Se pare că teoria cu reinstaurarea domniilor fanariote încetează a mai fi o „teorie” și devine un fapt. Deja în trei rânduri, în momente cruciale pentru neamul nostru, s-a acționat prin „fanarioți”: domniile fanariote propriu-zise, instalarea dinastiei Hohenzollern (mari graniceri la vama de jos) și aducerea comunismului de către alogeni călare pe tancurile sovietice.
Care este problema cu alogenii/fanarioții? E vorba de rasism? Nu, ideea este că aceștia, în momente de răscruce, nu sunt capabili să se plieze pe simțământul național.
La Consiliul de Coroana din 1914 (Iul. 21/Aug. 3), când toată suflarea țării dorea război de reîntregire, Carol I șantaja clasa politica că dacă România va urma altă politică decât cea agreată de el, va abdica. Mai târziu amenința pe față că va abdica în numele dinastiei lăsând țara vulnerabilă fără un conducător. Când moare in condiții „suspecte”, Ferdinand I, urcat pe tron, anunță că va accepta voința națională, dar… îi roagă pe români să se gândească de două ori înainte de a scoate sabia și a ataca Germania.
Asta e cu alogenii… nu pot avea simțămintele unui român. Și apoi, dacă greșesc, toată fustrarea și toată ura populației se canalizează spre etnia respetivului.
În acest mandat România va trece prin momente cruciale: problema să primim zeci de mii de refugiați musulmani, construirea mega-moscheii, reunificarea cu Basarabia, ruperea țării in „regiuni”. Se obțin doua chestii prin numirea unui „alogen”: se evită o reacție naționalistă de răzvrătire împotriva unei acțiuni anti-naționale precum aducerea imigranților musulmani sau regionalizarea țării, nemulțumirea populației fiind direcționată împotriva etniei respective.
Înainte de 1989 Romania avea o relatie excelentă cu arabii, iar in Dobrogea turco-tătarii ne-au fost întodeauna apropiați și fideli. Se incearcă de ceva timp crearea unui conflict între români și tătari/turci, prin provocări de genul mega-moscheii sau, mai recent, numirea unui premier cu origini tătărăști.
- Experimentul Pitești și The Stanford Prison Experiment - 23 februarie 2017
- Sevil Shhaideh și actualitatea domniilor fanariote - 21 decembrie 2016
- 150 de ani de la prima Constituție a României - 27 noiembrie 2016
Cand, in ajunul intrarii Romaniei in Primul Razboi Mondial, P. P. Carp insista pentru alianta cu Puterile Centrale, regele Ferdinand, hotarat sa lupte de partea Antantei, i-a raspuns: „Ati gresit cand ati vorbit despre interesele Dinastiei, nu cunosc decat interesele tarii. In constiinta mea aceste doua interese se confunda. Daca m-am hotarat sa fac acest pas grav, e fiindca, dupa matura chibzuinta, eu am ajuns la convingerea adanca si nestramutata ca el corespunde cu adevaratele aspiratiuni ale neamului a caror raspundere o port in ceasul de fata. Dinastia va urma soarta tarii, invingatoare sau invinsa cu ea. Deoarece, mai presus de toate, sa stiti, domnule Carp, ca Dinastia mea este romana. Rau ati facut ca ati numit-o straina,germana. Nu, e romaneasca! Romanii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca sa intemeieze o dinastie germana la gurile Dunarii, ci o dinastie nationala, si revendic pentru casa mea cinstea de a fi indeplinit in intregime misiunea pe care acest popor i-a incredintat-o.” (vezi Florin Constantiniu, „O istorie sincera a poporului roman”). Asa ca e cazul sa renuntam la comparatii total neavenite – cine a mai auzit sa-l compari pe regele Ferdinand cu tancurile comuniste!!! – si sa judecam faptele cu discernamant. Ma iertati!
Termenul de fanariotism este folosit total aiurea in context, ducînd la niste confuzii istorice de o stupiditate incomensurabila. Oricit de mihniti am fi (si sintem) de ceea ce se intimpla, ne putem permite macar luxul de a nu o lua razna.