Eroii României de azi

Există anumite momente când şi sportul, prin rezultate de excepţie venite ca din senin pe fondul unei cenuşii mediocrităţi, poate modela caracterul unei naţiuni. Căci nu e puţin lucru să simţi gustul marilor victorii după o perioadă de umilinţe perpetue.

Trecutul ne-a mai arătat asemenea exemple: titlul de campioană mondială la fotbal cucerit în 1954 de Germania Federală dintr-o postură de outsider a intrat în istorie sub numele de „miracolul de la Berna”. Pentru un popor umilit printre ruinele unei ţări distruse de un război pustiitor, acest „miracol” a avut un rol de catalizator moral, de redobândire a încrederii în sine a unei naţiuni. Care de la postura trecută de cea mai mare putere militară a Europei ajunsese într-un stadiu maxim de degradare, înainte de a-şi pune din nou la treabă calităţile native – disciplină, devotament, seriozitate, hărnicie – pentru a realiza „miracole” atât în domeniul sportiv, dar nu numai. O ţară complet distrusă avea să avanseze, treptat, din nou în postura de lider european, de data aceasta pe plan economic. Ar însemna însă să divaghez prea mult dacă m-aş opri să detaliez pe seama noilor măsuri cu care se încearcă în ultima vreme dezintegrarea acestei maşinării germane (prin imigraţie masivă, isterie ecologistă, socializarea datoriilor europene), cu complicitatea largă a multor figuri politice interne, inconştiente sau pur şi simplu trădătoare ale interesului naţional. Poate cu altă ocazie.

Aceste rânduri sunt şi trebuie să fie despre România şi eroii ei de azi. Eroii de pe câmpurile de luptă, martirii pentru cauza neamului, au fost ieri. Pe undeva e bine că astăzi nimeni nu mai trebuie să înfrunte nemijlocit moartea pentru a putea spune că reprezintă cu cinste neamul său şi flamura tricoloră. Bătăliile şi rivalităţile dintre naţiuni s-au mutat acum în marea lor majoritate pe terenurile de sport. N-aş vrea totuşi să se înţeleagă greşit: „naţionalismul” rămâne valabil la modul integral, nu poate fi redus nicidecum la dimensiunea sa sportivă. Doar că acele evenimente majore, capabile să penetreze o naţiune până în ultimul colţişor al ei, să ofere modele pentru toţi românii şi să trezească pe scară largă un sentiment de încredere dublată de mândrie legitimă, se petrec astăzi mai ales în sport. E foarte posibil ca în viitor să vină iarăşi alte vremuri, când în prim plan vor sta alte dimensiuni ale afirmării spiritului nostru naţional. Dar acum, în vara anului 2019, e momentul să ne bucurăm constatând că acesta se manifestă în întrecerile sportive, dar mai ales pentru faptul că românii se regăsesc în el. Adică se regăsesc pe ei înşişi, prin acele modele cu care se identifică în primul rând sufleteşte.

Rezultatele echipei de fotbal U21 (sub 21 de ani la începerea campaniei de calificare) – atingerea semifinalei campionatului european, dar mai ales felul de a juca, unul plin de prospeţime şi exuberanţă, au făcut după multă vreme ca milioane de români din ţară şi de pe tot întinsul Europei să-şi afişeze public bucuria îmbrăcaţi în culorile echipei naţionale. Am asistat la o „epidemie” de mândrie legitimă, la o explozie de patriotism.

Aceşti băieţi au reuşit să reaprindă o flacără care părea stinsă. Ceea ce a contat foarte mult şi a trezit de asemenea respectul sincer al comentatorilor internaţionali, a fost maniera de joc: una curajoasă, ţintind mereu victoria (până şi în acel egal cu iz „strategic” cu Franţa, tot ai noştri au fost mai aproape de gol şi au avut un penalty refuzat), nelăsându-se intimidaţi de numele şi faima adversarilor. Au dovedit de fiecare dată că sunt capabili să riposteze după ce au primit gol (meciurile cu Croaţia, Anglia, prima repriză cu Germania), dovedind că nu se mulţumesc cu „mărunţiş”, cu strategii meschine de a „nu se face de râs” sau de a „nu pierde”, ci că ţintesc marea performanţă, luptându-se de la egal la egal cu orice adversar, scopul final fiind mereu victoria.

Discursurile mobilizatoare din vestiar ale căpitanului acestei minunate echipe, portarul Ionuţ Radu, au avut ceva din aerul marţial al bătăliilor istorice. „Să-i călcăm pe cap” (ce-i drept, nu sună prea frumos, dar cum spuneam, sportul a luat azi locul măcelurilor iar metafora locul ghioagelor, doar ideea de mobilizare totală rămâne aceeaşi) sau „să le arătăm ce înseamnă să fii român!”.

Şi le-au arătat… Pentru cine poate să discearnă, jocul echipei noastre a însemnat o veritabilă etalare a virtuţilor colective româneşti şi în acelaşi timp o depăşire a eternelor noastre defecte. Astfel, nu poate să nu ne ducă gândul la o paralelă, păstrând proporţiile, fireşte, cu bătăliile istorice de care ne amintim cu mândrie. Care au fost –atunci şi acum- premisele obţinerii victoriei, dar mai ales care a fost stilul sau nota dominantă a strategiei noastre?

Premisele au fost, fireşte, calităţile individuale, moralul de învingător şi curajul. De aşa ceva are nevoie orice echipă, orice naţiune. Dar modul cum se încheagă acestea pe terenul de joc (sau de luptă) are întotdeauna o amprentă specifică. Românii nu au fost niciodată o mare putere, nici militară, nici economică, nici sportivă. Aşa că specificul victoriilor noastre, al strategiilor de succes, a fost de cele mai multe ori surprinderea adversarului. Să-l ataci acolo unde şi atunci când nu se aşteaptă. O recuperare banală în terenul adversarului se poate transforma în atac fulgerător pe seama dezorganizării defensive a acestuia. Sau ţâşniri rapide şi precise pe contraatac, asemenea unor şarje devastatoare de cavalerie uşoară, arătând rivalilor că aparenta lor dominare poate fi oricând taxată letal. Adică o veritabilă personalitate în joc şi implicit o manieră de a impune respect.

Noi nu putem juca precum tăvălugul german sau maşinăria de pase spaniolă, care-şi sufocă advesarul, împingându-l în corzi, până când în final acesta cedează. Dar am dovedit capacitatea de a refuza această postură de a ne lăsa dominaţi şi înghesuiţi în propriul teren, dincolo de o acceptare deliberată, controlată, a acestui statut. Singura excepţie a constituit-o finalul meciului din semifinala cu Germania, pe fondul unei călduri sufocante de aproape 40 de grade şi al unei zile în plus de odihnă pentru adversari. La un moment dat bravilor noştri băieţi li s-a terminat benzina din rezervoare, fapt ce a dus în final de meci la o înfrângere. Dar una din acelea despre care poţi să spui că o accepţi cu fruntea sus, mândru de ce ai realizat până atunci. O semifinală de european şi o calificare plină de promisiuni la Jocurile Olimpice din 2020 nu înseamnă puţin lucru pentru spiritul naţional românesc condensat la dimensiunea sa fotbalistică.

Marea victorie a venit însă în tenis. Titlul de la Wimbledon câştigat de Simona Halep va intra cu siguranţă în istorie şi înseamnă totodată atingerea unui nou prag, cel al desăvârşirii sportive, de către această minunată campioană. Câştigarea Roland-Garrosului de anul trecut, după o victorie muncită, în faţa unei adversare oricum teoretic inferioare, a fost una menită doar să „spargă gheaţa”. Dar acum, după această victorie entuziasmantă, categorică, obţinută în faţa Serenei Williams, o legendă aflată la un singur titlu de Grand Slam de performanţa de cea mai titrată tenismenă din istorie, Simona Halep arată că, cel puţin pentru câţiva ani de acum încolo, ea este cea care ar putea prelua coroana de regină a tenisului mondial.

Înfruntarea din această finală memorabilă, dar totodată fără istoric, a avut ceva din aerul luptei între David şi Goliat sau între Făt-Fumos şi zmeul din basme. Sau iarăşi, făcând paralele istorice, înfruntarea între calităţile româneşti autentice şi o superputere internaţională, care se bazează în primul rând pe forţa impresionantă a propriului armament greu. Numai că în faţa aceleiaşi strategii româneşti a suprizei, a jocului variat, a contraloviturilor fulgerătoare, pe fondul unui moral la cote maxime şi al unei mobilităţi la superlativ, forţa brută, dar totodată statică, a adversarei, a fost în final silită să capituleze fără drept de apel. A învins inteligenţa nativă românească, dublată de o maximă concentrare şi stăpânire de sine şi a artei jocului de tenis. A fost una din cele mai categorice victorii şi una din cele mai scurte finale feminine la Wimbledon – turneul cel mai important şi totodată încărcat de tradiţie din lume.

Dar nu numai maniera de joc e de apreciat la Simona Halep, această mare campioană care de-acum va intra în rândurile legendelor sportului românesc. În persoana ei sclipesc nestematele virtuţilor României adevărate. O apariţie simplă, plină de naturaleţe şi de şarm, stârnind spontan simpatia spectatorilor. Iar mai presus de asta, credinţa şi patriotismul autentice, mărturisite limpede şi firesc, fără falsitatea unor gesturi teatrale. O sportivă care după fiecare victorie se închină cu semnul crucii şi care nu uită să mulţumească ţarii şi compatrioţilor ei (reuşind totodată să evite instrumentalizarea ei de către politicieni avizi de publicitate) nu pot decât să o înscrie în rândul simbolurilor noastre naţionale, al eroilor României de azi.

În sine, victoriile de pe terenul de sport nu sunt totul. Dar în cazul Simonei ele sunt cu mult mai mult: mereu un prilej de mărturisire şi de înălţare românească. Iată de ce nu e de mirare că a fost distinsă cu Crucea Patriarhală, cea mai înaltă distincţie a Bisericii pentru mireni (similară cu cea primită de campionul la masculin, sârbul Novak Djokovic, anul 2019 marcând în premieră o dublă victorie „ortodoxă”, dacă ne interesează şi astfel de statistici).

Îmbucurător este faptul că ea este conştientă, rămânând totodată modestă şi cu picioarele pe pământ, de potenţialul ei imens de catalizator pe care îl are pentru conştiinţele conaţionalilor. La întoarcerea victorioasă de la Wimbledon, în faţa miilor de români veniţi să-şi aclame campioana, Simona a rostit aceste cuvinte:

„Vreau să vă mulțumesc pentru toată energia pozitivă pe care mi-o transmiteți mereu, o simt și atunci când merg la turnee, am foarte mulți români alături de mine. Este un lucru deosebit că ați venit în seara asta atât de mulți să ne bucurăm împreună de acest trofeu! Este extraordinar, îmi transmiteți atâta iubire și atâta bucurie (aplauze)… Știu că avem nevoie un model în viață ca să fim motivați și inspirați, dar cel mai important lucru este să credem în noi. De aceea, dacă reușim să avem încredere în noi, în puterea noastră interioară, suntem în stare să facem orice! Vă doresc numai bine, vă mulțumesc că ați fost alături de mine într-un moment frumos!”

Românii au nevoie mai mult ca oricând de asemenea modele capabile să le dea încredere şi care să întruchipeze valorile în care ei se regăsesc. Succesele sportivilor noştri din vara acestui an au reprezentat unul din rarele prilejuri fericite în acest sens.

Să ne bucurăm împreună alături de ei!

Spune-ți părerea