea