Pe marginea unei blasfemii: Avocata Diavolului

Deşi intrată într-un con de umbră după penibila răfuială publică din 1998 cu d-na Lucia Hossu-Longin, pentru şefia Televiziunii naţionale (în cele din urmă cîştigată de un out-sider, uitat şi el între timp: obscurul Cristian Hadji-Culea), d-na Alina Mungiu-Pippidi a continuat să-şi îndeplinească rolul de politruc al noii stîngi intelectuale, cu zelul cu care ar fi făcut-o, probabil, şi în contextul vechiului regim comunist, cînd a activat în UTC şi în UASCR (neavînd însă pe atunci timpul necesar de a-şi împlini vocaţia intimă de cerber ideologic).

În 2006 d-na Alina Mungiu-Pippidi a revenit în atenţia publică prin punerea în scenă, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi, a piesei sale „Evangheliştii”, de către regizorul şi directorul Benoit Vitse, cu o trupă de actori de mîna a doua (pentru că cei consacraţi, spre onoarea lor, au refuzat să se facă părtaşi la colportarea scenică a acestei blasfemii anticreştine, unice prin virulenţă şi perversiune în peisajul literar-artistic românesc de după 1989 [1]).

Nu ştim ce anume l-a determinat pe regizorul pripăşit Benoit Vitse să în-sceneze acel spectacol penibil şi profanator (dumnealui a pretins că l-a convins chiar „calitatea estetică” a piesei, lecturate în versiune franceză, dar este cel puţin curios că această „calitate estetică” nu a mai convins în atîţia ani și pe altcineva din România să pună piesa în scenă, cu toate că aceasta căpătase un premiu UNITER în 1992, cînd un juriu mai degrabă dubios o decretase – fără să convingă pe mai nimeni cu adevărat – „cea mai bună piesă a anului”!); este cert că au fost la mijloc şi raţiuni sau interese extraestetice, favorizate pe atunci şi de contextul de insidios relativism moral-religios creat de traducerea recentă a unor autori anticreştini din Occident (José Saramago, Paulo Coelho, Dan Brown etc.), precum şi de delirul mediatic orchestrat în jurul tragediei de la Tanacu. Pe acest fond, autoarea a ajuns să se considere sincer o campioană a gîndirii emancipate şi a libertăţii de creaţie, crezînd că se loveşte de obtuzitatea unor oameni fără orizont cultural şi sensibilitate poetică (chiar dacă criticii ei s-au numit Constantin Bălăceanu-Stolnici, Teodor Baconsky, Cristian Bădiliţă, Adrian Papahagi, Ludmila Patlanjoglu, Dan Dungaciu etc.) – într-un cuvînt, pozînd în geniu neînţeles şi în victimă perpetuă a unei lumi care… nu s-a învrednicit să o merite!

Alina Mungiu (n. 1964, Iaşi; căs. Pippidi în 1994) a studiat răzbit Medicina şi mai în pripă Politologia, şi-a făcut ucenicia medicală la Socola şi ucenicia ideologică la GDS, s-a ilustrat precoce ca publicistă („Opinia studenţească”, „22”, „Expres” etc.) şi scriitoare („Emanciparea Prinţului Hamlet”, „Evangheliştii”, „Ultima cruciadă”), ajungînd să treacă, în anumite medii, drept „cea mai deşteaptă femeie din România”. Chiar dacă mă sfiesc să mă fac părtaş la un asemenea entuziasm superlativ, nu-mi trece prin minte să-i contest aprigei „analiste” anumite calităţi intelectuale şi o anume zvelteţe a condeiului. Încă din 1997-98, s-a iscat însă o legitimă nedumerire: cum e posibil ca o persoană cu atîtea însuşiri, afişînd tot timpul un aer justiţiar şi sfătos, să-şi saboteze inadmisibil, în manieră stalinistă, o colegă de un indiscutabil profesionalism? Mă tem că în această împrejurare a ieșit la iveală o gravă defecţiune morală. Se pare însă că a fost la mijloc mai mult decît atît. D-na Lucia Hossu-Longin, realizatoarea „Memorialului durerii”, a întruchipat, în toată activitatea sa de după 1989, două categorii de valori pe care A. M.-P. le-a diabolizat sistematic în scrisul său: valorile NAȚIONALE şi valorile CREȘTINE. Tensiunea a lăsat impresia de a fi, prin urmare, mai ales una dintre două mentalităţi divergente, iar cu acel prilej A. M.-P. ni s-a vădit, nu doar în plan auctorial, ci şi ca om, în dimensiunea dizolvantă a personalităţii sale, ce sfidează direct nu doar cutare sau cutare adversar conjunctural, ci însuşi sentimentul naţional şi/sau religios al poporului român.

(Re)citind sau văzînd pusă în scenă piesa de teatru „Evangheliştii”, ni se revelează adevărata faţă a „celei mai deştepte femei din România”. Sub paravanul parşiv al „autonomiei esteticului”, autoarea îşi permite nu doar o abordare liberă a istoriei sau tradiţiei sfinte, după moda curentă a „demitizărilor”, ci o răstălmăcire batjocoritoare de proporţii delirante, mergînd de la insinuarea perfidă la abjecţia cea mai vulgară.

Evangheliştii sînt de fapt ucenicii leneşi şi găunoşi ai unui sofist falit din Antiohia, ce la propunerea lui Pavel, un criminal psihopat (care-i şi lichidează în cele din urmă, pentru ca mistificarea să nu poată ieşi la iveală), acceptă să redacteze, pe bani buni, patru versiuni ale vieţii unui profet evreu obscur, identificat cu personajul paranoid al „Povestitorului” („Era un om obişnuit. Înalt cît mine, urît ca mine, sărac ca mine”), pus de regizor să defileze gol pe scenă, de care Pavel se foloseşte spre a cuceri mulţimile în mod fraudulos, ticluind o religie iluzorie („Nu crezi una ca asta, nu-i aşa?”, îi zice sofistul lui Pavel; „Principalul este să creadă ceilalţi…”, răspunde cinic acesta).

Toate personajele masculine gravitează în jurul unicului personaj feminin, o prostituată prezentată drept „preoteasa zeiţei Artemis” şi asimilată, în subtext, cu Maria Magdalena (cu care Povestitorul-Isus întreţine o perversă relaţie erotică: „Ai simţit natura divină din mădularul lui dumnezeiesc?”, întreabă sofistul; iar femeia răspunde: „Dimpotrivă… Atingerea lui e aproape imaterială. E un amant cu totul incapabil, dar un om fascinant…”). În scena spălării cu lacrimi a picioarelor lui Iisus, prefăcută de regizor într-un abominabil show erotic, Maria Magdalena începe de la tălpi şi termină între coapsele acestuia…

Episoadele evanghelice sînt maimuţărite pe rînd, de la naşterea pînă la judecata lui Iisus, Maica Domnului fiind batjocorită cu predilecţie: „Din cîte am auzit, a fost o tîrfă!”, exclamă Pavel. Atunci cînd unul dintre „evanghelişti” pune ironic întrebarea: „Cum, o fecioară să dea naştere unui prunc?”, în fundal – ca „găselniţă” regizorală – apare mama lui Iisus despuiată, provocînd un fel de hilaritate libidinoasă, în care autoare şi regizor se întîlnesc în acelaşi duh profanator.

Pe cruce a fost răstignit Barabas, în vreme ce Isus (grafia autoarei) a şters-o „englezeşte”, avertizat de Iuda („A, iată-te! Trebuie să dispari repede […] Ia aceşti treizeci de arginţi şi pleacă fără să mai previi pe nimeni!”; „Am să mă întorc…”, bîiguieşte derutat falsul fiu al lui Dumnezeu; „Nu, să nu te mai întorci!”, îi spune categoric Iuda).

Pînă la urmă Pavel îl înjunghie pe la spate pe Isus însuşi (după ce-i otrăvise pe ceilalţi, vîrînd în desagă „Cărţile Sfinte”). „Cum, l-ai ucis şi pe Dumnezeul tău?!”, întreabă Cherintos; „N-am avut ce face. Se speriase de toate crimele acestea şi voia să dea totul în vileag”, îl lămureşte Pavel; „Ce Dumnezeu slab de înger! Oricum, mai mult te încurca decît te ajuta”, meditează sofistul; iar Pavel: „E drept. Eu voi veghea la interesele lui mai bine decît ar fi făcut-o el însuşi”…

Pentru efect, la final, pseudo-Isus este pus să învie parodic, cu pumnalul în spate; el se apropie de cadavrul prostituatei şi, îmbrăţişînd-o, îi zice duios: „Nu te teme! Astă-seară vei fi cu mine în Rai!”.

Pe fondul scandalului succesiv montării de la Iaşi, autoarea acestor insanităţi tendenţioase a avut tupeul cinic de a declara pro domo (lămurindu-ne, între altele, şi pentru ce s-a vărsat sîngele eroilor-martiri din decembrie ‘89!):

„Izolate sub comunism, bisericile din România par să fi rămas mult în urma democraţiei. Ideea că Evanghelia trebuie interpretată alegoric, nu literal, aparţine Sfîntului Toma din Aquino, nu mie. Ca orice text, şi Evanghelia trebuie citită şi interpretată critic, şi există o distinsă tradiţie intelectuală de sute de ani în acest sens. Oricine a citit «Evangheliştii» şi nu s-a luat după zvonuri tabloide nu poate crede că piesa îl ridiculizează pe Iisus sau jigneşte sentimentele cuiva. Dacă Cioran e acceptabil pentru biserică cu textul lui despre Apostolul Pavel, dacă «Idiotul» lui Dostoievski e acceptabil ca model ideal pentru Isus, atunci şi piesa mea e acceptabilă. Dacă nu, asta e, există un preţ al libertăţii de gîndire şi sînt dispusă să îl plătesc. E cu totul inacceptabil, după ce am obţinut în 1989, să ne mai spună cineva ce avem voie să scriem şi ce nu. Montarea lui Benoit Vitse e un exerciţiu de exorcism. Putem scăpa de acest tradiţionalism retrograd care s-a ridicat cu totul neaşteptat la noi după 1989? Sîntem singurii care, de la ateismul forţat, am căzut în fundamentalism creştin. Bulgarii au rămas moderni, hai să ne străduim şi noi!”.

Cum s-a putut ca autoarea unor asemenea elucubraţii profanatoare să fie pusă în fruntea DEI în 1996, imediat după triumful în alegeri al unui partid creştin-democrat? Cunoştea pe atunci preşedintele Constantinescu, care a făcut atîta caz în campania electorală de credinţa sa în Dumnezeu şi de „călugărul Vasile”, aceste blasfemii ale protejatei sale? Iar mai recent, se cunoşteau antecedentele acesteia atunci cînd, din postura de lider al unei aşa-numite Societăţi Academice Române (SAR), a ajuns să se erijeze, susţinută de o mare parte a presei şi intelectualităţii „portocalii”, în vajnică moralistă a societăţii civile şi în epuratoare a clasei politice româneşti? Şi cum s-a putut ca o astfel de abjecţie pseudoartistică, scoasă pe neaşteptate din sănătoasa uitare de care avusese parte, să fie tolerată public şi chiar încurajată de o parte a presei şi de diriguitorii conjuncturali ai vieţii publice româneşti (în frunte cu ministrul Culturii de pe atunci [2], care credea, în abstract, că apăra libertatea creaţiei artistice şi, mărturisind că habar n-are de piesă, invoca naiv, ca pretinsă autoritate în materie, compromisul UNITER din 1992)?

Nu poate fi de mirare că, în această nouă şi nefericită împrejurare, Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică din România au reacţionat la unison prin întîistătătorii lor, iar o serie de alţi ierarhi, clerici şi publicişti creştini au întărit acest protest. De mirare este însă că o atitudine publică fermă a lipsit la data respectivă tocmai din partea Mitropoliei de la Iaşi [3], care ar fi fost prima datoare să se pronunţe şi să încerce să limpezească apele tulburate chiar în ograda ei!

Românii sînt acuzaţi întruna de „fundamentalism”. Mie mi se pare că ei pot fi acuzaţi mai degrabă de o iresponsabilă toleranţă. Piesa semnată de A. M.-P., cu nimic mai prejos de „Versetele satanice” ale lui Salman Rushdie (cel hăituit atîţia ani de „răzbunarea” islamică), a fost privită de creştinii din România doar ca o curiozitate jenantă, asupra căreia mai degrabă s-a tăcut, ani în şir. Lipsa unei reacţii mai generale şi mai radicale pare, într-o anume privinţă, un semn bun; însă a ignora sau a uita pur şi simplu că d-na Alina Mungiu, indiferent de fotoliul din care se produce, este, între altele, autoarea „Evangheliştilor”, ba a mai şi preface-o, după toate, într-un fel de martiră a democraţiei şi a „drepturilor omului”, reprezintă, cred, cel puţin o imprudenţă şi o dezertare morală…

___________________________________

[1] Se pare însă că piesa, chiar dacă ulterior refăcută în parte, a fost concepută dinainte de 1989, şi n-ar fi displăcut deloc ateismului oficial de atunci, fiind rudă bună cu „Biblia pentru credincioși și necredincioși” a lui Jaroslavski (Gubelman) în măsură mai mare decît cu blasfemia cinematografică a lui Scorsese (invocată cu precădere în noul context postdecembrist).
[2] Adrian Iorgulescu (PNL).
[3] Mitropolit acolo era încă actualul Patriarh.

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

7 thoughts on “Pe marginea unei blasfemii: Avocata Diavolului

  1. Asa idei, asa femeie,asa pantec de zamislire asa ,,cultura,,.Asa credinta asa viata.Sa faca Lumina lina si Nascatoarea de Dumnezeu timp de pocainta si pentru alde ea.Dar nu face de 2000 si de ani?Vai cum ai cauta, insa daca tipul ei vor alta credinta alta evanghelie nu este o libertate ca sunt lasate in voia mintii lor blestemate?Ce este importand, e sa nu banalizam aceste ganduri ucigatoare de frate, de oameni, de sine in constiinta noastra.Cadavrul patapievician si evangelistii pipidiani doi avortoni ai anticulturii crestine create in mintea fiilor tortionarilor mucenicilor sec.20.

  2. Derbedei animati de o viclenie bolnava, nu exista legatura culturala.Tabloul e intregit de doi mistificatori perversi care actioneaza in domeniul istoriei si de un editor insidios si nerusinat care i-a promovat constant, cum la fel de insidios i-a promovat si pe alti cativa gnomi asa-zisi literari.

  3. Da. Trist ca mai sunt si altii de teapa ei , promovati nevoie mare si platiti peste medie…Ca sa ne scupie ritmic in fata din posturile platite de contribuabili!

  4. „Banu este ochiul dracului ” , daca este vorba sa discutam pe teme filozofice romanesti, este adevarat din cand in cand doamna respectiva apare pe post , in genere la B1-TV, aducand argumente pro , privind marii nostri abili si inteligenti in politica si in altele , referire la domnul sef Dragnea , in interviul doamnei de la rspectabila televiziune., dar sa nu uitam ca aceasta doamna ca si alte mari ” doamne ” ale Romaniei , au o origine comuna , diferita de ginta latina , iar atunci , cand cineva este promovat in interesul gintei evreiesti , este firesc sa aiba si agenti de imagine ai gintei respective , dar , din nou un dar , doamna in cauza , are un merit , ” se baga doar atunci cand jocurile sunt tari si castigul pe masura ” .Jos palaria , coane Fanica , apoi Zoe, unde e ? . cu stima, Analistul

  5. Pe posturile acestea platite de contribuabili, pseudo-dramaturagul Mungiu Alina a afirmat faptul ca a sters putina de la Continental cu o zi inainte de venirea minerilor, fiind anuntata personal de o sursa sigura.
    Am ramas in urma cu procesul-eveniment.
    A chemat-o onorabila instanta sa depuna informatii referitoare la sursa care a ajutat-o sa isi scape pielea si sa mediteze la conjuncturi favorabile de care ar putea profita de pe urmara razmeritei?
    In ’92, gasca de la UNITER chiar credea in elucubratiile culese de pe net.
    Alice glumea prin 76 cu raposatul Florin, intre o harjoneala intelectuala si una senzula, despre „smecheriile lui Iisus”.
    Spiritele inalte, dupa cum venem, s-au regasit.
    Nu ne ramane decat sa le ignoram.

  6. D-le Codrescu, nu am să discut despre conținutul articolului dv., foarte pertinent de altfel, ci vă voi atrage atenția asupra unei greșeli care, dacă nu o veți remedia, va crea o stare de confuzie în rândul cititorilor. Concret, „Biblia hazlie”, (La Bible amusante), a fost scrisă de către un francez, Léo Taxil, pe când E.M. Jaroslavski, (Gubelman, evreu rus), cel pe care-l creditați cu această lucrare, a scris „Biblia pentru credincioși și necredincioși” de pe pozițiile ateismului bolșevic. Cred că o corecție se impune cu necesitate. Fără supărare!

Spune-ți părerea