Neamul în Biserică. O perspectivă teologică asupra naționalului

Naţionalismul – călcîiul lui Ahile?

Compromis dinăuntru şi diabolizat din afară, traver­sînd de­rutant istoria secolului XX dinspre extrema dreap­tă spre extre­ma stîngă, naţionalismul e privit azi cu o suspiciune a­proa­pe generalizată, pe fondul unei lumi ce se-ndreaptă galo­pant spre o “nouă ordine mondială” paci­fist-nivelatoare şi în principiu re­fractară la orice dis­curs iden­ti­tar. În aceste con­diţii, orice o­cu­renţă implicită sau ex­­plicită a naţiona­lis­mului pare să con­stituie un fel de “călcîi al lui Ahile” pentru dis­cur­sul ideologic neali­niat, fie el de dreapta sau de stînga.

Este cert că naţionalismul se confruntă cu o dublă cri­­­ză: in­ternă, pe de o parte (handicapul exceselor istorice, di­­­­so­­­luţia cu­­rentă a senti-mentului naţional, desuetudinea dis­­cursivă, di­sen­siunile între gru­puri, mixajul etnic), şi ex­ternă, pe de altă parte (inflaţia pre­ju­decăţilor, diaboli­za­rea media­tică, margi­na­li­­za­rea, provo­cările globalis­mu­lui, e-clipsa ge­ne­­rală a tradiţiei). Singura lui şansă, prin urmare, ar fi aceea de a se redefini din mers şi de a găsi soluţii realiste de aco­modare cu actualitatea, în măsu­ra în care acestea mai sînt posibile şi oportune. Iar îna­inte de a se angaja în vreo ambi­ţioasă campanie politică, forţele na­­ţio­naliste autentice, atîtea cîte au mai rămas, ar trebui mai degrabă să-şi concerteze efor­turile într-o inteli­gen­tă cam­pa­nie de pedagogie naţio­na­lă, care la noi (ca şi în alte ţări din estul Europei) implică, în plus, delimitarea fermă de pseudo-naţionalismul de sorginte comunistă (concu­rent pervers şi în­că redutabil, care ştie să profite, de pe poziţii populiste de stînga, tocmai de destruc­turarea naţio­nalismului propriu-zis, ca şi de lipsa mai gene­rală a unei drepte credibile şi coherente).

Am arătat în altă parte [1] că în istoria modernă a Româ­niei se pot identifica trei tipuri de naţionalism (dintre care numai al doilea e cu adevărat organic şi legitim): naţionalismul masonic (de la Tudor Vladimirescu şi paşoptişti pî­­­nă la fondatorii junimismului), naţionalismul creştin (cu rădăcinile în Hasdeu şi Emi­nescu, dar consolidat abia de ma­rea generaţie interbelică) şi naţio­na­lismul comunist (de la protocronismul ceauşist pî­nă la dis­cur­­sul curent de tip România Mare). Or, aşa cum na­ţio­na­lis­mul creştin a avut de luptat cîndva cu re-ziduurile derutante ale naţio­nalismului masonic (simplu instrument con­­­­­junctural de distrugere a im­periilor tradiţionale), tot aşa naţiona-lismul creştin de astăzi, în măsura în care mai posedă ambiţia şi re­sursele de a juca un rol istoric, într-o încă posibilă “Europă a naţiunilor”, este chemat să salveze “ideea naţională” de reziduurile insalubre ale naţio­nal-comunismului şi s-o reîncredinţeze lui Hristos, Dumnezeul cel Viu al nea­­murilor (cf. Ma­­tei 28, 19-20).

Recurs la ontologie

Orice discuţie despre naţionalism ar trebui să se rapor­teze, în mod principial, la fundamentul său ontologic: “naţia” sau “naţiunea” în sens originar, “etnia” sau “nea­mul”. Numai acest fun­­­­dament onto-logic corect înţeles şi a­su­­mat (realitate com­ple­­xă şi ine­­­­fabilă, pe care o aproxi­mea­ză toţi termenii men­ţionaţi) dă naţionalismului con­sis­tenţă şi legitimitate, din­colo de orice context istorico-politic, după cum contestarea acestui fundament permite criticismul anti­naţional şi imple­mentarea discre­ţionară a noilor proiecte po­li­tice de tip nive­lator.

Este curios (dacă nu cumva simptomatic) că o lucra­­re de referinţă, tradusă mai demult şi în româneşte [2], Enciclo­pe­dia Blackwell a gîndirii politice, înregistrează termenul de “na­ţi­o­­nalism”, dar nu şi pe cel de “naţiune” (pe ca­re-l discută doar superficial, în cadrul arti-colului despre “Na­ţi­onalism”). De alt­fel, de­spre limitele ideologizante în ca­­­re este abordată problema de gîn­direa socio-politică post­be­lică mărturisesc şi unele lucrări occiden­tale altminteri des­tul de consis-tente şi cu mare influenţă în politologia ac­tuală, cum ar fi Nations and Nationalism (a lui Ernest Gell­ner) [3] sau The Ethnic Origins of Nations (a lui An­tho­­ny D. Smith) [4]. În general, s-a trecut dinspre extrema mai veche (şi puter­nic dis­cre­di­ta­tă) a abordărilor de tip ra­sist (de la Gobineau la Cham­berlain şi la ideologii di­recţi ai nazis­mu­lui, în frunte cu un Alfred Rosen­berg) la o altă extre­mă (acreditată astăzi mai ales din confor­mism ide­o­logic): aceea a relativizărlor psihologizante şi so­cio­logizante, ca­re au ajuns chiar pînă la contestarea realităţii o-biective a entităţilor etnice, ca la un E. Kedourie [5] (în pu­bli­cis­tica noas­tră recentă nu s-au stins încă ecourile ti­ra­delor ne­cruţătoare ale d-lui Patapievici, pe urmele lui K. R. Pop­per [6], împotriva oricărui de-terminism naţional, şi mai ales împo­triva aşa-numitului “esenţialism etnic” [7]). Pe aceeaşi linie se înscrie şi demersul “demitizant” al isto­ricului Lu­cian Boia (“Naţiunea este unul dintre marile mituri ale e­po­cii moder­ne” [8]), tributar îndeosebi lucrării “deja clasi­ce” a teo­re­ti­cia­nului stîngist Benedict Ander­son, Imagi­ned com­mu­ni­ties. Reflec-tions on the Origins and Spread of Nationalism [9]. Tendinţa este sin­te­­tizată în această afir­maţie a lui Gusztáv Molnár: “… con­sider sen­timentul naţional ca pe o marcă defi­ni­­torie a perso­na­lităţii umane din epo­ca modernă, dar nu cu­nosc naţiunea ca sub­stantiv” [10]. Această “desubstan­ti­vi­za­re” şi sociologi­za­re a naţiunilor îşi are originile, oricît nu le-ar plăcea s-o recu­noască a­dep­­­­­ţilor ei, în cea mai pură gîn­di­re marxistă. Con­se­cinţa este, desigur, discreditarea naţio­na­­lis­­­mu­lui (ca­re ră­mîne astfel oarecum fără obiect, sau cu o bază mai degrabă su­biectivă şi spectrală), de unde încercările de a-l substitui cu diferite abstracţiuni ideologice, ca de pildă “patriotis­mul con­stituţional” (J. Habermas). Mai nou s-a in­ven­tat noţiunea de “naţionalism civic”, opusă par­şiv te­mu­tului “na­ţionalism etnic”. Corolarul acestor dezvol­tări ideo­lo­gi­­­­ce şi con­­ceptu­ale e de­cretarea falimentului aşa-numitei “ere west­fa­liene” (statale şi naţio­nale) şi procla­marea so­lem­nă a unei “ere post-westfaliene” (deci supra-statale şi supra-naţionale) [11], ce­­­ea ce aduce neplăcut de mult cu ide­i­­le clasice ale francma­so­ne­riei [12] şi cu dis­cur­sul “spi­ri­tual” de tip new-age-ist [13].
Că, în ciuda atîtor destructurări, contaminări şi rela­ti­vizări, naţiunile există, cu tot cu coloratura lor etnică – acesta e un fapt în jurul căruia nu poate să încapă dis­­cu­ţie. Discuţiile încep atunci cînd se cau­tă a se stabili na­tura şi notele definitorii ale acestei realităţi: este ea o realitate secundară, de ordin istoric şi subiectiv, sau este o realitate primară, de ordin metafizic şi obiectiv? Altfel spus, sînt naţiunile (neamurile) entităţi necesare în ordi­nea firească a lumii (fie că o concepem ca determinism na­tural, fie că o concepem ca determinism divin), sau ele au un ca­rac­­ter aleatoriu, conjunctural? E greu de aproxi­mat care ar putea fi cel mai simplu argument pentru even­tualul caracter aleatoriu, dar pentru caracterul necesar este fără îndoială acela că nu există individ fără apartenenţă naţională; ba mai mult, originea etnică e ceva la fel de imposibil de modi­ficat ca şi condiţia umană: aşa cum, născut om, nu mă pot preschimba în altă specie animală, tot aşa, născut român, să zicem, nu mă pot preschimba în chinez, în evreu sau în turc. Îmi pot schimba religia, men­talitatea, pa­tria, cetăţenia, înfă­ţişarea, ba chiar şi sexul – dar cu nici un chip apartenenţa etnică. În mod fatal, fie că-mi place, fie că nu, voi muri drept ceea ce m-am năs­cut; şi, după expresia biblică, “mă voi adăuga la neamul meu”.

Aşadar, înainte de orice altă tratare mai sofisticată (te­o­­­lo­gi­că, filosofică, istorică, etnologică, sociologică, psi­­­­­ho­­­logică, biologică etc.), evidenţa bunului simţ e cea care ne arată că naţiunea, naţionalitatea, naţionalul ţin de o rea­li­tate obiectivă, de un dat al firii. Sigur că mie, om deş­tept şi gelos de libertatea mea, se poate întîmpla să nu-mi convină această stare de fapt şi să mă revolt principial împotriva ei, ca şi împotriva oricărei alte forme de deter­minism. Revolta nu foloseşte însă la nimic dincolo de pla­nul strict al subiec­tivităţii mele: la nivelul ontologic al realităţilor primare, de­ter­minismul nu-i mai puţin existent din cauză că îl contest eu.

Spre o perspectivă teologică

Din unghiul de vedere al unui naţionalism creştin, inte­resează dacă această realitate incontestabilă – naţi(une)a sau neamul – este de la oameni sau este de la Dumnezeu. Episodul biblic al Turnului Babel (cf. Facerea 11, 1-9) spri­ji­­­­­­nă explicit a­ser­­­­ţiunea că diferenţierea „lim-bilor“ (cuvînt care în ve­chi­me avea şi înţelesul de „neamuri“) nu-i străină de vo­­­inţa şi lucrarea divină (dar într-un sens mai degrabă co­rec­ţi­onal). Conştiinţa teologică creştină nu se poate mul­­­ţumi însă doar cu acest vag mit paleosemitic (ce are mai degrabă relevanţă morală şi nu explică decît o latură a pro­blemei [14]), ci reclamă o fundamentare teo­­­logică mai so­­li­dă şi mai cuprinzătoare, în lumina revelaţiei hristice şi a tradi­ţiei biseri­ceşti.

Spre o perspectivă providenţialistă ne duce şi puter­nica încredinţare a lui Israel că este „poporul lui Dumne­zeu“, ales şi chemat să parcurgă mesianic o istorie sfîntă, păzindu-şi cu habotnicie temeiurile identi-tare, tocmai din răs­pundere faţă de Dumnezeul său şi de ordinea di-vină a Creaţiei. Numai că originea şi misiunea de sus Israel le reven-dică strict pentru sine [15], pe cînd pe noi ne preocupă o explicaţie integratoare, în măsură să dea seama nu doar de un neam, ci de toate neamurile, consfinţite ca atare prin uni­versalismul mesajului creştin („La ai Mei am ve­nit şi ai Mei nu M-au primit; chema-voi neamurile şi ace­lea Mă vor prea­mări!“). Cert este că nicăieri în Sf. Scrip­­tură, nici în Ve­chiul Testament, nici în Noul Testament, nu este contestată (sau măcar pusă la îndoială) legitimi­tatea existenţei diferen­ţiate a neamurilor în istorie, cu toa­te consecinţele ce decurg de aici [16]. Nici teologia Sfinţilor Pă­rinţi ai Bisericii nedespăr­ţite, fie ea răsăriteană sau apu­seană, nu se pronunţă în alt sens; ba mai mult, Biserica Ortodoxă, care a păstrat cel mai fidel învăţătura tradiţio­nală, a dăinuit firesc în duhul organi­cităţii etnice, orîndui­tă treptat în Biserici naţionale, pe teme­iul uni­tăţii în di­ver­­sitate a întregii Firi create [17]. Apusul, din păcate, s-a în­depărtat de această viziune realist-spirituală, ab­so­luti­zînd unitatea în detrimentul diversităţii, cu căutarea raţio­nalistă a unui soi de universalism abstract, precursor religios al universalismelor laicizate ale modernităţii, de la „cosmo­politismul“ sau „inter­na­ţio­nalismul“ de ieri pînă la „mon­dia­­lis­­­mul“ sau „globalismul“ de azi. Cu toate acestea, na­tura lu­cru­rilor a opus o rezistenţă semnificativă abuzu­­rilor artifi­ci­ale, naţiunile conservîndu-şi cu îndărătnicie fi­in­ţa şi con­şti­inţa de sine, chiar dacă pe fon­dul unei crize tot mai accen­tuate, ce pare a permite astăzi, cel puţin în Oc­ci­dentul euro-american, pasul îndelung pregă­tit spre a­bo­­lirea definitivă a structurilor naţionale, adică a întregii or­dini tradiţionale a lumii.

Cum se poate deci fundamenta teologic, pe baze scrip­tu­ris­tice, patristice şi ortodoxe, dar şi în confruntare des­chisă cu provocările oneroase ale modernităţii, existenţa legitimă a naţiunilor şi nu mai puţin a naţionalismelor (în sensul neper­vertit al cuvîntului)? Se ştie că problema, conturată în se­co­lul al XIX-lea, a fost des­tul de pe larg şi de cu folos dez­bătută în România interbelică, fie de oameni de ştiinţă creştini, precum Nicolae C. Pau­lescu (socotit de Nichifor Crainic, exagerat poate, chiar „fondatorul naţionalismului creştin“ la meridian românesc) sau Simion Mehedinţi, fie de filosofi cu sensibilitate teologică, precum Nae Ionescu sau Vasile Băncilă, fie de ideologi poli­tici ai drep­tei creştine, precum Corneliu Z. Co­dreanu sau (într-o fază mai tîr­zie) Petre Ţuţea, fie de teologi propriu-zişi, pre­cum Ni­chifor Crainic sau Dumitru Stăniloae. Au avut loc şi polemici de amploare pe această temă (cea mai fai­moasă fiind probabil cea din 1937, în ca­re au fost angajaţi Nae Io­nes­cu, Radu Dragnea, Dragoş Protopopescu şi Dumi­tru Stăniloae). Gândirismul (numit şi „ortodoxism“, nu fără o notă de maliţiozitate [18]), şcoala lui Nae Ionescu (persiflată încă din epocă sub denumirea de „trăirism“ [19]) şi legiona­rismul (cel puţin pînă la moar­tea întemeietorului său şi „de­ca­pitarea“ generală a Mişcării: 1938-39 [20]) au avut ca nu­­mi­tor co­­mun spi­ri­tualismul şi na­ţi­onalismul creştin (u­ne­ori, ce-i drept, cu su­pra­licitări mai degrabă ortodoxiste decît orto­doxe [21], de unde o anume re­zervă a teologiei ofi­ci­ale, ce nu trebuie nicide­cum inter­pretată ca ostilitate de principiu). Et­ni­cul, chiar abordat din perspective diver­gente (Constan­tin Ră­dulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Lu­ci­an Blaga etc.), a con­sti­tuit o preo­cu­pare de căpătîi, cu re­zultate con­siderabile, pe nedrept ig­no­rate astăzi (cînd ni­ve­lul dez­ba­­­terilor congenere, impus din Occident, e unul aproape derizoriu, sub pre­ten­ţia u­nui soi de ştiinţifism i­de­­o­logizat, ad usum gentilium).

Cea mai solidă fundamentare metafizică a naţiunii în duhul teologiei mistice răsăritene, de la înălţimea unei înal­­­te autorităţi teologice, dar şi cu o bună respiraţie filoso­fică, îi aparţine fără îndoială părintelui Du­mi­tru Stăni­loae şi se regăseşte în prima parte a volumului Ortodoxie şi românism [22], care sintetizează un deceniu de dezbateri serioase pe aceas­tă temă [23].

Pornind, în mare, de la aceste antecedente şi raportîn­du-mă inter-pretativ la cunoscutul loc paulinic: „Căci pre­cum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fie­care în rîn­dul cetei sale [24]…“ (I Corinteni 15, 22-23; subl. mea), încerc în continuare o sinteză a ceea ce se poate numi „teo­­­lo­gia neamului“, socotind că acest cuvînt, deşi de ori­gine maghiară, exprimă mai exact înlăuntrul limbii româ­ne sta­tutul ontologic şi dimensiunea mistică a entităţii et­nice sau naţio­nale, avînd şi avantajul de a fi (încă) un termen de circulaţie curentă (spre deosebire de „naţie“, receptat tot mai mult ca un termen învechit şi oarecum li­vresc, eliminat în mare mă­sură din uzul curent de către si­no­nimul parţial „naţiune“, ce are însă un puternic caracter socio-logizant, impus mai ales pe filieră marxistă [25]).

O problemă de conştiinţă creştină

Diferitele denaturări ale naţionalismului în istoria po­­­­li­tică a secolului XX au dus treptat la o compromitere ne­dreaptă a înseşi ideii naţionale, ba chiar la o abrup­­tă echivalare a ei cu ceea ce se numeşte îndeobşte rasism, şovi­nism sau xenofobie.

Faptul acesta a convenit mai tuturor taberelor po­li­­tice de stînga, care s-au grăbit să-şi scoată de aici argu­mente aparent îndreptăţite în sprijinul promovării diferitelor interna­­ţionalisme, mai mult sau mai puţin democratice. Cri­za iden­titară a devenit una dintre mărcile “omului recent” şi principalul factor dizolvant al culturilor tradi-ţionale.

Se pune însă întrebarea dacă procesul tot mai acce­lerat de deznaţionalizare a lumii (pavat poate, ca şi iadul, cu bu­­ne intenţii) nu reprezintă cumva o violentare a ordinii fireşti a existenţei istorice? Nu cumva se petrece, la nive­lul “naţiunilor” şi al “patriilor”, un proces de uniformi­za­re ten­denţioasă, foarte asemănător cu cel încercat la ni­ve­lul indivi­zilor în diferitele regimuri tota­litare (şi mai ales în cel co­mu­nist)? Nu e oare la fel de scandalos să pui în­­tre pa­ranteze personalitatea istori­ceşte consolidată a unor comunităţi ca şi pe aceea a unor indi­vizi umani? Dacă fie­cărui om i se recunoaşte dreptul la personalitate proprie şi la liberă determinare, atunci de ce acest drept nu s-ar cu­veni res­pectat şi în cazul comu­nităţilor umane? Cum să nu existe temeri, în faţa acestor tendinţe nivelatoare cu vă­dit substrat ideologic, că internaţionali­smul democratic al “noii ordini mon­diale” (sintagmă adeseori grafiată cu majus­cule) nu-i decît o for­mă camuflată de totali­tarism, ale cărui victime nu vor mai fi atît indivizii luaţi izolat, cît comunităţile tra­di­ţionale? Din acest punct de vede­re, nu ne aflăm decît pe li­nia de continuitate a comunismului mar­­x­ist (“Proletarul n-are pa­trie!”), deci a aşa-numitului inter­naţionalism proletar, ale cărui baze sînt, cum bine ştim, ateismul şi materia­lis­mul, adică atentatul de tip luci­feric la “ordinea firească a lu­mii lui Dumnezeu” [26]. Cea care se vede agresată, îndărătul or­di­nii po­li­tice, este însăşi or­­­dinea religioasă, care-n spaţiul nostru eu­ropean se iden­tifică organic cu creştinismul.

De aceea, problema naţională se cuvine rediscu­tată (şi) din perspectiva generală a creştinismului, cu toată res­pon­sabilitatea mistică şi morală pe care omul creştin o are în fa­ţa lui Dumnezeu, atît pentru sine, cît şi pentru aproa­pe­le. Trăitor în Biserică, creştinul are conştiinţa vie că nu se mîn­tuieşte “de unul singur”, ci că există cercuri concen­tri­ce de viaţă comunitară (familia, neamul, Biserica), pe care nu le poate eluda nepedepsit, căci pînă şi pentru marea judecată fiecare va învia “în rîndul cetei sale” (I Corinteni 15, 23). Chiar dacă nu avem aici “ce­ta­te stătă­toare” (Filipeni 3, 10), ci “cetăţenia noastră este în ceruri” (Evrei 13, 14), istoria sau “veacul de acum” ră­mî­ne ma­rea “scenă a mîntuirii”, care nu ne poate fi indi­ferentă, după cum nu ne poate fi indiferent “trupul strică­cios” în care vieţuim cu nădejdea “nestricăciunii” ce va să vie. Nu ab­so­lu­tizăm “lumea”, nici nu ne împătimim de ea, dar ne pa­să de rosturile ei, căci tot ceea ce ne înconjoară e spri­jin sau pie­dică pe calea mîntuirii.

Conform ideologiilor curente, naţiunile [27] sînt con­tes­­tate pentru că generează naţionalisme, iar naţionalismele sînt definite ca forme revolute de extremism şi intoleranţă. Dacă naţiunea este devalidată, atunci naţionalis­mele rămîn fără obiect. Este un caz tipic de reducţionism ideologic. În rea­litate, aşa cum spuneam, existenţa naţiunilor este un fapt de evidenţă ele­mentară, iar naţionalismele re­­prezintă consecinţe fireşti ale acestei stări de fapt. Că na­ţionalismele au ajuns uneori la excese repro­ba­bile, acesta e un adevăr. Nu înseamnă însă că orice na­ţi­o­nalism tre­buie condamnat aprioric, aşa cum anumite exce­se pă­ti­maşe ale iubirii nu ne îndreptăţesc să condamnăm iubi­rea în sine – care nu numai că este bună, dar este cel mai ma­­re bun.

Părintele Stăniloae conchidea, la capătul unei minu­ţi­oase analize teologice: “Există, prin urmare, naţionalism şi naţionalism. Exis­tă un naţionalism care poate fi o grea căde­re în păcat – şi de mul­­te ori aşa este –, dar antinaţio­nalismul e prin sine, ca fu­gă nu numai de forma creştină a vieţuirii, ci şi de conţinutul ei firesc, o şi mai grea cădere în păcat. […] Na­ţio­na­lismul, ca tot conţinutul natural al vieţii, chiar dacă nu ne mîntuie el, ci credinţa din el, nici nu ne pierde prac­ti­cîndu-l cu credinţă. […] Naţionalismul, în sine luat, nici nu mîn­tuie, nici nu pier­de. Dar în practică, orice naţionalism sau mîntuie, sau pierde, după cum este sau nu este străbătut de credinţa creştină” (“Naţiona­lis­mul sub aspect moral”, în Ortodoxie şi românism, ed. 1998, p. 104).

Unitatea în diversitate şi iubirea cuminecătoare

Mai întîi se cade arătat că naţionalismul genuin n-are nimic de-a face cu şovinismul sau cu vreo altă formă de izolare ori agresivitate etnică. Tot aşa cum personalismul, la nivelul individual, nu-i o formă de însingurare sau de ne­­ga­re a celorlalţi. Orice persoană este chemată să se dez­volte cît mai mult pe linia propriei personalităţi, a­ceasta con­sti­tuind singura modalitate opti­mă de contri­bu­ţie crea­toare la organismul social. Tot aşa, orice neam es­te che­mat să se dez­volte cît mai mult pe linia tradiţiei pro­prii, spre a aduce sporul său specific umanităţii înseşi, ca­re nu este alt­ceva decît unitatea în diversitate a tuturor comuni­tă­ţilor u­ma­ne, finalitatea lor armonică (integratoa­re, dar nu nivela­toare). E un adevăr banal că, bunăoară în ordi­nea valorilor spirituale, cu cît eşti mai specific, cu atît eşti mai interesant şi mai universal. Căci fiecare este chemat să atingă univer­sa­litatea în propria lui specificitate. Uni­versalul este ideal, specificul este concret. Or, idealul tre­buie întruchipat în concret, pe care-l catalizează şi prin care se valorifică func­ţional. Uni­ver­salul viu, “întrupat”, nu este nicidecum totali­zare amorfă, ci vastă simfonie de note specifice. Cei ce um­­blă să ne ispi­tească în numele unui universalism abstract şi impersonal sînt deopotrivă in-amicii “neamu­rilor” şi ai “omenirii”; şi, implicit, ai lui Dumnezeu, Care a rînduit ca neamurile să existe prin fire şi să co-existe prin iubire, pînă ce se vor înfăţişa, cu zes­trea lor istorică, la marea Lui judecată.

Adevăratul naţionalism înseamnă, aşadar, păzirea şi afir­marea creatoare a fiinţei şi geniului naţional al unui ne­am, dar şi efort conştient de armonizare cu celelalte nea­­muri, în concertul universal al omenirii.

Naţionalismul aces­ta nu are doar baze materiale (bio­logice, istorice, po­li­­­tice), ci şi baze moral-spirituale, me­ta­­fizice şi chiar mis­tice. De ace­ea, cea mai pură formă de naţionalism este naţionalismul creş­­­tin, ca unul care stă sub marele impe­rativ al Iubirii: iubire faţă de Dumnezeu, iu­bire faţă de pro­priul neam, iubire faţă de orice om ca făp­tură a lui Dum­­nezeu. Altfel spus, iu­bi­­re lucidă (în sen­sul mistic al cuvîntului) faţă de ordinea fireas­că a Cre­a­ţiei, în care nea­mu­rile/naţiile, lăsate ca atare de Dum­ne­zeu, sînt forme de exis­­ten­ţă metafizic legi­time şi isto­ri­ceşte necesare.

Orice atitudine – politică sau de altă natură – care con­­tra­vine teme-iului dumnezeiesc al iubirii cuminecă­toare este o formă de patologie istorică. Şovinismul (rasis­mul, xe­­no­fobia), tocmai pentru că se întemeiază nu atît pe iu­birea de propriul neam, cît pe ura faţă de alte neamuri, nu este de­cît o formă de pseudo-naţionalism, ce trebuie repu­diată toc­mai în numele naţionalismului ade­vă­rat. A ames­teca însă ten­denţios lucrurile, cultivînd deli­berat confuzia dintre naţi­o­­nalism şi şovinism [28], denotă o lipsă de probi­tate vecină cu infamia. Din păcate, propaganda antinaţio­nală a reuşit să ino­­culeze adînc această confuzie în con­ştiinţa opiniei publi­ce mondiale, transformînd naţio­na­lis­mul în “sper­ie­toa­rea” de serviciu a lumii contempo­rane. Creştineşte vorbind, de­mersul onest ar fi acela de a ve­ghea ca lucrurile să nu dege­nereze, prin manipulare inte­resată, nici în pseudo-naţio­nalis­mul şovin, nici în pseudo-universalismul antinaţional, care nu sînt decît două fun­dături simetrice ale vieţii istorice.

Neamul între imanenţă şi transcendenţă

În al doilea rînd, se cuvine reamintit că funda­mentul uman al naţionalismului autentic nu este poporul, ci nea­mul. Actualizez aici o distincţie curentă în discursul interbelic de dreapta. Dincolo de imanenţa poporului, există o transcen­denţă a neamului, conexată la Dumnezeu. Cînd spun “po­por”, înţeleg o ipostază actualizată a neamului, uneori fastă, alteori nefastă, în funcţie de virtuţile sau păcatele liber exer­citate de fiecare trăitor curent. Iar cînd spun “neam”, înţeleg comunitatea, deopotrivă istorică şi transistorică, a tuturor ge­­­ne­raţiilor trecute, prezente şi vii­toare subsumate ontologic aceluiaşi “model” identitar de origine divină, avînd o dina­mică structurală complexă, a cărei evaluare definitivă e legată de misterul eschatologic, în raport tainic cu fiecare destin personal. Chiar în stare degenerată, “chipul” neamu­lui continuă să subziste în fiecare dintre noi, aşa cum, creşti­neşte vorbind, la nivelul onto­logic al condiţiei panumane, păcatul n-a des-fiinţat din noi “chipul lui Dumnezeu”, ci nu­mai l-a stricat sau l-a obscurizat. Omul şi-a “ieşit” din fire, pe toate registrele existenţei sale, dar Dumnezeu îi lasă posi­bilitatea şi-i a­dre­sează chemarea de a-şi “veni”/re-intra în fi­rea lui, mîn­tuirea reprezentînd o provocare complexă, deo­po­trivă par­­ticulară şi generală, personală şi comunitară, istorică şi metaistorică. Inşi şi neamuri (realităţi ontologic solidare) se pot pierde sau se pot cîştiga, căzînd toate sub “jude­cată”: nu atît sub judecata omenească a istoriei (care este parţială şi poate fi nedreaptă), ci sub Marea Judecată a lui Dumnezeu, cea de la “plinirea vremii”.

Raportul dintre popor şi neam nu trebuie în nici un caz înţeles simplist, ca unul dintre o realitate fizică, supusă devenirii, şi alta metafizică, sustrasă devenirii. În fond, este vorba de una şi aceeaşi realitate, dar în două ipostaze com­plementare: una care “se arată” în veac, alta care “se as­cun­de” dincolo de veac; sau, altfel spus, de o prelungire a fizi­cu­lui în metafizic, printr-o dinamică tainică şi per­petuă, de ordin cumula­tiv. Tot ce păţeşte un “popor” (ipo­staza sin­cro­nică a realităţii etnice) se înre­gis­trează în con­tul “neamului” respectiv (ipostaza diacro­ni­că a aceleiaşi realităţi). În felul acesta, putem spune, fără nici o ezitare, că “nea­mul” se actualizează şi devine prin “po­por”. A­ceastă dina­mică ni se înfăţişează complexă şi imprevizi­bilă, ca una ce an­gajează tot şirul generaţiilor istorice ale unui orga­nism co­mu­­nitar. De aceea, cum am arătat cu alt prilej (polemica mai veche cu d-l Patapievici, care a prile­juit numeroase lămuriri utile), se poate spune că nu există neamuri o dată pentru totdeauna rele, nici neamuri o dată pentru tot­deauna bune. Ca orice reali­tate care cade (şi) sub incidenţa isto­riei, neamurile nu sînt entităţi perfecte, pentru că omul însuşi nu (mai) este o fiinţă perfectă. Via­ţa naţională se co­lo­­rează şi ea, la toate nivelurile, de vir­tuţile sau de viciile uma­nului, iar neamul, ca ansamblu or­ganic, se resimte, cli­pă de clipă, de starea fie­­cărui mă­du­lar [29]. Aşa cum insul u­man nu poate fi judecat de­fi­nitiv după o singură îm­pre­jurare a vieţii sale, ci o dreaptă jude­cată se cade să ia în seamă ansamblul acestei vieţi, tot aşa neamurile se cade să fie judecate în ansamblul existen­ţei lor istorice (tocmai de aceea precizam mai sus că adevărata lor judecată apar­ţine lui Dumnezeu şi că nu se poate face decît la sfîrşitul istoriei).

Conform în­văţăturii creştine, există o certă solida­ri­tate eschatolo­gi­că între ins şi comunitatea căreia îi aparţine. Învăţăturii deja citate a Sfîntului Apostol Pavel, privind învi­e­rea fiecăruia “în rîndul cetei sale”, Sfîntul Ioan Teo­logul îi adaugă această viziune a Ierusalimului ceresc: “Şi neamu­rile vor umbla în lumina ei [a cetăţii sfinte], iar împăraţii pămîntului vor aduce la ea mărirea lor […] Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor” (Apocalipsa 21, 24 şi 26). În­că din vechime, evreii sugerau unitatea mistică în eterni­tate a insului cu spiţa lui, spunînd despre cel ce murea că “s-a adăugat la neamul său”. Biserica se roagă în mod curent pen­tru cei răposaţi să fie pomeniţi de Dumnezeu “cu tot nea­mul lor cel adormit”. Neamul este resimţit ca un fel de “sine lărgită” a fiecăruia dintre noi, avînd nu doar subzis­ten­ţă is­to­rică, ci şi permanenţă trans­istorică.

Între “neam” şi “popor” există un raport analog – mu­­­ta­tis mutandis – cu cel dintre “Biserica văzută” şi “Bise­rica ne­văzută”. Comunitatea mistică a neamului nu se sub­­stituie nicidecum comunităţii mistice a Bisericii (o a­se­me­nea înţelegere ar constitui o erezie de tip filetist, de care a fost păscut uneori naţionalismul romantic, ce nu s-a sfiit să vorbească chiar de o “mistică naţională”), ci este internă acesteia: nu atît ca parte într-un întreg, cît ca di­ver­­sitate în unitatea întregului.

În teologia Părintelui Stăniloae, pe lîn­­­gă ac­cepţiunea de comunitate mistică a generaţiilor etni­ce (la care ne vom adăuga cu toţii, pînă la sfîrşitul veacurilor, cu virtu­ţile şi cu păcatele noastre), neamul o mai are şi pe aceea de model/proiect dumnezeiesc etern care susţine şi guver­nea­ză realizarea în timp a unui destin comunitar [30]. (În a­cest sens, nu-i neavenit să spunem că libertatea făpturilor raţionale este şi o pro­ble­mă de conformare sau de non-conformare la aceste cadre tainice ale ordinii divine: nea­mul, ca şi individul, îşi poate împlini destinul sau şi-l poa­­te rata.)

Ţinînd seama de toate aceste dimensiuni teologice, confuzia dintre neam şi po­por poate duce la grave nea­jun­suri pentru înţelegerea corectă a naţiona­lis­mu­lui, care ris­că să devieze uneori nu doar spre o supralicitare păgînă a naţi­onalului (cum a fost cazul rasismului german, a cărui critică ortodo­xă a întreprins-o Nichifor Crainic în “Rasă şi religiune”), dar şi spre un populism demagogic şi con­junctural (cum este cel practicat astăzi la noi de Partidul România Mare).

Linia neamului

În istorie există o linie a fiecărui neam [31], urmată şi îm­bogăţită în măsuri variabile de şirul generaţiilor et­nice. Ea, această linie a neamului, constituie axa esenţială a existenţei naţionale. Pe ea se întîlnesc, în ceea ce au mai repre­zen­tativ, morţii şi viii, cei ce au fost, cei ce sînt şi cei ce vor fi; la capătul ei va sta întreagă, pentru dreapta jude­cată a lui Dumnezeu, vrednicia sau ne-vrednicia isto­rică a fiecărui neam. În dialectica istorică a vieţii naţionale, exis­tă generaţii care se învrednicesc mai mult şi generaţii care se învred­nicesc mai puţin. Sau, am putea spune: po­poare care trăiesc mai aproape de linia neamului lor şi po­poare care, orbite şi decăzute, se înde­părtează considera­bil de la această linie. Or, degenerarea unui popor poate să meargă şi pînă la frîn­gerea definitivă, încă de aici, a liniei istorice a unui neam; există destule exemple de nea­muri care au părăsit scena isto­riei prin nevrednicia uneia sau a mai multor generaţii succesive. Un neam se poate “stinge” atunci cînd poporul – ipostaza lui actuali­zată în­tr-un anu­mit ceas istoric – decade atît de mult încît uită complet şi se îndepărtează de linia neamului, adică de formula speci­fică a vredniciei şi demnităţii lui. Cîtă vre­me mai există însă în sînul unui popor măcar o minoritate ce urmează şi măr­turiseşte linia neamului, acesta se poa­te salva prin ea. Acea mino­ritate va fi naţional repre­zen­ta­tivă: ea va con­stitui “eli­ta mesianică” a neamului respec­tiv, capabilă să-l îndreptă­ţeas­că în faţa lui Dumnezeu [32]. Căci, după vechea mărturie biblică (Ieşirea 18, 23-32), pen­tru o mînă de drepţi Dum­ne­zeu poate salva/ierta în­trea­ga Cetate…

Un popor ticăloşit trebuie mustrat cu asprime, toc­mai în numele neamului, de către “drepţii” lui. Poporul nu tre­­buie absolutizat şi iubit orbeşte. Dacă el pericli­tează, prin nedesăvîrşirile clipei, existenţa veşnică a nea­mului, atunci ade­văratul naţionalist are obligaţia morală şi istorică de a-l certa, trezindu-l din nemernicie, cum făceau proorocii din vechiul Israel – şi cum a făcut-o Mîntuitorul Însuşi (“Neam [popor] păcătos!” – le strigă El evreilor în mijlo­cul şi din sîn­gele cărora S-a întrupat ca om). Dumnezeu Însuşi îi cear­tă pe cei pe care-i iubeşte, dojana nefiind de­cît semn al iubirii care veghează. Ade­văratul naţionalist va fi, aşadar, cel care, iubindu-şi nea­mul pînă la sacri­fi­ciul de sine, va evita să-l mistifice sau să se mistifice. A vorbi necondiţionat numai în termeni superlativi despre poporul tău, oricît de rătăcit ar fi acesta, nu e atitudine de adevărat naţionalist, ci de jalnic demagog populist. Ca şi şovinismul, populismul es­te o formă de denaturare a naţi­o­nalismului; el apare de obi­­cei ca apanaj al retoricii poli­ti­cianiste, dispuse oricînd, pentru interesele sale imediate, să linguşească poporul, chiar în detrimentul destinului naţi­o­nal. Este toc­mai ceea ce au fă­cut în România ultimilor ani avortonii naţional-comunişti ai vechiului regim, dar şi anumite tabere ce s-ar dori sincer na­ţi­­o­naliste, fără a fi me­ditat însă cum se cuvine asupra te­me­iurilor mai adînci ale doctrinei şi atitudinii lor politice.

Adevăratul naţionalist nu caută să-şi în-cînte, ci mai de­grabă să-şi descînte poporul, spre a-l lecui de bolile sau infir­mi­tăţile curente. El va fi “desfermecătorul” poporului, de pe poziţiile absolute ale Tradiţiei neamului. Un astfel de “des­­fermecător” a fost, bunăoară, Eminescu (azi atît de puţin sau de fals cunoscut, din păcate, în această ipo­­stază trans-literară a personalităţii lui) [33]. Fără a fi o con­­ştiinţă teo­lo­gică sau o fire prea evlavioasă, el a înţeles, cu intuiţia ge­niu­lui, dar şi cu răs­­punderea asumată a peda­gogului naţio­nal, că Biserica Orto­doxă este “Maica spiri­tuală a poporului român”, că for­mula de creştere a unei naţiuni sănătoase este dată în însăşi tradiţia ei, că naţio­nalismul adevărat trebuie să se manifeste deopotrivă critic şi creator, iar românii să răs­pun­dă “misiu­nii” istorice pe care Dumnezeu le-a hărăzit-o: aceea de a fi “un strat de cultură la gurile Dunărei”.

O concluzie care obligă

Prin urmare, adevăratul naţionalism, întemeindu-se pe realitatea eternă a neamului, călăuzit de iubire, dar şi de luciditate, nu se poate confunda nici cu populismul, nici cu şovinismul. El nu-i decît valori-ficarea istorică firească şi exemplară, străină de orice extremism degra­dant, a fi­in­ţei şi geniului naţional “întru” care am venit pe lume şi “întru” ca­re sîntem chemaţi a ne împlini, fiecare după pu­teri, ca în “si­nele nostru lărgit” sau în “conştiinţa noastră mai bună”.

Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi per­so­na­listă, poate cataliza, pe de o parte, dezvoltarea spe­cifică şi armonioasă a fiecărei persoane umane în cadrul organismului său etnic (a fiecărui “eu” în cadrul lui “noi”) şi, pe de altă parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al uma­nităţii (a fiecărui “noi unii” în cadrul lui “noi toţi”). Univer­salul este rînduit să se în-trupeze în formele parti­cu­­lare ale naţionalului, iar naţio­nalul este chemat să se dez-mărgi­neas­că (iar nu să se anu­leze!) în ecumenicitatea harică a Iubirii. “Naţiunile – scrie D. Stăniloae – sînt, du­pă cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfîr­şită. Le vom suprima noi, vrînd să rectificăm opera şi cuge­tarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai de­grabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestînd cînd una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propo­văduind ar­mo­nia lor, căci armonie deplină e şi în lu­mea ideilor dum­nezeieşti” (“Scurtă interpretare…”, ed. cit., p. 24).

Şi pentru că d-l Andrei Pleşu pare să ştie ceva ce d-l Horia-Roman Patapievici nu ştie (sau se preface a nu şti), îmi îngădui să-l mai citez o dată: “Apartenenţa la o naţiune sau alta este un dat providenţial, aşa cum este culoarea ochilor, statura şi tot ce alcătuieşte identitatea noastră particulară. Ca atare, această apartenenţă are un sens şi creează o răspundere. Nu te naşti întîmplător într-o anumită naţiune: există o marcă destinală în această împrejurare, există o comunitate istorică cu ceilalţi, există, mai ales, formidabila comunitate de limbă care leagă, în adînc, pe toţi utilizatorii ei. Şi există un rost al fiecărei naţiuni în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porţiune importantă a acestei istorii. Identitatea naţională e un fapt de la sine înţeles, care lucrează în noi clipă de clipă. Naţiunile sînt o realitate foarte puternică încă şi diversitatea lor este «sarea pămîntului». […] Problema nu este a abandona sau a eluda tema naţiunilor, ci de a o pune la locul ei, fără emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia confruntării duşmănoase şi a supremaţiei exclusiviste. Asumarea identităţii naţionale trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofensive a creativităţii…” (Despre îngeri, ed. cit., pp. 169-170).

Se cade recuperat, în concluzie, acel naţionalism care îm­­bogăţeşte şi deschide, cu grija de a-l separa tranşant de for­­mele patologice ale suficienţei gregare. Altfel spus, se cade redesco­perită relaţia intimă dintre natu­ralul cre­at şi divi­nul necreat [34], reaşezîndu-ne, cu înţelep­ciu­ne şi rea­lism, pe coordonatele eterne ale lumii lui Dum­­nezeu. Se ca­de, în fine, să reînvăţăm lecţia adevăra­tei comuniuni, ca­re înseam­nă integrare organică a diversi­tăţii exis­ten­ţiale în ma­rea unitate dinamică a Făpturii.

______________________________

[1] Cf. “Ipostaze ale naţionalismului românesc”, în vol. Spiritul drep­tei. Între tradiţie şi actualitate (Editura Anastasia, Bucureşti, 1997), sau “Naţionalismul românesc în context european. Ipostaze istorice şi provocări actuale”, în vol. Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului (Editura Christi-ana, Bucureşti, 2004), reprodus şi pe acest blog. Eti­che­tele au, fireşte, gradul lor de relativitate.

[2] Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

[3] Blackwell, Oxford, 1983. În româneşte: Naţiuni şi naţionalism, E­di­­­tura Antet, Bucureşti, 1997. O ultimă sinteză a lui Ernest Gellner, de dimensiuni reduse, apărută postum în 1997, a fost şi ea tradusă în ro­­mâ­neşte în 2001, la aceeaşi editură, sub titlul Naţionalismul.

[4] Blackwell, Oxford, 1986. Poziţie ce încearcă să mai păstreze cu pru­­­­denţă baza etnică a fenomenului, dar care a fost deja aspru com­bă­­tută, în favoarea punctului de vedere “contractual” asupra comuni­tăţilor na­­ţio­nale, mai ales de către Dominique Schnapper în La com­mu­nauté des citoyens. Sur l’ idée moderne de nation, Gallimard, Pa­ris, 1994.

[5] Nationalism, ed. IV, Blackwell, Oxford, 1993 (prima ediţie apăru­se în 1960). Cartea începe cu această afirmaţie tranşantă: “Naţiona­lismul este o doctrină inventată în Europa la începutul secolului al XIX-lea”. But what about nations, Mr. Kedourie?

[6] Filosof al ştiinţei ce neagă orice formă de determinism şi unul din­tre teoreticienii aşa-numitei “societăţi deschise”.

[7] A se vedea (în vol. Spiritul dreptei…, ed. cit., pp. 175-189, sau în vol. În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pp. 183-194), mica pole­mi­că pe care am avut-o pe această temă cu au­torul Politicelor (Editura Humanitas, Bucureşti, 1996), al cărui punct de vedere s-a mai nuanţat între timp, cum se vede şi din volumul Omul recent. O critică a modernităţii din perspectiva întrebării: “Ce se pierde atunci cînd ceva se cîştigă?” (Editura Humanitas, Bucureşti, 2001).

[8] Aşa începe sinteza sa cea mai recentă pe această temă: Două secole de mitologie naţională, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999 (ed. a II­-a, revăzută şi adăugită: 2002).

[9] Verso Editions and New Left Books, Londra, 1983. B. Anderson ve­­­­de naţiunile ca pe nişte produse impure ale voinţei politice, impuse mai ales pe cale mediatică.

[10] Cf. rev. Provincia, anul II, nr. 5, mai 2001, p. 9.

[11] Cf. Andrew Linklater, The Transformation of Political Community. Ethical Foundations of the Post-Westphalian Era, Polity Press, Cam­bridge, 1998.

[12] Antinaţionale şi anticreştine, vizînd abolirea ordinii po­litice şi spi­rituale tradiţionale şi înlocuirea ei cu o “nouă ordine mon­dială” (No­vus Ordo Seclorum [Saeculorum] – cum citim pe bancnota de 1 do­lar), păzită de un supra-guvern plutocratic, mai mult sau mai pu­ţin ocult. Privind lucrurile din a­ceas­tă per­spectivă “conspiraţionistă” (horribile dictu), “comunis­mul” de ieri şi “comunitarismul” de azi par două trepte ale aceluiaşi proiect unitar de descreştinare, deznaţio­na­li­zare şi desuve­ra­nizare a statelor lumii. No­ua politologie poartă o vastă campanie îm­po­triva “statului-naţi­une”, avansînd fel de fel de alter­native federaliste şi făcînd loc conceptului – ispititor ca un cîntec de sirenă – de “ce­tăţenie transna­ţio­nală”.

[13] Care se întemeiază pe ideea trecerii de la revoluta “Eră a Peşti-lor” (identificată, în mare, cu creştinismul) la noua “Eră a Vărsătorului” (eclectică şi cosmicizantă). Dintre contribuţiile pe teren românesc la bibliografia problemei, merită în continuare toată atenţia cartea lui Bru­­­no Würtz: New Age. Paradigma holistă sau revrăjirea Vărsă­to­­rului, Editura de Vest, Ti­mi­­şoara, 1992 (reed. 1994).

[14] Etnicul (sinteză inefabilă de sînge şi suflet) e asociat de obicei cu o anumită limbă şi cu un anumit spaţiu, dar între acestea nu-i o le­gătură indisolubilă sau o convergenţă necesară. Există în istorie şi nea­muri ca­re şi-au pierdut limba sau teritoriul, dar nu şi identitatea etnică, iar cazul cel mai relevant e chiar cel al poporului evreu. “A­­mes­tecul lim­bilor” nu constituie nicidecum un criteriu suficient în explicarea dife­ren­ţelor et­­­ni­ce sau a misterului etnogenetic.

[15] Statutul de “popor ales” al lui Iahve reprezintă însăşi axa is­to­­rică şi religioasă a iudaismului, iar ideea dominaţiei sale uni­ver­sale, pe cale de consecinţă, este limpede atestată în textul Legii (To­ra): cf. Ieşirea 23, 22, sau Deuteronomul 7, 6 (discutabilă rămînînd doar ex­tra­po­la­rea acestei “alegeri” din planul religios în cel istorico-politic). În ori­ce caz, spune o formulă celebră datînd din secolul X şi atribuită rabi­nu­lui Saadia Hagga’on, “Poporul nostru este un popor numai în virtu­tea Torei”.

[16] Ba mai mult, Biblia ne încredinţează (cf. Deuteronomul 32, 8-9, dar şi Daniel 10, 13-21) că Dumnezeu a rînduit îngeri protectori fiecărui neam (de Israel văzînd El Însuşi). În cartea sa Despre îngeri (Editura Humanitas, Bucureşti, 2003), d-l Andrei Pleşu are un frumos capitol intitulat „Îngerii, muzica lumii şi naţiunile” (p. 158 şi urm.), din care îmi îngădui aici cîteva spicuiri: „Toţi marii învăţaţi ai creştinismului timpuriu sînt de părere că, în economia divină, fiecare seminţie îşi are îngerul ei păzitor. Nu doar individul uman are, prin urmare, un înger [păzitor], ci şi poporul din care face parte. Iată, în acest sens, un pasaj semnificativ din [Sfîntul] Vasile cel Mare (sec. al IV-lea): «Ştim încă de la Moise şi de la Profeţi că există îngeri înainte-stătători ai tuturor naţiunilor… Aceste căpetenii şi guvernatori puşi să ocrotească şi să supravegheze popoarele ce li s-au dat în grijă sînt fără de număr». […] Comentarii iudaice la legenda Turnului Babel (Testamentum Nephtali) precizează că răspîndirea pe întreg pămîntul a urmaşilor lui Noe s-a făcut cu ajutorul unei armate de 70 de îngeri, care i-a învăţat pe oameni 70 de limbi diferite. Origene consideră şi el că la originea limbilor naţionale stau îngerii (cf. infra, «Îngeri şi litere», pp. 204-206). Sîntem, aşadar, îndreptăţiţi să ne imaginăm că la temelia fiecărei comunităţi etnice se află un principiu spiritual, un înger, care se exprimă în felul de a fi al respectivei comunităţi, în destinul ei istoric, în limba şi cultura ei. […] În asemenea măsură se identifică îngerii neamurilor cu neamurile pe care le păstoresc, încît, potrivit tradiţiei, ei vor fi chemaţi să răspundă o dată cu ele la Judecata de Apoi” (pp. 165-166). Hristos este însă mai mare peste îngeri şi în El avem supremul „interlocutor ceresc al fiecărui individ şi al fiecărei naţiuni” (p. 168).

[17] Lumea e bună prin unitatea ei şi frumoasă prin diversitatea ei, mărturisind din făpturi kalokagathia Creaţiei divine. Creştinismul a­dîn­ceşte, în duh filocalic, unitatea transcendentă a Adevărului, Bine­lui şi Frumosului, anticipată raţional de filosofia păgînă.

[18] Cf. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941 (ed. a II-a, revăzută şi adăugită: Editura Minerva, Bucureşti, 1982), capitolul intitulat “Ortodoxiştii”.

[19] Termen pus în circulaţie, se pare, de către Şerban Cioculescu, critic literar cu mărturisite opţiuni de stînga.

[20] Cf. sinteza critică „Codreanu şi «fenomenul legionar»”, în cartea mea De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al drep­­­tei româneşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000 (reluat şi în vol. cit. În căutarea Legiunii pierdute).

[21] Ca şi tradiţionalismul în raport cu Tradiţia, ortodoxismul este re­cep­­tat îndeobşte ca un fel de ideologizare a Ortodoxiei, fie în sens politic, fie în sens cultural.

[22] Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1939 (reed. Editura Albatros, Bu­cu­reşti, 1999) – texte apărute iniţial în Gândirea şi Telegraful român. Unele precizări utile se găsesc şi în Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie (Sibiu, 1942; reed. Editura Paideia, Bucu­reşti, 1993), care începe chiar cu un capitol intitulat “Românism şi Orto­doxie” (cu referire mai ales la volumul Religie şi Spirit).

[23] Cf. şi vol. “Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a nea­mu­lui: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Pre­da, Editura Christiana, Bucureşti 2003 (secţiunea “Repere tradiţionale”), precum şi Costion Nico­lescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Editura Christiana, Bucureşti, 2003 (anali­ză bazată pe publicistica de tinereţe a marelui teolog, şi mai ales pe articolele sale din Telegraful român).

[24] În originalul grecesc: Hekastos de en to idio tagmati.

[25] În limbajul politologic şi sociologic, conceptul de naţiune nu mai a­­coperă atît o realitate ontologică sau organică, cît una de ordin juri­dic sau contractual, legată de ideea modernă de statalitate.

[26] Părintele Dumitru Stăniloae evoca, din teologia germană, sintagma Gottes Er­haltungs­ord­nungen, “orînduirile dumnezeieşti de conser­va­re a lu­mii”. Pînă la urmă, ca orişice realitate organică, neamul poartă spre Dum­­nezeu, Cre­atorul şi Rost(u)itorul – Logos-ul – lumii. Orice refuz sau siluire a rea­li­tăţii fireşti este “partea diavolului”, negarea lu­ci­fe­rică a creaţiei şi a ordinii ei divine.

[27] Folosesc aici termenul de “naţiune” mai ales cu sensul ontologic de natio (“naţie”, “neam”), însă fără vreo iluzie de “purism” etnic. Etno-identităţile, în acest tîrziu al istoriei, sînt realităţi complexe, funcţio­nale în virtutea unei predominanţe asumate.

[28] Continuă să circule în mod curent sintagma perversă de “ma­ni­festări naţionalist-şovi­ne”. E un vechi procedeu al stîngii, radicalizat de comunişti: se alătură ile­gi­tim doi termeni, pentru ca unul (nevi­novat) să fie compromis prin celălalt (considerat vinovat); aşa au apă­rut şi s-au încetăţenit sintagme precum “naţionalist-şovin”, “mistic-obscurantist”, “idealist-burghez” ş. a.

[29] Părintele Stăniloae observa cu dreptate (cf. “Scurtă interpretare teo­logică a naţiunii”, în Ortodoxie şi românism, ed. 1998, p. 23) că nu împotriva neamurilor e de luptat, ci împotriva păcatului care sluţeşte (şi) neamurile: “Scoaterea neamurilor din sta­rea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin în­dreptarea naturii omeneşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos însuşi specificul naţional,, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul unei naţi­uni, căci toţi ar fi răi!”. Principial, neamul este şi nu poate să nu fie. El devine însă întru Bine sau întru Rău, după îm­prejurările istoriei. Aici, “sub vremi”, lucrurile sînt neclare şi ameste­cate (perplexae şi permixtae, cu terminologia augustiniană), într-o mişcare perpetuă, fi­ind întotdeauna loc şi de “mai rău”, şi de “mai bine”.

[30] “Astfel, creaţiunea propriu-zisă n-a constat într-o arătare a lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile şi varietăţile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai seminţele lucrurilor, dar în aceste se­min­ţe se cuprind potenţial toate formele ulterioare ale lor. Dezvol­ta­rea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu, ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început, în Dumnezeu, deplin descoperit şi dezvoltat, în lume se arată pe rînd, în timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern [în sophía divină]. În ce priveşte pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potenţial toate naţiunile [neamurile]. A­ces­tea sînt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dum­nezeu. La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumneze­iesc etern…” (ibidem, pp. 21-22). Ori­cum le-ar numi – raţiuni/logoi, idei-voinţă, modele-forţă, esenţe, sub­stan­ţe etc. – şi oricum le-ar concepe, creştinismul se întemeiază, pre­tu­tindeni şi tot­­deauna, pe cer­ti­tudinea unor “idei” divine eterne, ce constituie – fie că le place, fie că nu “anti-esenţialiştilor” – temeiurile şi ordinea metafizică a Cre­a­ţiei. Nu poţi fi creştin dacă nu accepţi, în însăşi lumina Revelaţiei, o formă de esen­ţi­a­lism. Toată tra­diţia creştină, atît cea răsăriteană, cît şi cea apusea­nă, mărturiseşte esenţialismul ca pe o consecinţă a crea­ţi­o­nismului. Este însă o deose­bire fundamentală (pe care probabil că Vl. Lossky a formulat-o cel mai limpede, bunăoară în Teologia misti­că a Bisericii de Răsărit, mai ales capitolele IV şi V, sau în Intro­du­cere în teologia ortodoxă, mai ales cap. II): Apusul, pe urmele lui Augustin, perpe­tu­ează, inclu­siv prin Toma de Aquino, un esenţialism static de origine platoniciană (este esenţialismul sau substanţialismul prost, pe care-l cunoaşte şi e supărat d-l Patapievici, şi care confundă fiinţa neschim­bă­toare a lui Dumnezeu cu fiinţa schimbătoare a lumii, îngheţînd di­na­mismul cre­aţiei divine); Răsăritul, depăşind de devre­me atît idea­lis­mul plato­nis­mului antic, cît şi formele de neoplatonism creştinat ale origenis­mului sau augustinismului, a promovat – prin Maxim Măr­­tu­risitorul, Dioni­sie Pseudo-Areopagitul, Ioan Damaschin etc. – un esen­ţialism dina­mic sau energetic, consolidat definitiv prin marea sin­teză pala­mită: es­te esenţialismul ce distinge între “fiinţa” şi “lucrarea” lui Dum­nezeu, raţiunile lucrurilor ţinînd de sfera “ener­gii­lor necreate”, a “dumne­ze­irii de jos” despre care vorbea Sf. Grigorie Pa­lama, prin ca­re făptura se împărtăşeşte haric şi progresiv – liberă de orice fixism fa­­ta­list – din slava atotcuprinzătoare şi atotţiitoare a Crea­torului ei, che­­mată fiind la în-dumnezeire (theosis). D. Stăniloae in­sistă şi mai tîrziu (cf. Teolo­gia dogmatică ortodoxă, Editura Institu­tului Biblic şi de Misiune al B. O. R., Bucureşti, 1978, vol. 1, mai a­les pp. 345-375) pe acest carac­ter ortodox, “maleabil” sau “flexibil”, al ra­­por­tului din­tre raţiunile eterne şi “raţiunile plasticizate”.

[31] Sintagma “linia neamului” se întîlneşte, cu o accepţie asemănă­toa­re, şi la Corneliu Codreanu (cf. Pentru legionari, Editura “Totul pen­tru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 427).

[32] Problema elitei este fundamentală, în pofida discreditărilor ei actu­ale. Întreaga istorie se întemeiază pe un “paradox” pe care Marx n-a reu­şit să-l înlăture prin decret ideologic: calitativ, majorităţile n-au fost niciodată reprezentative. Ele se manifestă cantitativ: “umplu” o for­mă istorică sau alta, dar nu pot da ele însele formă istoriei. Bună sau rea, istoria o fac elitele (sau falsele elite) – deci minorităţile cali­ta­­tive (sau care se pretind ca atare) – din sînul unei comunităţi. De cînd lumea, cei puţini au decis pentru cei mulţi. La noi şi aiurea, co­mu­nis­mul (ca şi neocomunismul succesiv) s-a întemeiat pe lichi­da­rea sau marginalizarea elitelor autentice, decapitînd calitativ naţiu­nea. El a instaurat puterea discreţionară a falselor elite, sub camufla­jul pur dema­gogic al “voinţei proletariatului/poporului”. Noi avem trebuinţă astăzi, înainte de toate, să ne crească la loc capetele retezate de comunişti. Nu este vorba aici, se înţelege, doar de aşa-numitele elite profesionale, nici de cele economice, cît de o adevărată elită na­ţională, definită în primul rînd moral, care să redibuiască “linia nea­mului” şi să ne re­aducă “în fire”. O astfel de elită nu se poate con­sti­tui decît în duhul Orto­doxiei, care reprezintă axa spirituală a dăinu­irii româneşti. Cum au dovedit-o anii din urmă, orice “elită” străină de a­cest duh rămîne ino­perantă la nivel naţional.

[33] Eminescianismul poate fi înţeles şi ca formulă de rectitudine şi vred­nicie românească. Am scris cîndva despre “crucialul Emines­cu”. Crucea este cuminecare a orizontalei cu verticala. În cazul lui Emi­nes­cu, am putea spune că se întretaie, în chip harismatic, verticala trans­­figuratoare a universalităţii cu orizontala creatoare a românităţii. Prin Eminescu, “omul deplin al culturii româneşti”, românitatea îm­bră­ţişează lumea şi se înalţă o dată cu ea, conştient sau doar instinctiv, spre taina Împă­răţiei în care toate sînt una.

[34] N. Crainic: “… naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se com­ple­tează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîrşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia ace­lu­iaşi Dumnezeu” (“Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creş­­tin”, în Ortodoxie şi etnocraţie, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 128-129).

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

3 thoughts on “Neamul în Biserică. O perspectivă teologică asupra naționalului

  1. Natie , neam , familie . Asa cum avem un tata si o mama , la nastere , asa avem un neam , in care ne – am nascut , un sange dat din neamul tau . Sa nu confundam niciodata neamul , familia cu cetatenia , adica locul unde te-ai nascut.S-a incercat si se incearca aceasta confuzie , prin diferite mijloeace , dar timpul , istoria a aratat ca ” sangele apa nu se face ” , oriunde ar fi , oricare neam ar fii .Mai sunt si ” venituri ” cum spun ardelenii, adica unii care au venit si pleca , si au incercat si vor incerca prin cuvantul lor sa conduca , dar totul revine in matca sa , in curgerea domoala a timpului , fiecare neam , va fii acolo unde este locul , la fel ca fiecare om, dupa fapta si gandul sau.cu stima, Analistul

  2. Articolul este coplesitor. Stimuleaza dorinta de a cerceta si intelege istoria neamului nostru.
    Citesc in introducerea la volumul : „Cursurile de Mistica ” ale lui Nechifor Crainic urmatoarele : (N.C.) E prezent la Geneva (1930) la lucrarile Societatii Natiunilor care dezbatea sub presedintia lui Nicolae Titulescu ideea Statelor Unite ale Europei, respinsa de Crainic ca o formula supranationala de tip masonic. Acesteia ii va opune ulterior ideea unei Europe unite a natiunilor crestine.”
    Pana acum nimeni nu mi-a putut explica intelesul mesajului inscriptionat pe crucea lui Nicolae Titulescu.
    https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0d/Nicolae_Titulescu_tomb_Brasov.jpg

Spune-ți părerea