Vedere de pe Centură. Germania să tacă! Vorbeşte Stroe!

“Ministrul de interne al Germaniei a pierdut ocazia să tacă. Urma să se exprime în JAI, unde putea să spună orice; păcat. În sistemul nostru de activitate specifică a Ministerelor de Interne exista o vorbă: că trebuie să păstrezi limita legitimei apărări. Domnul ministru a depăşit limita legitimei apărări. Păcat pentru marea Germanie”, a precizat Radu Stroe, la Realitatea Tv.

Şi a continuat ca la Rovine, ca la Posada: “Eu spun că noi am făcut ce trebuia să intrăm în Schengen. Germania se opune. Lăsăm Germania să găsească momentul când va considera ea că trebuie să intrăm în Schengen. Până atunci ne ocupăm de celelalte priorităţi privind integrarea în UE”.

Hans-Peter Friedrich, ministrul german de interne, spusese că intenţionează să împiedice aderarea rapidă a României şi Bulgariei la spaţiul Schengen. În cazul în care cele două ţări vor insista la Consiliul JAI asupra unui vot în privinţa stabilirii unui termen concret de aderare, Germania va recurge la veto, a spus ministrul german pentru “Der Spiegel”, citat de Die Welt. ”Extinderea spaţiului Schengen este acceptată de către cetăţenii noştri numai dacă sunt îndeplinite condiţiile de bază, ceea ce nu este cazul în prezent”, a afirmat ministrul Hans-Peter Friedrich.

Sigur, ar mai trebui adăugat că Germania are alegeri parlamentare în septembrie. Doamna Merkel nu se teme că ar pierde puterea deoarece conservatorii ei se menţin constant la 40% în sondajele de opinie. Iar adversarii de la Partidul Social-Democrat cantonează la fel de constant la 20%. Însă pericolul poate veni oricând din atitudinea unor categorii sociale, care au deja repulsie faţă de construcţia europeană. De-acolo vin mesaje îngrijorătoare: De ce să muncească nemţii pentru puturoşii din Grecia, România sau Bulgaria? Să renunţăm la euro şi să revenim la marca noastră puternică. Cui să spui că totuşi construcţia europeană este şi o chestiune de coabitare înţeleaptă. Grecii nu vor da performanţă germană nici peste o mie de ani din multe motive. Şi atunci ce facem, îi abandonăm?

Să rupem motanul!

Evident că noi am simţit cum ni se umflă rânza de mândrie patriotică atunci când l-am auzit pe Moş Teacă răţoindu-se la Germania. Avem şi noi un bărbat de stat. Se de brăcinari cu… Angela Merkel. Bine, ea n-are, dar ar putea să aibă. Noi avem!

Şi a venit vocea autorizată a ministrului nostru de Externe. Titus Corlăţean propune să rupem motanul cu Germania. Putem să rupem şi coteiul, dar ne ţin brăcinarele? Asta-i întrebarea. Sigur că aş fi vrut să-l văd pe domnul Corlăţean că atacă la baionetă până la capăt şi să ceară Germaniei să restituie României datoria de 19 miliarde de euro. Când l-am auzit rostind „Să rupem pisica!”, am zis gata! Cere banii! Nici vorbă.

“S-au făcut presiuni ca România să renunţe la cele 19 miliarde de euro din Germania”, spune Radu Golban, un strălucit economist, stabilit în Elveţia.

Vasile Blaga, pe-atunci preşedintele Senatului, anunţase că BNR a identificat date suplimentare potrivit cărora Germania nu are datorii istorice faţă de România. În acest sens, Senatul a respins propunerea de înfiinţare a comisiei speciale privind datoria istorică pe care nemţii o au către ţara noastră. Propunerea de înfiinţare a Comisiei a fost respinsă cu 65 de voturi “împotrivă”, 48 “pentru” şi trei abţineri. Alt bărbat cu braţe tari! I-a dat cu flit tot lui Radu Golban.

Economistul român spune că s-au făcut presiuni internaţionale asupra României pentru a renunţa la aceste creanţe, devreme ce o eventuală recuperare a lor ar putea crea un precedent, iar astfel mai multe ţări ar putea cere Germaniei să-şi onoreze datoriile istorice. “Nu s-a renunţat doar la aceste creanţe, ci şi la posibilitatea unor discuţii pe această temă. Momentul nu este oportun,  România şi-a luat angajamentul să sprijine un fond de salvare a Uniunii Europene“, a spus Golban.

România şi Germania au încheiat în 23 martie 1939 un contract de clearing, prin care ţara noastră se obliga să livreze Berlinului diverse mărfuri. Contractul prevedea că Germania trebuia să plătească în mărci germane imperiale către BNR, care achita apoi în lei româneşti către exportatori.

După izbucnirea controversei, reprezentanţii Ministerului german de Finanţe au susţinut că România a renunţat la orice pretenţie financiară faţă de Germania semnând Tratatul de Pace de la Paris, la 10 februarie 1947. Experţii spun însă că răspunsul este incorect. Aceasta pentru că articolul 28 din Tratatul de Pace de la Paris prevede că România renunţă la toate pretenţiile faţă de Germania „cu excepţia celor care rezultă din contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată”. Iată deci că Berlinul actual reacţionează la fel ca Moscova, atunci când o ţară mai mică îşi cere drepturile. Iar noua apropiere a celor două capitale trebuie să dea de gândit strategilor de la Bucureşti. Cum, care? Titus Corlăţean. De ce nu s-a luat la trântă cu Angela Merkel pe acest subiect?

“Am găsit solduri neachitate ale Casei de Compensaţie, la finele anului 1944, de un 1.126.000 mărci imperiale. Înainte de obţinerea datelor, am ştiut că a existat în timpul celui de-al doilea război mondial, începând cu anii 30 un model monetar de colaborare europeană, numită Uniunea de Clearing. Şi am dorit să aflu mai mult. Am văzut că Elveţia, Banca Naţională a Elveţiei a analizat toate tranzacţiile Elveţiei cu Germania din perioada celui de-al doilea război mondial şi ăsta a fost punctul de pornire a studiului. Într-o recomandare a Băncii Naţionale a Elveţiei din anul 2000, se menţionează că a doua tranzacţie după tranzacţiile germano-elveţiene au fost cele germano-române. Cu aur prin Elveţia. Şi că din păcate nici după 1989 România nu arată niciun interes în a analiza aceste tranzacţii“, a precizat Radu Golban.

De ce domnul Corlăţean nu s-a alăturat acestui specialist? Măcar să fi folosit această datorie a Germaniei ca punct de pornire în rezolvarea disputei pentru aderarea la Spaţiul Schengen. Atunci domnul Corlăţean ar fi fost naţionalist. Altfel, expresia „Să rupem pisica”, folosită în acest context politic, face dovada unui populism minor. De fapt, însuşi Marinelu a greşit atunci când i-a considerat naţionalişti pe-alde Căcărău şi Copy-Paste. Un politician care nu cântăreşte priorităţile şi riscurile pentru ţara lui nu poate fi naţionalist. Nu orice râgâială contra Germaniei sau a Rusiei este şi proba înţelepciunii politice, dovada că ai fi naţionalist, dar mizăm pe premisa că prostimea oricum nu cunoaşte noţiunile.

Dar să vedem de ce vrea ministrul Corlăţean să rupă motanul:

“Câtă vreme statul român, prin instituţiile sale, a fost un stat slab şi, după data aderării la UE, nu a ştiut să-şi susţină printr-o politică internă corectă, solidă, de respect faţă de cetăţean, printr-o politică economică corectă şi printr-o poziţionare în planul UE cu demnitate, promovând interesele cu demnitate, fără să-şi negocieze mici interese, fără să se aplece, astfel de chestiuni să nu ne surprindă. A venit un moment în care – ştiţi cum spune românul – trebuie să rupem pisica. Trebuie să spunem foarte clar: dacă noi, România, ne-am făcut datoria, ne-am îndeplinit obligaţiile, atunci avem o aşteptare legitimă, europeană, să fim respectaţi şi o decizie pozitivă să fie adoptată.

Dacă vrem să continuăm în ritmul în care ni se pun pe masă tot felul de alte motive, unele explicite, altele aşa, pe la spate – că sunt alegeri anul acesta sau anul viitor (în unele state UE), nu vrem să deranjăm, imigraţia e o temă de campanie – lucrurile acestea nu mă interesează pe mine ca ministru de externe al României şi am obligaţia, în interesul României, să spun public acest lucru şi, înainte de a-l spune public, să spunem partenerilor noştri europeni.

Mai avem un lucru de făcut şi nu întâmplător am spus: ne batem şi facem demersurile politico-diplomatice până în ultima zi, în şedinţa Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne, dar pentru asta ar fi fost foarte bine acasă să fi avut o voce unitară şi să nu fi fost jocuri politice pentru nişte interese obscure până la urmă.

Sunt chiar lucruri suplimentare foarte serioase şi vă voi da un singur exemplu: datorită faptului că noi am acţionat foarte serios în aceşti ani, consecvent, am făcut eforturi, am făcut tot ce trebuia pentru a ne atinge un obiectiv important pentru România şi cetăţenii săi, dar şi pentru companiile româneşti şi străine care funcţionează în România, am făcut o serie de alte sacrificii pe care noi nu le-am evocat până acum public.

Noi pierdem foarte mult, inclusiv economic, dintr-o politică foarte restrictivă în materie de vize, de exemplu. Noi nu ne putem permite să fim mai lejeri în acordarea unor vize pentru turişti interesaţi să vină în România din state cu un potenţial turistic important şi am primit astfel de solicitări pe canale diplomatice ani la rând. Nu ne permitem să ne mişcăm foarte serios în a acorda nişte vize pentru oameni de afaceri din ţări precum statele arabe din Golf, avem aceste solicitări de ani de zile să fim mai flexibili şi nu o facem pentru că trebuie să aderăm la spaţiul Schengen. Nu suntem foarte flexibili în a acorda vize oamenilor de afaceri din Turcia sau din alte părţi şi pierdem.

Nu putem să ne permitem să fim mai deschişi pe relaţia cu fraţii noştri din Republica Moldova şi libertatea de circulaţie a cetăţenilor moldoveni, pentru că trebuie să intrăm în spaţiul Schengen. Lucrurile astea contează, le-am spus partenerilor europeni şi trebuie să fie luate serios în considerare, pentru că a continua un proces necredibil în care noi nu mai suntem interesaţi – e o mare diferenţă de aderare la Schengen pe baza regulilor – nu ar mai trebui să fie pe agendă”.

Sigur că poţi să te superi pe sat.

Cui prodest?

Flota Rusiei se întoarce în Vietnam

Pe 6 martie, generalul de armată Serghei Şoigu, ministrul Apărării din Rusia, a efectuat o vizită oficială în Vietnam, anunţă „Nezavisimaia Gazeta”. Rusia  va ajuta Vietnamul să-şi construiască o flotă de submarine. De asemenea, se preconizează revenirea navelor de război ale Rusiei în porturile vietnameze. Vietnamul cumpără intens arme din Rusia.

„În acest an, activitatea noastră comună va deschide o nouă pagină în istoria Flotei Maritime Militare a Republicii Vientam, va apărea flota de submarine”, a spus Şoigu la conferinţa de presă de la Hanoi. La rândul său, Phung Quang Thanh, ministrul Apărării Vietnamului, a precizat că ţara lui va cumpăra mai multe arme din Rusia. În plus, Rusia şi Vietnamul întenţionează ca, în anul 2013, să semneze un acord oficial, referitor la condiţiile în care navele militare ruseşti pot face escală în porturile din Vietnam.

Delegaţia rusă a vizitat complexul memorial în onoarea „Militarilor şi civililor sovietici, ruşi şi vietnamezi, care au murit pentru pace şi stabilitate în regiune”. Monumentul dedicat celor care şi-au dat viaţa în timp ce-şi exercitau datoria profesională se află pe teritoriul aeroportului internaţional Karmani, construit pe locul fostului aerodrom militar al bazei sovietice.

Reacţia ţărilor vecine cu Vietnamul a venit imediat: de exemplu, agenţia de ştiri Xinhua din China, în replică la declaraţiile miniştrilor Apărării din Rusia şi din Vietnam, a realizat o analiză amplă a tuturor războaielor pe care le-a purtat Vietnamul, începând cu al Doilea Război Mondial. Conform acestei analize, toate victoriile Vietnamului au legătură pemanentă cu ajutorul consistent, acordat de URSS. Astfel, ajutorul acordat Vietnamului din timpul războiului cu SUA a costat Uniunea Sovietică 1,5 milioane de ruble pe zi, o sumă uluitoare la acea vreme (leafa lunară a unui inginer sovietic era atunci în URSS aproximativ 50 de ruble).

Dacă vom da crezare cifrelor oficiale, participarea la operaţiunile de luptă era foarte limitată, luau parte numai instructorii militari sovietici pentru deservirea sistemelor de apărare anti-aeriană. Conform datelor din Vietnamul de Nord, pe durata întregului război, au fost doborâte 4181 de avioane americane şi drone (avioane spion fără de pilot – nota red.VP). Până la sfârşitul acelui război, URSS a livrat Vietnamului de Nord 95 de sisteme rachetare anti-aeriene S-75 „Dvina” şi peste 7500 de rachete pentru aceste sisteme. Mitul participării aviatorilor sovietici la luptele aeriene cu aviaţia americană este reflectat în cântecul „Fantoma”, foarte popular altădată, precum şi în bancurile despre pilotul Li Si Ţîn…

Jurnaliştii chinezi au evocat „primul război socialist” fulger, care a avut loc cu 34 de ani în urmă, în februarie-martie 1979. Atunci, teritoriul Vietnamului socialist a fost invadat de peste 250.000 de militari socialişti din aceeaşi Chină. În ciuda faptului că forţele erau inegale (100.000 de miliţieni şi grăniceri vietnamezi s-au opus atunci chinezilor), vietnamezii au învins. Chinezii au învins la număr, iar vietnamezii cu inteligenţa (până în acel moment, această ţară s-a apărat câteva decenii la rând) şi cu armamentul sovietic. Conflictul s-a terminat prin retragerea trupelor chineze de pe teritoriul Vietnamului.

Neliniştea vecinilor Vietnamului, provocată de planurile Rusiei de a ajuta Hanoiul cu armele cele mai noi, este de înţeles: cui i-ar plăcea să aibă în coastă un vecin puternic?… Cu toate acestea, Rusia a luat această decizie după o matură analiză a situaţiei, ne asigură ziarul citat. Vietnamul este unicul partener strategic posibil din regiune.

Chiar şi declaraţia ministrului Serghei Şoigu cu privire la cooperarea militară cu Vietnamul s-a făcut cu un scop. Printre altele, şantierele navale ruseşti traversează, să zicem, unele dificultăţi şi comenzile vietnamezilor pentru construirea unor submarine nu le cad rău. Trebuie să spunem că ruşii au multă experienţă în cooperarea tehnico-militară din regiune: de exemplu, la Severodvinsk, se repară curent submarinele Diesel ale Indiei din cadrul proiectului 636 „Varşovianca” (conform clasificării NATO – „Kilo”). Iar cu câţiva ani în urmă, sub vălul tainei, tot acolo, pe şantierele Sevmaş, s-au construit două submarine pentru China din acelaşi proiect.

Trebuie spus că vietnamezii înşişi îşi amintesc şi azi cu recunoştinţă de ajutorul acordat de Uniunea Sovietică. De fapt, în prezent, în Vietnam, conform datelor oficiale, lucrează vreo 2000 de specialişti ruşi, mai ales ingineri, care acordă un sprijin preţios pentru industria acestei ţări. În general, cooperarea cu Hanoiul are vechi şi puternice tradiţii.

Acelaşi port Kamrani, unde şi-a început vizita din Vietnam Serghei Şoigu, a fost folosit de URSS şi de Rusia în decurs de 23 de ani ca punct de logistică pentru Flota Oceanului Pacific, unde a fost cea mai mare bază militară sovietică din străinătate.

Această bază este amplasată pe ţărmul Mării Chinei de Sud, în Golful Kamrani. Datorită condiţiilor naturale, portul este considerat unul din cele mai bune porturi de adâncime din lume. În timpul războiului din Vietnam, Kamrani s-a aflat pe teritoriul Vietnamului de Sud şi a fost o uriaşă bază militară în spatele SUA. Inginerii americani au construit aerodromul şi portul actual. Pe 2 mai 1979, după două luni de la terminarea războiului dintre Vietnam şi China, URSS şi Vietnamul au semnat un acord de utilizare a portului Kamrani ca punct de logistică tehnico-materială pe o durată de 25 de ani. Toată infrastructura enormei baze militare a fost modernizată. Pe aerodrom se afla permanent un regiment mixt de aviaţie.

Conform acordului sovieto-vietnamez, chiria pentru această bază a fost gratuită. Însă, începând cu anul 1991, Vietnamul a transmis neoficial Uniunii Sovietice, iar apoi Rusiei să plătească arenda. Iar în anul 2001, conducerea Rusiei a decis să nu prelungească acordul cu Vietnamul şi să evacueze urgent baza. Ultimii militari ruşi au părăsit portul Kamrani în mai 2002. Începând cu anul 2004, o parte a bazei funcţionează ca aeroport civil la Kamrani (acum este aeroport internaţional acolo).

În general, planurile actuale de extindere a cooperării tehnico-militare (se prespune deci şi politice) dintre Rusia şi Vietnam nu vin pe un loc pustiu, ci pe un sol fertil şi pregătit îndelung.

Aşa că se va duce dracului proiectul lui Putin de la Shanghai pentru securitatea din Extremul Orient contra Americii.

Dovada că Sarkozy a luat şpagă de la Gaddafi, ca Mitterand de la Ceauşescu!

Poliţia franceză a efectuat două percheziţii la sfârşitul lui februarie la sediile lui Claude Guéant, fostul ministru de Interne al Franţei, pentru două dosare diferite. Pe 1 martie, el a negat orice responsabilitate în ambele cazuri. Un dosar se referă la finanţarea campaniei electorale a lui Nicolas Sarkozy din 2007, cu 50 de milioane de euro, bani oferiţi de liderul libian Muammar Gaddafi, arată ziarul „Le Monde”.

În prezent, Procuratura efectuează o anchetă preliminară, referitoare la documentul publicat în martie 2012 de agenţia de ştiri independentă Mediapart. În document se arăta că Mummar Gaddafi i-ar fi transmis lui Gaddafi 50 de milioane de euro pentru campania lui electorală.

Drept dovadă, agenţia a publicat pe site decizia de acordare a sumei respective lui Sarkozy, document semnat de Musa Kusa, fostul secretar al Consiliul Naţional al Poporului pentru relaţii externe şi cooperare internaţională din Libia, precizează ITAR-TASS.

Ancheta a fost declanşată după ce Sarkozy a acuzat Mediapart de calomnie şi a depus plângere la poliţie. În ianuarie, oamenii legii l-au interogat pe Ziad Takieddin, un om de afaceri franco-libanez, care a confirmat că deţine dovezi că Sarkozy a luat bani de la Gaddafi. Pe de altă parte, banii nu fuseseră indicaţi pe lista costurilor pentru campania electorală. Ulterior, anchetatorii au luat decizia să efectueze percheziţii.

Potrivit Mediapart, cei 50 de milioane de euro, transmişi de Gaddafi pentru Sarkozy, fuseseră spălaţi prin conturi bancare din Panama şi Elveţia. Se presupune că un cont din Elveţia a fost deschis pe numele surorii lui Jean-François Copé, liderul „Uniunii pentru Mişcarea Populară”, un participant activ la campania electorală a lui Sarkozy.

Musa Kusa a confirmat în documentul publicat de Mediapart că decizia de a sprijini campania electorală a lui Sarkozy a fost trimisă pe 10 decembrie 2006 colonelului Bashir Saleh, care era botezat în Jamahiria „casierul lui Gaddafi”.

Acest document ar fi fost elaborat imediat după convorbirile care au avut loc pe 6 octombrie 2006, la care au participat, din partea Libiei, Abdullah al-Senussi, şeful serviciilor secrete libiene, şi Bashir Saleh, preşedintele Fondului libian de investiţii în Africa, iar din partea Franţei, au venit Ziyayad Takieddin şi Brice Hortefeux, ministrul francez de Interne din acea perioadă.

Marcel Sekkaldi, avocatul foştilor demnitari din regimul libian, a declarat pentru „Le Monde” că pot confirma transferul banilor către Sarkozy cel puţin patru persoane. Pe lângă Saif al-Islam, fiul lui Gaddafi, ar mai fi Baghdadi Mahmudi, fostul premier al Libiei, Abdullah Senussi şi Bouzid Dorda, fostul ambasador al Libiei la ONU. Ei ar putea să dea declaraţii, dacă nu ar fi închişi.

Primele informaţii referitoare la finanţarea campaniei prezidenţiale a lui Sarkozy de către Gaddafi au apărut în martie 2011. Atunci a vorbit Saif al-Islam, în timp ce tulburările din Libia ajunseseră la apogeu, iar ONU a hotărât că este necesar amestecul în treburile interne ale acestei ţări. Într-un interviu acordat televiziunii Euronews, el i-a cerut lui Sarkozy să restituie banii cheltuiţi pentru el.

„Noi i-am finanţat campania electorală şi avem dovezi. Noi suntem gata să oferim toate dovezile”, a declarat atunci fiul lui Gaddafi. El a precizat atunci că este vorba de conturi bancare, de documente şi operaţiuni de transfer bancar.

Palatul Elysée a respins oficial asemenea acuzaţii, iar Claude Guéant a declarat că Libia nu poate oferi nicio dovadă în acest sens. Însuşi Sarkozy a spus că aceste afirmaţii ar fi ridicole, iar documentul publicat de Mediapart ar fi un fals grandios.

Iată de ce Sarkozy a plecat de nebun cu trupele în Libia ca să-l lichideze pe Gaddafi. Reamintim că la fel a procedat Francosi Mitterrand, care, în 1989, ţinea discursuri înflăcărate la Moscova şi la Kiev contra lui Nicolae Ceauşescu.

Ai dracului dictatori de la care am luat şpagă!…

Ucraina se moldovenizează

Criza politică aproape permanentă a devenit ceva obişnuit în Ucraina. Cu toate acestea, se pare că noi observăm doar primele simptome ale unei „maladii” iminente – devalorizarea inevitabilă a grivnei şi reducerea corespunzătoare a nivelului de trai vor avea consecinţe unilaterale. În general, perspectivele pe termen scurt ale acestei ţări sunt evidente. Problema este cum va evolua situaţia pe termen lung. Ucraina este sortită succesului sau pur şi simplu dezastrului?

Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar, în primul rând, să evaluăm situaţia actuală şi perspectivele economiei ucrainene. În epoca sovietică, „economia populară” a ţării stătea pe patru „kiţi” (chit, kit – balenă): construcţia de maşini, metalurgia, industria chimică şi producţia agricolă. Dimensiunea industriei era impresionantă. Astfel, în construcţia de automobile, lucrau 1,5 milioane de oameni. Ucraina ocupa locul întâi în lume la producţia de autobuze, locul al treilea la producţia de camioane şi locul al şaselea la producţia de automobile. Îngrăşămintele chimice şi acidul sulfuric se produceau în cantităţi mai mari, de exemplu, decât în Germania.

Cu toate acestea, de-atunci multe s-au schimbat. Pentru industria ucraineană este caracteristică înapoierea tehnologică şi, în consecinţă, costul ridicat de producţie, în ciuda faptului că forţa de muncă este extrem de ieftină (salariul mediu din această ţară este mai scăzut decât salariul mediu al populaţiei urbane din China). Astfel, capacitatea energetică a industriei ucrainene este cu 50% mai ridicată decât cea rusească. În al doilea rând, de regulă, utilizarea redusă a capacităţilor duce la creşterea şi mai mare a costurilor. În al treilea rând, nomenclatorul produselor realizate este arhaic – investiţiile în lucrări de cercetare ştiinţifică, experimentală şi de construcţii reprezintă doar 0,1% din PIB. În consecinţă, industria ucraineană produce în cel mai bun caz la fel ca în anii 1980. În al patrulea rând, nivelul foarte ridicat de amortizare a activelor fixe. În al cincilea rând, dependenţa extremă de exporturi şi, ca urmare, de conjunctura pieţelor externe.

Situaţia este agravată şi mai mult din cauza deprecierii foarte ridicate a infrastructurii. Astfel, deprecierea fondurilor de producţie pentru căile ferate ajunge la 80%, uzura locomotivelor – 92%. În 90% din centralele termice ucrainene, resursele pentru proiectare s-au epuizat cu cinci ani în urmă. În 72,5%, s-au epuizat şi „resursele individuale permise”, iar după atingerea acestui prag, exploatarea lor este interzisă. Ţara se va confrunta cu o penurie de energie peste câţiva ani.

Principalele probleme ale economiei ucrainene se datorează unor factori circumstanţiali. În primul rând, este vorba de condiţiile speciale de aderare la Organizaţia Mondială a Comerţului, piaţa internă a ţării a fost deschisă total şi s-au blocat posibilităţile de a-i sprijini pe producătorii locali. Drept rezultat, o balanţă comercială şi de plăţi negativă, iar ţara trăieşte pe datorie. În consecină, Guvernul ucrainean, tot mai scufundat în credite, nu are nici teoretic resurse pentru modernizare.

Să analizăm puţin starea actuală şi perspectivele ramurilor principale din economia ucraineană. Cândva gigantic, complexul construcţiilor de maşini este acum mort. Cu unele excepţii locale, cum ar fi construcţia de centrale termice, care dau o treime din exportul de maşini al ţării. Utilajele sunt uzate în proporţie de 70%, producţia nu este competitivă nici pe piaţa internă, nici pe cea externă. Prin urmare, producţia scade rapid. În 2012, construcţiile de maşini şi-au redus volumul cu 6%. Criza s-a manifestat extrem de dur la sfârşitul anului. În decembrie 2012, nivelul producţiei a scăzut cu 19%, comparativ cu decembrie 2011.

Tabloul din ramurile cu tehnologii mai înalte arată şi mai deprimant. Astfel, industria de avioane este ocupată mai mult cu asamblarea avioanelor, a aparatelor „neterminate” din epoca sovietică. Durata generală de asamblare a unui avion este de un aparat la doi ani. Avioanele Antonov sunt neprofitabile şi de aceea, necesită investiţii de aproximativ 300 de milioane de dolari. Singura şansă de supravieţuire a „firmei” ar fi comenzile de la Ministerul Apărării din Rusia, însă preţul acestui contract înseamnă transferul unei părţi a producţiei în Rusia. Industria aviatică din Ucraina mai poate încă supravieţui, dar în mare parte în… Rusia.

Industria ucraineană de maşini agricole a cunoscut un colaps model – producţia de tractoare mai reprezintă doar 3,5% din producţia epocii sovietice. Această ramură continuă să se prăbuşească. De exemplu, producţia de tractoare a scăzut în 2012 cu 22,7%, preducţia de semănători – de două ori.

Însă cel mai grăitor spectacol este industria auto. Numărul lucrătorilor din domeniu s-a redus după două decenii de… 150 de ori, adică de la 1,5 milioane de lucrători, la 10.000. Practic, această industrie a încetat să mai existe. Se fac doar asamblări, cu un procent foarte scăzut de localizare (26%). Şi această „industrie” se evaporă. Astfel, în 2012, producţia de automobile s-a redus cu 28,5%, iar în ianuarie 2013, prăbuşirea a ajuns la 76,2% comparativ cu luna precedentă. Este o producţie practic la bucată. De exemplu, în ianuarie s-au produs 14 automobile comerciale şi 28 de autobuze.

Istoria distrugerii şi autodistrugerii acestei ramuri este de asemenea foarte semnificativă. Ucraina a aderat la Organizaţia Mondială a Comerţului în condiţiile care prevedeau taxe de import de 10% pentru automobile. În consecinţă, numărul celor angajaţi în industria auto s-a redus de peste două ori, iar din 2010, a început epoca asamblării cu şurubelniţa. În 2012, ucrainenii au decis să riposteze faţă de producătorii ruşi, care nu conteneau cu presiunile. Piotr Poroşenko, care conducea pe-atunci Ministerul Dezvoltării Economice, a declanşat o anchetă specială contra constructorilor ruşi şi, fără să aştepte rezultatele, a anunţat că introduce o creştere de 30% a taxelor, ceea ce contravine normelor OMC. Riposta Moscovei a închis practic accesul producătorilor auto din Ucraina pe piaţa rusă, ceea ce a provocat colapsul definitiv al construcţiilor de maşini din Ucraina.

În general, şansa supravieţuirii pentru construcţiile de maşini din Ucraina este extrem de mică.

Deocamdată, industria oţelului, care oferă ponderea cea mai semnificativă în veniturile aduse de exporturile ucrainene, şi care susţine 35-40% din producţia industrială, arată semnificativ mai bine decât construcţiile de maşini, însă perspectivele ei rămân incerte. Piaţa internă extrem de îngustă, ca urmare a colapsului construcţiilor de maşini, a făcut ca 3/4 din metalul ucrainean să fie trimis la export. Între timp, situaţia de pe pieţele externe este sumbră.

În lume, există un exces de capacităţi metalurgice. Potrivit evaluărilor „Ernst & Young”, peste un sfert din metalurgia mondială este „inutilă”. Pentru Ucraina este extrem de greu să reziste la concurenţă pe o piaţă saturată şi ea va pierde această competiţie. Ţara nu are avantaje de calitate, ea dă la export predominant prefabricate, o marfă nespecializată, cu o valoare adăugată redusă. Pentru Ucraina rămâne concurenţa la preţ, dar aici are puţine şanse.

Metalurgia locală este anacronică. De exemplu, aproape jumătate din oţelul ucrainean se topeşte în cuptoarele Martin, care sunt uzate (spre comparaţie, în Rusia au mai rămas doar 9,8%) şi numai 3,8% din oţel se produce în cuptoare cu arc electric (în Rusia, 26,9%). Tehnologia arhaică ucide, în primul rând, avantajul adus Ucrainei de forţa de muncă ieftină. Cuptoarele Martin necesită de 2,5 ori mai mult personal pentru deservire, comparativ cu modernele convertizoare cu oxigen. În al doilea rând, creşte puternic consumul de energie şi de materie primă: astfel, în Ucraina, la o tonă de oţel, se pierde cu 20% mai multă energie, comparativ cu China şi UE; pentru o tonă de fontă, se consumă 520-550 de kilograme de cocs, comparativ cu 350-400 de kilograme. cât consumă concurenţa. În consecinţă, costul de producţie al oţelului ucrainean este mai mare decât al celui rusesc, în ciuda faptului că muncitorii iau lefuri mai mici.

Prin urmare, metalul ucrainean este înlocuit rapid pe piaţă. După cum s-a comunicat, producţia totală de laminate pe 2012 s-a redus cu 9%, comparativ cu anul precedent, producţia de oţel a scăzut cu 7%, cea de ţevi – cu 9%. Relativ confortabil se simt doar ramurile producătoare de fontă şi de materii prime – minereu de fier şi cocs. Pe ansamblu, direcţia de deplasare a complexului minier şi metalurgic este evidentă – este trecerea de la exportul unei producţii cu o valoare adăugată redusă spre exportul de materie primă şi a unei producţii cu o FOARTE scăzută valoare adăugată. Unicul motiv de optimism în acest domeniu este tendinţa ascendentă pe termen lung a creşterii preţurilor la minereul de fier şi la cărbune. Industria siderurgică ucraineană are nevoie de modernizare, dar, din cauza conjuncturii preţurilor, bani nu există şi nu vor fi.

Situaţia din industria chimică în acest context pare relativ favorabilă. În anii de independenţă, Ucraina a pierdut chimia „complexă”, devenind un furnizor extrem de specializat de îngrăţăminte cu azot. Cererea extrem de scăzută de pe piaţa internă face ca această ramură să fie foarte dependentă de exporturi. Nu s-a investit în această ramură, costurile de producţie vor creşte cu mult mai mult decât în Rusia, motiv pentru care ruşii îi presează puternic pe ucraineni pe propria lor piaţă. Mai ales că preţurile vor fi ridicate

Cu toate acestea, preţurile mai pentru îngrăşămintele cu azot susţin industria chimică ucraineană pe linia de plutire.

Agricultură se remarcă printr-o serie de probleme specific ucrainene – lipsa de investiţii şi nivelul tehnologic precar. Cu toate acestea, creşterea uriaşă a cererii de produse alimentare va face din agricultură o ramură de succes, dacă infrastructura proastă nu ar bloca dezvoltarea ei.

În general, dacă se păstrează tendinţele actuale, Ucraina se va transforma într-o ţară agrară, furnizoare de materii prime, cu o infrastructură degradată, ceea ce înseamnă un fel de moldovenizare. Este însă evident faptul că agricultura nu va putea înghiţi forţa de muncă „eliberată”. Astfel, la fel ca pentru aceeaşi Republică Moldova, este caracteristic un ridicat nivel al şomajului. Evident, procesul dezindustrializării Ucrainei va fi însoţit de criză politică şi, fireşte, de fragmentarea ţării.

La acest lucru poate contribui şi degradarea potenţialului militar al Kievului. Armata ucraineană actuală, destul de mare (184.000 de militari), deşi prost echipată, va fi redusă până la 110.000 de militari. De fapt „cifra reală va depinde de nivelul de asigurare financiară a acestei reforme”. Modernizarea trebuie să aibă loc. Reducerea, evident, trebuie să se facă, dar resurse pentru modernizarea Ucrainei nu există şi nu vor fi în viitorul previzibil.

Cu alte cuvinte, în partea de sud-vest a frontierelor ruseşti, se va forma aproape inevitabil un focar de instabilitate, şi pentru un timp foarte îndelungat.

Şi atunci, nu ar trebui apărat poporul ucrainean?…

“Oleacî di raslablenii…”

Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face! Cine sapă groapa altuia face muncă în interes obştesc şi aduce bani la partid. Şi la el acasă… Sau invers. Cine seamănă vânt culege moţiune de cenzură…

Şi câte şi mai câte…

Majoritatea românilor de la Chişinău, Bucureşti sau Timişoara nu pricep mai nimic din ce se întâmplă în Republica Molotov. Se mulţumesc să spună ca Strîmbeanu: „Un război între hoţi, dar intelectualii de la noi nu au alternativă la Alianţa pentru Integrarea Europeană”. Evenimentele se derulează ca într-un film despre Cosa Nostra. Vânătoarea Regală de la Pădurea Domnească, un glonţ, care putea fi tras, de un lunetist, aruncă Alianţa pentru Integrare Europeană într-un haos cu schelălăituri.

Apoi, noi lucrăm cu materialul clientului şi putem privi de departe, kanecină…

Vlad Filat îl acuză pe Vladimir Plahotniuk de practici mafiote, fără să înainteze plângere penală contra lui. Era cel mai îndreptăţit s-o facă. Nuuu! El vrea totul pe cale democratică. Pune la cale un vot alături de comunişti pentru scoaterea lui Plahotniuk din funcţia de vicepreşedinte al Parlmentului. După ce te-a fugărit Voronin prin Piaţa Centrală, poţi să mergi cu el la o ruletă rusească! Oare cum de te-a muşcat şarpele de inimă, Vlad Filat? Dacă vei provoca alegeri anticipate, s-ar putea să nu mai fii vioara întâi. Sau vei reuşi să-l arunci definitiv pe plăvanul Marian Lupu înapoi în braţele lui Voronin. De fapt, afacerile lui Plahotniuk merg unse cu Oleg Voronin.

Şi Plahotniuk a dovedit că are procurori şi ofiţeri în simbrie, ca într-un stat de drept!  Unii pretind că ar avea structuri paramilitare, ceea ce este foarte grav. Am ascultat şi eu înregistrările făcute de agenţi. Pe lângă stenogramele cu Adrian Năstase, Vlad Filat este un ageamiu, un agarici, un martalog. Intervine (telefonic!) pentru „oleacî di raslablenii” în favoarea unui fabricant de rachiu, apropiat de propriul partid. În schimb, nu-l iartă pe un găgăuz care a trecut cu tot cu rachiu în ciurda lui Plahotniuk… era să zic a lui Marian Lupu, că-i tot aceea.

Marţi, 5 martie, 54 de deputaţi din Partidul Comuniştilor, din Partidul Democrat, din Partidul Socialiştilor, la care s-au adăugat independenţii Sergiu Sîrbu şi Mihai Godea, au acordat un vot de neîncredere Guvernului. Liberal-democraţii şi trei deputaţi din „Grupul lui Vadim Mişin” au votat contra, iar liberalii nu au participat la vot. Iată că până şi Mişin este mai român ca Marian Lupu!

Filat susţine că principala cauză a celor întâmplate a fost înlăturarea vicepreşedintelui Parlamentului. Reamintim că, pentru scoaterea lui Plahotniuk din această funcţie, au votat deputaţii din Partidul Liberal Democrat şi Partidul Comuniştilor. Dacă tocmai tu, Vlad Filat, ai votat cu Voronin, de ce să-l acuzi pe Marian Lupu care-i mai diştept ca tine că a făcut apoi acelaşi lucru? Pentru omul inteligent, pe care-l ştiam, Vlad Filat s-a comportat infantil. Să vedem de ce. S-a folosit de pretextul creat şi a declarat unilateral denunţarea acrodului de cooperare cu AIE. Provoacă alegeri anticipate şi, dacă lucrurile ar merger în ritm alert, în noiembrie va conduce un nou guvern al AIE. Sau, dacă va vrea să repete experienţa lui Iurie Roşca, va face guvern cu comuniştii, nişte băieţi aşa de curaţi: mai ales că smintiţii din Comisia de la Veneţia au decretat ei că secera şi ciocanul au fost alungate pe nedrept din simbolistica politică de la Chişinău. De fapt, nu ne-am mirat nici atunci când parlamentarii nu au vrut să condamne comunismul în Consiliul Europei. Cum să condamni lumina care „vine de la răsărit?” De ce să ne mirăm acum, în 2013? Aşa că Filat chiar crede că ar putea lua un scor mai bun.

Miliţianul Voronin i-a servit pe amândoi – şi pe Filat, şi pe Plahotniuk. Şi i-a făcut praf fiindcă niciunul din cei doi nu pricepe cine este adevăratul duşman al basarabenilor. Se cheamă că ei fac politică mare! Vlad Filat ne avertiza că ratăm banii europeni, că nu mai stă de vorbă UE cu Chişinăul, cu care trebuia să semneze trei acorduri în acest an. Mai ales că se aşteaptă reuniunea Parteneriatului Estic din noiembrie. „Vlad Filat a adoptat o tactică extrem de periculoasă acum. Putea să mai aştepte”, crede Mircea Druc.

„Toate acestea indică faptul că acţiunile pe care noi le-am întreprins au fost legitime şi justificate. Eu nu consider că s-a votat pentru demiterea Guvernului pentru că nu şi-a făcut treaba. Să pui frustrările personale mai presus de orice este o crimă. Demiterea Guvernului este un proces politic complicat şi o pierdere de timp”, a spus Filat. Extrem de laconic.

Deci frustraţii ar fi ceilalţi, el – nu. Plahotniuk, eminenţa cenuşie a lui Voronin, a dovedit că poate fi mai tare în culisele mafiei. L-a smuls pe Marian Lupu de lângă Voronin şi i-a cerut să simuleze că face politică europeană. Aşa au blocat ei cercetarea evenimentelor din 7 aprilie 2009, când au fost torturaţi sau chiar ucişi tinerii. O altă Vânătoare Regală, pentru care l-am înjurat doar pe Voronin.

„Noi nu am votat pentru iniţiativa Partidului Comuniştilor, ci, concret, pentru demiterea lui Vladimir Filat. Acesta a fost votul contra furtului, a corupţiei, a folosirii resurselor administrative în scopuri politice, pentru jefuirea celor 120 de milioane de dolari din Banca de Economii, contra catastrofei pe care o prezintă drept reformă în sistemul de educaţie”, a pretins Lupu. Nici el nu a făcut plângere penală pentru furt.

Până la urmă, toţi aceşti indivizi mi se par previzibili, oricât de sofisticat s-ar da Vlad Filat. Cel mai straniu mi s-a părut comportamentul lui Mihai Ghimpu. El l-a atacat cel mai agresiv pe Vlad Filat, dar nu a rostit niciun cuvânt despre Marian Lupu sau Plahotniuk. Care să fie taina? Chiar a spus că nepotul Dorin Chirtoacă ar fi un bun prim-ministru. Măcar Chirtoacă ştie administraţie. În mod paradoxal, Mihai Ghimpu merge mai departe şi îl ameninţă chiar pe Nicolae Timofti, probabil cel mai echilibrat om politic de la Chişinău.

„Dacă preşedintele va insista ca această criză să fie de lungă durată, iar acest lucru înseamnă că refuză să mai sprijine Republica Moldova, sau dacă, aşa cum am auzit eu, vor fi demişi miniştri, eu voi cere demisia preşedintelui. Eu vreau ca ţara să meargă pe calea dezvoltării democratice”, şi-a explicat Ghimpu propria poziţie.

Şi ca să nu mai încapă nicio îndoială: „Eu nu-s născut pentru funcţii. Eu sunt pentru cauza românească. Şi eu sunt politician în primul rând. Şi nu sunt doar eu în partid. Avem miniştri buni, primari generali care ar putea fi prim-miniştri. Dar noi nu urmărim asta. Ca dovadă am cedat funcţia de speaker lui Lupu. E importantă funcţia, fără ea nu poţi realiza nimic, dar când e de ales între funcţie şi cauză noi întotdeauna am pledat pentru cauză. Cauza europeană şi cauza românească”, a precizat Mihai Ghimpu.

“Toţi sunt vinovaţi în mod egal de ceea ce s-a întâmplat astăzi la Chişinău”, a spus Ion Sturza, care a trecut printr-o experienţă la fel de dulce după ce Iurie Roşca a preferat să meargă cu miliţianul Voronin. Sturza crede că toţi trei trebuie să-şi bage minţile în cap şi să revină la tratative. Mă tem că niciunul nu a lăsat loc de bună ziua.

Pe de altă parte, Adrian Candu, coleg de partid cu Lupu, a declarat că Partidul Democrat va accepta cu graţie promovarea pe postul de premier a lui Iurie Leancă, ministrul actual de Externe şi pentru integrare europeană, care este şi primul vicepreşedinte al Partidului Liberal Democrat. De atlfel, în numărul din 6 martie, revista „Panorama” l-a citat pe analistul politic Roman Mihăeş, care, de asemenea, a considerat oportună promovarea în funcţia de premier a lui Iurie Leancă. El crede că Leancă are legături bune cu înalţii demnitari europeni şi, în principiu, el a construit practic întregul sistem de relaţii externe dintre Republica Moldova şi UE.

Sigur că alde Plahotniuk şi generalul Diacov ar vrea un nou Muravski, să stea acolo unde-l pui. Adică Leancă. Cu Filat e mai greu. Mai ales că a rămas fată mare: „În faţa poporului, eu sunt curat, sufletul meu e liniştit”.

Pe 13 martie, Republica Moldova trebuie să aibă un nou candidat la postul de şef al Guvernului.

Mai departe, dacă urmăm litera legii, într-un interval de 15 zile, după desemnarea candidatului la funcţia de premier, şeful statului roagă Parlamentul să voteze programul de guvernare şi toată componenţa Guvernului. Deşi Marian Lupu, preşedintele Partidului Democrat, a şi declarat că, peste maxim 10 zile, poate fi desemnat un nou executiv, este însă puţin probabil. Fiindcă pentru confirmarea noului premier, este iarăşi nevoie de 51 de voturi. În conformitate cu articolul 85 din Constituţia Republicii Moldova, „în cazul în care nu se poate forma guvernul sau în caz de blocaj, în decurs de 3 luni de la adoptarea legii, după consultări cu grupurile parlamentare, preşedintele are dreptul să dizolve Parlamentul”.

Parlamentul poate fi dizolvat dacă nu a exprimat un vot de încredere faţă de guvern, în perioada de 45 de zile, după respingerea propunerii de acordare a încrederii în guvern şi numai după ce propunerea a fost respinsă de cel puţin două ori (tentative pot fi şi mai multe – nota red.). Preşedintele are două posibilităţi, numai să respecte perioada de 45 de zile.

În consecinţă, după dizolvarea Parlamentului, urmează alegeri anticipate, care pot avea loc la începutul verii.

Ce buni ar fi de dus la prăşit…

Xenofobia din Europa va provoca război

Sigur că România are destule hibe pentru a fi primită în Spaţiul Schengen. Când cei de la Bruxelles află că nici  Kim nu era mai iubit decât Căcărău, care a fost ales cu 103% din voturi, ce pot să mai creadă? Sau când văd ce energii se depun pentru eliberarea Nepotului Mătuşii Tamara? Sau când au văzut cum luau şpagă cele două inamovibile de la interlopi? Adică aceleaşi măcuci care trebuiau să-l judece pe Adrian Năstase. Normal că eu nu am avut nicio şansă la un proces corect atunci când l-am dat în judecată pe escrocul din Grecia, care a făcut EuroTV, dar a uitat să ne plătească drepturile de autor. (Poate voi relata vreodată acest caz real…).  Ce le puteam eu oferi celor trei judecătorese cu vile primite la cheie din şpăgi, eu care am rămas în apartamentul meu confort II, cumpărat şi acela pe vremea Mult Iubitului? Asta e România reală! Ce să căutăm noi în lumea civilizată cu asemenea sechele? Ne vindecăm şi ne cerem apoi drepturile civilizat.

Pe de altă parte, nu trebuie să-i uităm pe derbedeii din Occident, care nu ar ceda niciun cent din prosperitatea lor pentru a sprijini proiectul european. Ei au dat bani până acum nu pentru această idee, ci pentru a-şi cumpăra liniştea. Cum bate vânt de austeritate prin ţările lor, au găsit şi ţapii ispăşitori: românii şi bulgarii. La care se adaugă şi românii din Basarabia fiindcă vor să meargă la Londra. Să fie limpede: Franţa şi Anglia au umplu Europa de negri care au intrat prin Andora şi nu le-a reproşat nimeni nimic. Noi avem o mare datorie morală faţă de românii din Basarabia, din nordul Bucovinei, din Herţa, pe caree i-am abandonat şi ei trebuie să aibă mai multe dreptuyri pe continent decât negrii sau pakistanezii de la Londra.

Ştiţi care este adevăratul motiv pentru care Germania, Olanda, Marea Britanie, Finlanda nu acceptă România şi Bulgaria în Schengen?  Ţiganii noştri. Nu corupţia de la noi, nu lipsa de orizont pentru cetăţeanul onest, care respectă legile, nu crima organizată, nu traficul de muieri. Nuuu! Ţiganii sunt mult mai concreţi pentru primul lor nivel de percepţie.

Iar aici este comic atunci când occidentalii ne cer să rezolvăm problemele ţiganilor, să fim toleranţi cu ei. Dacă ziariştii noştri ar fi mai destupaţi când se duc pe la Bruxelles şi-i aud vorbind aşa, ar trebui să le pună o întrebare simplă: Voi aţi fost totdeauna mai prosperi ca noi, aţi avut parte de secole de linişte şi de evoluţie calmă. De ce la voi, unde e aşa de bine, nu există ţigani şi de ce au rămas aşa de mulţi în România? Nu ar fi dorit aceşti nomazi să bimbăşească încă de acum 100 de ani pe la Berlin, pe la Londra? Răspunsul cinsitit este unul singur: occidentalii sunt mult mai intoleranţi, mai xenofobi ca românii! De aceea, ţiganii nu s-au dus acolo. Acum însă, când legile Uniunii Europene i-au transformat şi pe ei în cetăţeni europeni, se duc şi faraonii pe-acolo. E dreptul lor să muncească la semafor la Londra, la Paris sau Berlin, nu doar la Bucureşti.

Pe ansamblu, situaţia actuală din Europa aminteşte izbitor de starea care se crease în Lumea Veche acum o sută de ani, aproximativ cu un an înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Este vorba de ciocnirea intereselor economice ale marilor puteri europene, de inegalitatea dezvoltării lor economice şi social-politice, ceea ce a determinat stratificarea societăţii.

În aceste condiţii, mulţi politicieni şi experţi se gândesc serios la consecinţele unei posibile dezmembrări a Uniunii Europene, care rămâne totuşi principalul factor de descurajare a acestor tendinţe centrifuge.

Concluziile lor sunt dezolante: situaţia ar putea să alunece imprevizibil spre catastrofă.

Jean-Claude Juncker, premierul Luxemburgului şi ex-preşedintele Euro-grupului, este convins că ameninţarea unui nou război în Europa nu trebuie neglijată. „Pentru generaţia mea, moneda unică a însemnat totdeauna pace politică. În prezent, eu văd destul de mulţi oameni prin Europa, care se risipesc în ideile lor naţionale înguste”, a spus Jean-Claude Juncker, citat de EuObserver. „Demonii războiului nu au dispărut, ei pur şi simplu dorm, aşa ne-au arătat conflictele din Bosnia şi Kosovo”, subliniază el. El vede semnele discordiei mai ales în campaniile electorale din Grecia şi din Italia. Juncker recunoaşte că s-a simţit „şocat” de lozincile de la Atena, care o prezintă pe Angela Merkel în uniformă nazistă. Recenta campanie electorală din Italia s-a remarcat, de asemenea, prin duşmănie faţă de Germania şi, în consecinţă, „anti-europeană”, crede el.

Juncker a comparat situaţia actuală cu anul 1913, când, în ciuda contradicţiilor crescânde, majoritatea europenilor credeau cu fermitate că pacea din Europa va fi veşnică: „Există paralele uluitoare între 2013 şi 1913 în ce priveşte neglijenţa. Mulţi europeni credeau încă de pe-atunci că războiul nu va mai putea să izbucnească din nou. Marile puteri erau atât de strâns interconectate economic, încât se credea că ele pur şi simplu nu-şi mai pot permite luxul unui conflict militar. O asemenea convingere era mai evidentă în ţările din nordul şi din vestul Europei”.

După opinia premierului luxemburghez, pentru a evita aceste perspective sumbre, guvernele trebuie să respecte cu stricteţe austeritatea economică şi să finalizeze reformele nepopulare, pentru a face posibil ca Europa să existe din nou, iar pe această bază, să-şi reconstruiască economia.

„Noi nu putem să combatem deficitul bugetar şi să creştem cheltuielile de stat. Noi nu ne putem lupta cu datoria de stat excesivă, împrumutând noi fonduri. Dacă vom continua să facem aşa, Europa trebuie să se aştepte la o revoluţie socială”, a declarat Juncker pe data de 14 martie, la sosirea la reuniunea economică a Uniunii Europene. „Liderii statelor nu îndrăznesc să ducă o politică nepopulară, temându-se că nu vor mai fi aleşi. Dar tocmai acum ei trebuie să arate mai mult curaj, mai multă bărbăţie şi să-şi asume răspunderea pentru destinele ţărilor lor şi pentru soarta Europei pe ansamblu”, este convins acest politician.

Acest politician de 58 de ani conduce guvernul ţării lui în actualele condiţii europene, din 1995 şi fără întrerupere, obţinând la toate alegerile 90% din voturile alegătorilor luxemburghezi. Este un susţinător convins, consecvent şi influent al integrării europene. După ce a deţinut 8 ani preşedinţia Euro-grupului, el a abandonat această funcţie la începutul anului 2013. În presa europeană, circulă zvonuri persistente că această demisie nu este motivată doar de înrăutăţirea stării de sănătate a lui Juncker, cât mai ales de percepţia pesimistă faţă de ceea ce se întâmplă în Europa.

Juncker nu este singurul care crede într-un posibil pericol de război în Europa. Încă din 2011, Jan Vincent-Rostovski, ministrul Finanţelor din Polonia, care era preşedintele unui bloc politic din Polonia, avertiza asupra izbucnirii unui posibil război pe continent în decurs de 10 ani, dacă se prăbuşeşte zona euro. Prognoza sumbră a politicianului a provocat atunci reacţii sceptice.

Din punct de vedere istoric, marile alianţe economice şi comerciale se dezmembrează greu fără un război civil sau în absenţa unei alte forme de conflict violent. Este vorba de resurse prea mari şi prea semnificative, care trebuie redistribuite. Analiştii consideră că, dacă se prăbuşeşte piaţa europeană comună, va începe subordonarea micilor sisteme economice de către cele mai puternice, lupta pentru puterea economică. Cu doi ani în urmă, ministrul polonez avertiza cu privire la pericolul dublării şomajului chiar şi în statele bogate. Conform datelor Comisiei Europene, în zona euro, şomajul a atins nivelul record – 19 milioane de oameni sau 11,9% din numărul locuitorilor activi. Cea mai grea situaţie este în sudul Europei, unde al patrulea om nu are unde lucra. În acest an, se aşteaptă ca şomajul să ajungă la 12,2%, iar prăbuşirea economică va însemna aproximativ 0,3% din Produsul Industrial Brut al celor 17 state din zona euro. Comisia Europeană se aşteaptă la o oarecare creştere abia în 2014, cam de 0,1% din PIB.

Presa, politicienii şi economiştii au recunoscut deja că noua generaţie de locuitori din Lumea Veche „nu are nicio şansă” să mai ajungă la aceeaşi prosperitate cu care erau obişnuiţi şi care era ceva natural pentru părinţii lor.

Această atmosferă explozivă din rândurile tinerilor, care sunt lipsiţi de posibilitatea de a găsi un loc de muncă şi, astfel, de a-şi asigura o viaţă decentă, încarcă şi mai mult electrostatic comunitatea imigranţilor. Majoritatea nu au putut sau nu au vrut să se integreze în societatea din ţările care i-au primit şi au început să-şi organizeze viaţa după legile lor, după regulile lor în noul loc de trai – la nivel de cartiere sau în oraşe mici. În ultimii 5 ani, prin Europa au izbucnit revolte de sttradă – tinerii au prădat magazine, au spart bănci şi case, au incendiat maşini şi birouri la Londra, Birmingham, Atena, Madrid, Paris.

Cel mai neaşteptat lucru este că acestor revolte ale imigranţilor şi ale locuitorilor săraci din suburbii li s-au alăturat şi vlăstarele familiilor bogate. Presa nu a găsit nicio explicaţie acestui fenomen şi practic l-a ignorat. Cauza nu este economică, ci psihologică. Tineretul care se bucură de toate binceuvântările vieţii vrea să iasă din aceste norme reglementate şi ordonate din spaţiul european, care s-a apărat decenii la rând de haos, creând toate mecanismele securităţii interne.

Un alt factor de destabilizare a Europei îl reprezintă creşterea dramatică a sentimentelor xenofobe, extremiste. Sporeşte tensiunea dintre valoni şi flamanzi, dintre basci şi catalani, dintre români şi unguri, dintre sîrbi şi albanezi. În acest sens, mulţi naţionalişti şi-au demonstrat deja influenţa. Timp de o jumătate de an, flamanzii au blocat formarea Guvernului din Belgia, iar în Ungaria, partidul extremiştilor de dreapta este a treia forţă în Parlamentul de la Budapesta. Astfel de exemple sunt multe în Europa.

În aceste condiţii, o nouă redefinire a resurselor şi graniţelor din Europa nu mai este doar o poveste înfricoşătoare, devenind astfel un motiv de analiză serioasă.

Aşa că, domnilor occidentali, mai multă toleranţă!

Altfel generosul proiect european se duce de râpă…

The following two tabs change content below.
Viorel Patrichi

Viorel Patrichi

Jurnalist, ultima carte publicată: Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă (2001).

Spune-ți părerea