Flagelul corect

William S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon (coordonatori),
Corectitudinea politică. „Religia” marxistă a noii ordini mondiale,
traducere din engleză de Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Dragoş Moldoveanu, Editura Rost, Bucureşti, 2015, 314 pag.

E uimitor cum un cuvânt atît de inofensiv precum adjectivul „corect“ a ajuns să fie emblema unui spirit despotic de a cărui prezenţă nu se mai îndoiesc decît proştii. Trăim în elementul corectitudinii politice, îi respirăm aberaţiile în etică, îi aflăm constrîngerile în cultură, îi privim consecinţele în familie. În totul, dresajul la care suntem supuşi e atît de tenace că pînă la urmă nici nu-i mai sesizăm agresivitatea. Sfîrşim prin a abdica în faţa unor enormităţi ce ieri păreau neverosimile pentru ca astăzi să pară de bun-simţ. Rezultatul e o babilonie pestriţă echivalînd cu o răsturnare a tiparelor trecute, dar o babilonie căreia, dacă vrei să-i pricepi etiologia, trebuie să mergi în trecut, la rădăcinile recente.

Obîrşia doctrinei corecte stă în pepiniera de cadre ce s-au adunat în institutul înfiinţat de Felix Weil la Frankfurt, în 1923, cu scopul de a da marxismului un statut convingător, de doctrină plauzibilă. Felix Weil dorea ca „institutul să se facă cunoscut, şi poate celebru, datorită contribuţiilor lui la marxism ca disciplină ştiinţifică” (p 84). Mai mult, în ochii lui Weil, instituţia trebuie să fie o replică la eşecul revoluţiei bolşevice în Germania postbelică (cea de după Primul Război Mondial), capii mişcării neputîndu-se împăca cu gîndul că un plan conspirativ care reuşise atît de bine în Rusia dăduse chix în landurile nemţeşti. Şi astfel, din neputinţa de a distruge prin revoluţie etosul german, conspiratorii s-au adunat sub cupola unei şcoli de propagandă. Ce nu poţi face imediat prin forţă poţi face în timp prin insinuare mediatică, cu condiţia să-ţi ascunzi intenţiile şi să le îmbraci într-o formă filantropică. Primul nume al şcolii a fost „Institutul pentru Cercetări Sociale”, dar cu timpul formula ce avea să se încetăţenească va fi Şcoala de la Frankfurt. O şcoală ai cărei membri alcătuiau o oficină bine sudată în jurul unei idei-forţă: a-i modela pe germani pînă la a-i preschimba în păpuşi obediente în vederea întronării comunismului. Lupta se dădea aşadar în planul minţilor: cum modifici gîndirea unor oameni pînă acolo încît să accepte etosul comunist?

Creierele care au intrat în joc, de la Adorno sau Marcuse pînă la Horkheimer sau Walter Benjamin, au intuit că pîrghia luptei de clasă se dovedise ineficientă, motiv pentru care au înlocuit-o cu alte contradicţii din tensiunea cărora să se obţină pulberea menită a arunca în aer ierarhiile. Şi astfel au apărut noile marote: lupta dintre sexe, lupta dintre studenţi şi profesori, lupta dintre defavorizaţi şi privilegiaţi, dintre minorităţi şi majoritate, dintre săraci şi bogaţi, dintre discriminaţi şi discriminatori, dintre negri şi albi, dintre heterosexuali şi homosexuali etc. Reţeta oficinei de la Frankfurt era simplă: hrănirea ranchiunii în sufletul celor slabi, cărora li se cultiva convingerea că nu sunt inferiori pentru că sunt nevolnici de la natură, ci pentru că au fost mereu discriminaţi, drept care reacţia firească era revolta făcută cu gîndul de a înlătura sursa discriminării.

Numai că sursa nedreptăţii era o diferenţă inerentă naturii umane (sex, vîrstă, înzestrare nativă, statut social, familie, confesiune, etnie), caz în care numai desfiinţarea diferenţei putea duce la eliminarea discriminării. Şi astfel s-a trecut la relativizarea pînă la insignifianţă a oricărui atribut esenţial ce ţine de firea omului. Nimic nu e definitiv în natura omului, totul poate fi schimbat prin manipulare.

Rezultatul e o etică egalitaristă a cărei platitudine nu doar că este împinsă pînă la absurd, dar chiar e întoarsă ca o mănuşă spre a-i favoriza pe cei slabi în dauna celor buni. E o perpetuă instigare împotriva elitelor cu inocularea speranţei că într-o zi inferiorii vor ajunge sus. Dar pentru asta e nevoie ca mai întîi vechiul etos discriminator să fie neutralizat, asta însemnînd că tradiţia trebuie eliminată (întrucît e un mijloc de dominare), instituţiile care întreţin ierarhiile trebuie compromise (căci orice ierarhie e ea însăşi o discriminare) şi, în fine, intelectualii cu convingeri conservatoare trebuie stigmatizaţi, căci încetinesc progresul egalităţii mult rîvnite. Tăvălugul acesta bezmetic prinde în rîndul a trei categorii: tinerii naivi dornici de afirmare rapidă, persoanele neputincioase care, ştiind că nu fac faţă concurenţei, se agaţă de pomana opticii corecte, şi rataţii de orice fel, care nemaiavînd nimic de pierdut nu vor să fie martorii victoriei celor apţi. Cum statistic cele trei categorii alcătuiesc majoritatea unei populaţii, se înţelege de ce tendinţa în vogă e de a flata plebea spre a-i cîştiga simpatia.

În perioada interbelică, mediocritatea membrilor Şcolii de la Frankfurt a făcut ca răsunetul lor să fie slab, tonul în epocă fiind dat de gînditori precum Spengler, Heidegger sau Carl Schmitt. Numai că sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat nu doar ostracizarea filosofilor germani, dar mai ales înflorirea oficinei de la Frankfurt, Adorno şi congenerii devenind unicii purtători de cuvînt ai ideilor îngăduite în mod oficial. În felul acesta, pe fondul proscrierii intelectualilor legitimi din Germania, marxiştii ilegitimi au căpătat notorietatea celor care aveau privilegiul de a nu mai avea concurenţi. Gînditorii consacraţi erau scoşi din circuit, fiind înlocuiţi cu nişte impostori care secretau constant fermenţii marxismului. Avînd imunitate postbelică, ce spuneau impostorii era infailibil, încercarea de a-i critica mărindu-ţi exponenţial şansa de a fi supus unui program de denazificare.

Următoarele decenii au făcut din Şcoala de la Frankfurt o fabrică de reţete al căror rost era ştergerea tradiţiei occidentale, cu impunerea unei monstruozităţi sociale ale cărui roade abia acum începem să le gustăm. Mai mult, cum mai toţi membrii Şcolii predau în universităţile americane, ideile marxiste au fost exportate în SUA, pentru ca acolo să atingă un prag de virulenţă al cărui ecou, întorcîndu-se peste ocean, avea să îmbogăţească panoplia aberaţiilor corecte. Aşa se face că, astăzi, ţinta predilectă a doctrinei „corecte politic” nu mai sunt nemţii, ci valorile occidentale: Dumnezeu, cutuma creştină, biserica, familia, naţiunea, ereditatea, etnia, masculinitatea, heterosexualitatea, rasa albă. Orice canon, că e literar sau monahal, ideologic sau cultural, trebuie regîndit, fiindcă reprezintă un tipar de dominaţie. Valorile trebuie „deconstruite”, miturile trebuie supuse examenului critic, aderenţele la trecut trebuie slăbite, devoţiunile trebuie descurajate. Orice obicei trebuie taxat drept un rudiment retrograd născător de prejudecăţi, şi în genere occidentalul trebuie să fie smerit, purtînd ruşinea că e alb, creştin şi cultivat. Această sinucigaşă smerenie a dus la pierderea imunităţii Occidentului în faţa oceanului de emigraţie araboafricană, care, inundînd U.E., a preschimbat-o într-o bombă demografică a cărei tensiune va culmina în războaie religioase. Pe scurt, tiparul de spirit pe care s-a ridicat Occidentul e pe cale de ducă, iar occidentalii par prea dresaţi ca să se mai opună. O epocă se încheie şi, odată cu ea, un model de civilizaţie despre care urmaşii îşi vor aminti ca de un paradis trecut.

Ce e formidabil la docrina corectă e prăpastia dintre filantropia intenţiilor şi perfidia rezultatului pe care îl urmăreşte în ascuns. Cine nu-şi doreşte o lume în care să nu mai existe discriminări, abuzuri şi nedreptăţi? Că dorinţa e simplă reverie generoasă, fără acoperire în concreteţea lumii acesteia, e de la sine înţeles, dar cînd iei dorinţa şi o preschimbi într-o bardă egalitaristă cu care razi ierarhiile, atunci rezultatul e malign. Distrugi o civilizaţie manipulînd resentimentul celor slabi, pentru ca în final să obţii o devălmăşie de zdrenţe umane din al căror aluat debil poţi face ce vrei: spectatori de fotbal, prizători de marijuana, transsexuali androgini, adepţi ai feminismului sau analfabeţi militînd pentru pace.

Cartea Corectitudinea politică este o antologie de texte, scrise cu precădere de profesori americani, în marginea flagelului omonim. Flagelul se răspîndeşte pe patru căi: mediatic (presa e colportorul zilnic al mesajelor corecte), legislativ (multe din directivele U. E. au un damf izbitor de corectitudine), oficinal (prin culisele lobby-urilor), şi pecuniar, prin încurajarea financiară a proiectelor de inspiraţie corectă.

Morala? Va învinge flagelul corect? Ca orice formă de marxism mai mult sau mai puţin deghizat, corectitudinea va dispărea în cîteva decenii, în virtutea ignorării flagrante a naturii umane. Părinţii noştri erau convinşi că comunismul e etern, şi s-a ales praful de el. Natura omului nu poate fi schimbată, după cum vor marxiştii. Aşa cum dintr-un cerb nu poţi să faci o broască, nici dintr-un britanic anglican nu poţi face o marionetă multiculturalistă, care priveşte cu îngăduinţă la excesele islamiştilor. Prin urmare, în loc să mulţumim corectitudinii pentru şansa pe care ne-a dat-o de a ne îmbunătăţi conştiinţa morală, să ne bucurăm de pe acum de dispariţia ei.

Text apărut iniţial în România Literară.

The following two tabs change content below.
Sorin Lavric

Sorin Lavric

Scriitor, traducător, doctor în filosofie, ultima carte publicată: 10 eseuri (2010).
Sorin Lavric

Ultimele articole de Sorin Lavric (toate)

6 thoughts on “Flagelul corect

  1. „Nicăieri în Biblie nu găsim temeiuri pentru susţinerea drepturilor omului.” par Constantin Coman – articol in cartea Ortodoxia subpresiunea istoriei, Editura Bizantină, București, 1995, preluat si de revista Scara
    Par Coman a aratat ca a intrebat si cativa biblisti occidentali, daca au gasit referi la „drepturile omului” in Sfnta Scriptura. Raspunsul a fost negativ.

    La o viitoare reeditare a cartii, poate includeti si articolul par Coman.

  2. Păi, mare bucurie nu prea e că va dispărea corectitudinea politică, pentru că va dispărea cu noi cu tot. Comunismul (marxism economic) a căzut când a ajuns la faliment economic şi a făcut implozie împreună cu statele comuniste, corectitudinea politică va face implozie atunci când societatea occidentală însăşi şi omul occidental însuşi vor face implozie ca urmare a falimentului antropologic şi social, adică atunci când, urmare a atitudinii politic istorice inepte vor ajunge să fie dominate, aservite şi asimilate noilor culturi care se vor impune aici (musulmani, arabi, magrebieni, negri, asiatici etc) tocmai ca urmare a slăbiciunii gazdelor.
    Adică corectitudinea politică va face implozie odată cu noi (dacă nu se întâmplă ceva până atunci, vreo criză drastică, război, ceva, care să schimbe cursul lucrurilor).

  3. Pingback: Flagelul corect

Spune-ți părerea