Marian Munteanu răspunde acuzațiilor din ultimele zile

Publicăm mai jos scrisoarea adresată lui Marian Munteanu de către Maximillian Marco Katz, director al MCA – The Center for Monitoring and Combating Antisemitism, și răspunsul lui Marian Munteanu.

Maximillian Marco Katz
Maximillian Marco Katz

Stimate Domnule Munteanu buna seara

In ultimele zile am primit mesaje din care am invatat ca in anii 90 Dvs ati condus un partid pro-legionar, pro Zelea Codreanu, numit Miscarea pentru Romania.
Citam din presa:

Marian Munteanu, alături de cei 500 de participanţi, a ascultat în picioare „Sfântă tinereţe legionară”, imnul Gărzii de Fier şi al Căpitanului, iar actorul Ernest Maftei, fost șef de cuib legionar, a ţinut să spună că în anii 1940 a fost „şef de frăţie de cruce în Bacău” cu câţiva dintre legionarii mai bătrâni prezenţi la eveniment. „Evenimentul Zilei” mai scria că „Bădia” s-ar fi declarat de acord cu asasinarea lui Armand Călinescu, „un mason comunist”, şi cu cea a lui I.G. Duca, „care vroia să vândă ţara trusturilor evreieşti”. Manifestarea de la Bucureşti fusese precedată de una asemănătoare la Iaşi. (sursa)

Tinand seama ca noi nu dorim sa ne implicam in tumultul politic care caracterizeaza orice campanie electorala, in contextul politic generat de candidatura Dvs la functia de Primar al Municipiului Bucuresti, in jurul trecutului Dvs politic, relatat pe larg in presa, am decis sa va contactam si astfel sa aflam, “direct de la sursa”, care este pozitia actuala pe care o aveti fata de trecutul Dvs politic, fata de Miscarea Legionara, fata de crimele comise de aceasta grupare fascista, pro-nazista, impotriva cetatenilor romani, evrei si crestini. Ne intereseaza de asemenea opinia Dvs fata de Legea 217/2015, fata de negarea atrocitatilor comise de regimul Antonescu. Reiteram dorinta noastra, nu de a va confrunta, ci de a clarifica aspecte, care ne privesc, care au facut parte din trecutul Dvs politic. Asteptam raspunsul Dvs cu interes. Va multumim pentru atentie.

Thank you for your confirmation of receiving this message

Yours sincerely
Maximillian Marco Katz
Founding Director and Project Manager
MCA ROMANIA – The Center for Monitoring and Combating Antisemitism |
Founding Member of PCA The Forum Against Antisemitism in Romania |
ROMANIAN JEWISH VISUAL ARTISTS – Preserving the Jewish Heritage Online |
ROMANIAN JEWISH VISUAL ARTIST on FACEBOOK |
THE HOLOCAUST MEMORIAL in BUCHAREST |
JIDAN ( KIKE in Romanian) = ANTISEMITISM |”

***

Marian Munteanu

Stimate Domnule Maximillian Marco Katz,

Vă mulțumesc foarte mult pentru mesaj. Sunteţi printre puţinii oameni care au făcut acest gest firesc de a mă contacta şi de a dori să afle poziţia mea cu privire la lucruri care mi se impută.

Înainte de a vă răspunde la întrebări, aş vrea să vă asigur de câteva lucruri.

Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată antisemit. Nu sunt, nu am fost şi nu voi fi niciodată xenofob. Sunt solidar cu suferința poporului evreu, lovit de holocaustul provocat de nazism, la fel cum sunt marcat de suferința românilor și a celorlalte popoare lovite de teroarea bolșevismului.

Am fost educat din copilărie să respect patrimoniul unic şi nepreţuit cu care participă fiecare popor al lumii la afirmarea umanităţii din noi. Profesia mea, aceea de etnolog și antropolog, este o consecinţă a preţuirii şi a respectului pe care îl am pentru identitatea etnică şi spirituală a fiecărui popor. Actul de a dispreţui şi de a batjocori demnitatea unui om în virtutea identităţii şi apartenenţei sale o consider o barbarie şi un act de crimă. Cred că doar faptele individuale ale oamenilor îi aşează pe aceştia într-o ierarhie unii faţă de alţii (provizorie şi aceea, pentru că oamenii se pot îndrepta), şi nu apartenenţa, valorile sau credinţa.

Domnule Katz, eu sunt creştin, cred și susțin valorile morale ale creștinismului, iar între aceste valori, după cum sunt sigur că ştiţi, nu există loc pentru instigare la ură, ci la iubirea aproapelui, orice ar fi el şi oricât de diferit de tine s-ar arăta. Nimic din ceea ce am făcut sau am zis în viaţa mea sau am tolerat în jurul meu nu se dezice de acest principiu.

Cred că fiecare om are dreptul să ceară ca identitatea sa să fie respectată de ceilalţi. Aşa înţeleg eu democraţia. Un sistem în care fiecare să poată trăi în felul său, împreună cu ceilalţi, fără să i se încalce niciunei părţi acest drept, fără a-i stânjeni sau a încerca să-i agresezi cu felul tău de a fi şi de a trăi, pe alţi semeni de-ai tăi.

România este însă, din păcate, o ţară profund marcată de trauma regimului comunist. Grupurile care se manifestă în spaţiul public şi în vecinătatea puterii nu s-au dezbărat de obtuzitatea vechiului regim, de a privi viaţa monocolor, de a uniformiza totul, de a modifica chipul tuturor după un set de vederi ridicate la rang de tabu. Acest fundamentalism pe care îl practică zilnic îi deformează şi îi face să creadă că orice om cu care se întâlnesc şi cu care se confruntă le este asemeni. De aici, spaima şi agresivitatea necontrolate, față de oricine împărtăşeşte alte opinii şi îşi stabileşte alte priorităţi. Teama lor este că dacă ei dau în toţi cei care nu gândesc, nu simt, nu trăiesc în modul lor atunci şi altul – în cazul acesta eu – aş face la fel.

Domnule Katz, eu nu sunt aşa. Eu sunt în lăuntrul meu, iremediabil, dedicat democraţiei și libertății. Am luptat pentru democrație încă din anii tinereții și, cu modestele mele puteri, am susținut aceste principii în întreaga mea activitate. Eu respect opţiunile de viaţă diferite de ale mele şi vreau ca şi cele pe care le reprezint să fie respectate la rândul lor.

Am desfășurat o activitate constantă pro-democratică și pro-euroatlantică, din 1990 până astăzi, atât pe plan intern (studențesc, profesional, cultural, patronal, civic) cât și internațional, într-o colaborare fraternă cu grupuri și personalități din SUA, Europa și multe alte țări, uniți în promovarea dialogului democratic, civic și spiritual interconfesional.

Doar pentru acest lucru am participat la viaţa publică şi am acceptat să-i reprezint pe cei care m-au mandatat.

Acum, privitor la întrebările Dumneavoastră punctuale:

Acuzaţiile de legionarism şi de fascism care au ajuns la Dumneavoastră sunt simple unelte folosite de către adversarii politici cu care mă confrunt, din timpul studenţiei mele şi până în prezent, pentru a mă decredibiliza.

Acest tip de tactică propagandistică a fost utilizată de către aparatul statului comunist, înainte de 1989, cât și de “noul” aparat – rebranduit FSN – încă din prima lună după Revoluţia din 1989. În cadrul contramanifestaţiei din 28 ianuarie 1990, organizată de FSN ca reacţie la un miting de protest al formaţiunilor de opoziție împotriva hotărârii FSN de a participa la alegeri, muncitorii din marile platforme industriale ale Bucureştiului au scandat pentru prima dată „Moarte intelectualilor!” şi „Jos cu fiii de chiaburi şi de legionari!„[1] Mitingul opoziţiei (protestul, revendicările) nu aveau nicio legătură cu legionarismul, eticheta a fost lansată de propagandiștii FSN doar pentru că stârnea emoţie şi, astfel, puteau fi canalizate împotriva adversarilor politici energii care, singure, nu s-ar fi pus în slujba unei astfel de mize.

Etichetele de fascist şi de legionar au fost utilizate apoi masiv în contextul Pieţei Universităţii pentru a demoniza mulţimea adunată paşnic în Piaţă, revendicând o societate democratică. În Piaţă nu a existat nici un act cu caracter fascist sau xenofob (toată manifestaţia, în întreaga sa perioadă a fost filmată şi discursul meu public vi-l pot oferi ca dovadă a acestui lucru). În Piaţă nu a existat nici un act de tip extremist, opţiunea mea fiind permanent una de protest non-violent.

Vă redau mai jos câteva exemple în sprijinul a ceea ce am afirmat mai sus:

Felul în care era menţionată, în presă, Proclamaţia revendicărilor din Piaţa Universităţii, care nu avea nici urmă de astfel de direcţii sau accente (e publică şi o puteţi consulta):

Demne de consemnat sunt câteva acţiuni propuse de “grupul de acţiune”, sub directa “indicaţie” a lui M. Munteanu: demascarea şi pedepsirea tuturor agenţilor, informatorilor şi provocatorilor fostului regim, precum şi ai actualului regim; efectuarea de presiuni psihice asupra oamenilor politici adverşi; trecerea la măsuri drastice, inclusiv eliminarea fizică. Frumos n-am ce zice! Un adevărat program legionar.. (extras din Dimineaţa, 17 mai 1990, p. 4, “Ioan, cel care s-a botezat singur”, Dimitrie Sever)

Genul de discurs prin care se inocula ideea că ceea ce se petrecea în Piaţa Universităţii ar fi parte dintr-un act fundamentalist, de un misticism obscur, de extremă:

Dintre ritualuri sunt de reţinut îngenuncherile, rugile şi făcliile aprinse şi purtate în noapte. Chiar dacă am face abstracţie de ideile demonstraţiei, suntem obligaţi să spunem (ne obligă pe toţi, fapte ale istoriei trecute) că asemenea ritualuri deformează total conştiinţa şi pot transforma un mesaj valoros în opusul său. Folosirea lor, demonstrează că partenerul nu este tratat ca un egal, ci ca o slugă. Să adăugăm că ele pulverizează gândirea, înflăcărează imaginaţia, atentează la libertatea interioară transformând tânărul într-un teribil instrument de manevrat. Făclia aprinsă în noapte, duce la delir colectiv. Ea poate răni vital sufletul ducându-l pe cele mai aberante căi. Din tot ce se întâmplă în P.U., ceea ce înspăimântă prin violenţa şi iraţionalismul ei este ideea morţii. S-a zis, s-a scris pe pancarte, s-a cântat obsesiv: “mai bine mort decât comunist”. Oricum am interpreta această idee, ea este aberantă şi periculoasă, căci ce sens are versul acela decât unul dintre cele mai antiumane îndemnuri din câte a cunoscut istoria, îndemnul la sinucidere, ba chiar la crimă? Îndemnul la sinucidere este el însuşi sinucigaş şi este cu atât mai mult astfel, când se adresează unor tineri. Ce aveţi cu sufletele copiilor de le inoculaţi idei opuse vieţii, de nu-i ocrotiţi cu gânduri care să dea aripi vieţii lor de-abia începute? Chiar dacă unele idei par a fi valide, calea aleasă pentru a le face credibile este un joc periculos cu sufletul altuia. Efectele acestui joc sunt, de cele mai multe ori, nebănuite. Niciodată nu se poate şti dacă ele nu cad, ca un trăznet, chiar asupra vrăjitorului care le-a declanşat. Ar trebui şi din această cauză, ca jocul să fie curmat până nu este prea târziu (Azi, nr. 34, 24 mai 1990, p. 2, “Un joc periculos. Apostolii purităţii.”, V. Izopra)

În 13 iunie 1990, înainte de venirea minerilor, Guvernul a transmis un comunicat în care relata că în Piaţa Universităţii se petreceau acte de rebeliune legionară. Citez: „este vorba de acte de tip legionar, care trebuie oprite cu toată fermitatea.” Sau cum Ion Iliescu însuşi îi descria pe studenți minerilor adunaţi la sala polivalentă, mulțumindu-le pentru că au scăpat Bucureştiul de «elemente fasciste, unele chiar drogate».

Pentru a-i instiga şi a-i mobiliza pe mineri, organizatorii mineriadei au distribuit minerilor, în drum spre Bucureşti, un număr special din ziarul Adevărul, în care “reporterii Adevărului aflaţi la datorie” vorbeau despre steaguri verzi pe Universitate şi rebeliune legionară în Bucureşti.

Ca acestea sunt multe. Păstrez scanurile ziarelor apărute în acea perioadă şi, în măsura în care organizaţia Dvs. este interesată, vi le pot pune la dispoziție.

Pentru a anihila potenţialul meu politic, în contextul notorietăţii şi simpatiei câştigate de mine în urma manifestaţiilor din Piaţa Universităţii, s-a continuat pe această direcţie publică de atac şi după încheierea anului 1990.

În ciuda unei intoxicări preluată mecanic, Mişcarea pentru România nu a fost o organizaţie neo-legionară. În viziunea mea, Mişcarea legionară este un fenomen istoric care a apărut în România într-un context tulbure, de frământări specifice perioadelor de dezordine dinaintea războaielor şi care ţine de un trecut nerepetabil. În elaborarea doctrinei Mişcării pentru România m-am inspirat foarte mult din doctrina unor partide conservatoare din Franța și Marea Britanie, deoarece intenția mea era aceea de a înfiinţa un partid din zona doctrinară conservator-populară. Ideea iniţială a plecat de la partidul înfiinţat de N. Iorga, Partidul Naţional Democrat. De altfel şi doctrina pe care o propuneam se numea doctrină naţional-democrată, statutul vi-l pot pune la dispoziţie.

Ca urmare a atacurilor constante împotriva noastră, am ajuns să fim căutaţi şi de către unii foşti legionari care credeau că organizaţia noastră era ceea ce se spunea despre ea. Au înţeles însă repede că nu eram o formaţiune legionară şi, în consecinţă, am fost atacat virulent în publicaţiile de această orientare. Au existat, de asemenea, şi persoane special trimise de putere pentru a compromite Mişcarea pentru România, aşa cum se obişnuieşte în operaţiuni de acest fel. Nu veţi găsi nici un rând scris vreodată de mine în care să-mi exprim o idee antisemită sau xenofobă, pentru că niciodată nu am gândit aşa ceva.

Oricum, ca informație suplimentară, în 1993, ca urmare a unei plângeri formulate de președintele țării la acea dată, Ion Iliescu, am fost anchetat de procuratura militară sub suspiciunea de legionarism și fascism. Procuratura militară a concluzionat că nu pot fi incriminat de așa ceva, respingând acuzația ca nefondată.

Prin drama familiei mele, cunosc într-un mod profund suferinţa produsă de detenţie şi de deportare, ştiu ce înseamnă ca un om să fie arestat şi persecutat pentru originea sa etnică. În 1940, invazia bolşevică din Basarabia a deportat sute de mii de etnici români, doar pentru că erau români, bunicul meu însuşi fiind deportat în acest context, în lagărele de concentrare din Vorkuta și Norilsk, în Siberia, unde a suferit şi a murit. Urmele şi traumele lăsate de un asemenea act abominabil le-am resimțit ca o undă tectonică în viața întregii mele familii. Din acest motiv am o sensibilitate deosebită, la fel cum cred că aveţi şi dvs., față de oricine a trecut prin calvarul penitenciar. Tot din acest motiv, mi-am dedicat cariera profesională studierii fenomenului detenției sub aspectul reprezentării sale subiective în memoria şi în conștiinţa oamenilor. Găsesc evocatoare, în acest context, cuvintele lui Richard Wurmbrand, pe care le-am ales ca motto al celei mai importante lucrări realizate de mine ca etnolog, Folclorul detenției (Ed. Valahia, 2007):

Să fi stat cu anii în închisoare nu e o nenorocire. Dar e o nenorocire să fi stat ani lungi în închisoare şi să nu fi învăţat din asta. Eu am învățat. Am învățat să-l iubesc pe Dumnezeu mult, chiar când trec prin suferință, și să-i iubesc pe toți oamenii.

Încercând să înţeleg corect partea de istorie a României prezentată trunchiat şi mistificat de regimul comunist, în perioada de după anul ‘90, am cunoscut mulţi deţinuţi politici. Foarte mulți dintre aceştia avuseseră în trecut apropieri legionare. Faptul că am participat la unele manifestări organizate de asociațiile foștilor deținuți politici, nu înseamnă că eu împărtășesc opțiuni legionare și că m-am întâlnit cu ei pe aceste direcții. Anumiți oameni au interpretat rău-intenționat comportamentul meu de respect pentru bătrânețea și suferința unor oameni care au îndurat ani grei de detenție, ca fiind un semn al un unui accept tacit al opțiunilor politice ale acestora.

Ca orice persoană aflată înlăuntrul valorilor fireşti ale umanităţii, deplâng suferinţele crunte îndurate în perioada interbelică de către comunităţile evreieşti din întreaga Europă şi susţin orice iniţiativă de a restabili cu onestitate adevărul istoric, considerând că este de datoria noastră, a tuturor, să ne asigurăm că generaţiile care vin nu vor repeta greşelile trecutului. Cred că organizaţiile şi politicile de stat ale acelor vremuri trebuie studiate şi analizate fără părtinire.

Imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, ţările occidentale au avut timp să deceleze fenomenele petrecute, să separe – ca să zic aşa – „sarea de cenuşă”. Instigatorii la crime, cei care au decis şi au comandat execuţii au fost identificaţi şi faptele lor pedepsite şi incriminate. România nu a beneficiat, din nefericire, de acest traseu limpede. Instalarea, imediat după război, a regimul bolșevic a suprapus şi a interferat toxic, peste procesul firesc de condamnare a acelor decidenţi responsabili de crime şi de abuzuri, un alt proces, acela de epurare a unei întregi clase politice şi culturale, din interese de putere. Un număr foarte mare de oameni şi de producţii culturale au primit eticheta de „fascist”, „legionar” sau mai vagul „element reacţionar”, fără să fi avut nicio legătură cu evenimente sau cu decizii criminale. Aceste procese nedrepte şi traumele familiilor afectate au lăsat urme adânci, sensibilităţi care crează inclusiv un fond de vulnerabilitate. Timpul scurs de la aceste evenimente este încă prea scurt şi emoţiile amestecate pe care le stârnesc traumele încă vii nu au apucat să se liniştească. O bruscare a acestui tip de emoţii poate produce efecte sociale negative, nedorite de niciunul dintre noi. Acest fapt m-a determinat să evaluez Legea 217/2015, sub anumite aspecte ale ei, ca pe un posibil cal troian al unor grupări sau direcţii care sunt contrare intereselor comune pe care le avem Domnia Voastră şi cu mine, şi anume de a construi o societate stabilă şi puternică în jurul unor valori şi repere democratice fundamentale.

Personal, consider că este normal şi firesc ca faptele dovedit criminale să fie sancţionate şi să se încerce blocarea unui act de negare. Cred însă că legea trebuie să ţină seama de separarea planurilor de activitate şi de implicare socială ale personalităţilor avute în discuţie. Activitatea ştiinţifică sau literară a unor personalităţi trebuie separată de activitatea lor politică şi evitată incriminarea nediferențiată acolo unde cele două sunt componente vădit distincte. Îmi permit să dau exemplul lui Nicolae Paulescu, ale cărui opinii antisemite, cu totul condamnabile, sunt de notorietate şi pot fi identificate explicit. Cu toate acestea, contribuţia sa la descoperirea insulinei şi studiile sale medicale sunt un lucru pozitiv. În acest sens, redau mai jos opinia exprimată de Acad. Nicolae Cajal, la solicitarea Academiei Române:

În judecarea cazului Nicolae Paulescu este necesar să subliniem, de la început, că avem de-a face cu probleme de natură deosebită. Prima este importanța incontestabilă a descoperirii insulinei pentru istoria mondială a științei românești. Personal consider că meritele lui Nicolae Paulescu sunt mari, sunt deosebite și trebuie relevate la valoarea lor. Pentru aceste merite l-am propus, în anul 1990, ca membru post-mortem al Academiei Române, când Adunarea Generală l-a și ales prin vot secret.

În acest context, se impune o disociere obligatorie între contribuțiile științifice în combaterea diabetului și opțiunile personale antisemite. Dacă este sau nu vinovat este o altă problemă și, deci, se cuvine să o judecăm ca atare. Eu respect părerile personale ale fiecărui om și cred că nu am voie să leg valoarea omului de știință de concepțiile sale, inclusiv cele antisemite. Sunt două probleme distincte și trebuie considerate ca atare. Nu se pot amesteca. Îmi amintesc că tatăl meu, care a fost studentul lui Nicolae Paulescu, îl respecta și îl admira, deși știa că era antisemit. Când judeca valoarea sa remarcabilă de profesor și om de știință nu-l interesa concepția filosofică sau ideologică. Eu consider că fiecare om are dreptul să aibă propriile lui concepții, indiferent dacă mie îmi plac sau nu. Personal nu împărtășesc asemenea concepții, nu am cum, și într-un fel, pentru mine, e dramatică această situație. Însă din acest motiv nu am voie să neg meritele științifice reale ale lui Nicolae Paulescu, aportul său cu totul deosebit la sănătatea oamenilor și cred că nimeni nu are un asemenea drept.

La fel, unele personalităţi culturale şi ştiinţifice care au îndeplinit funcţii în administraţie fără putere de decizie cu privire la direcţiile unui regim politic nu ar trebui automat considerate vinovate de crimele unui întreg regim, ci vinovăţiile ar trebui stabilite cu dovezi clare pentru fiecare persoană în parte. Eu cred că numai în acest mod putem preîntâmpina apariţia şi concentrarea unui fond general de nemulţumire, care odată constituit este greu de gestionat sau poate produce confuzii.

Temele asupra cărora m-aţi rugat să mă pronunț sunt foarte complexe şi timpul meu în aceasta perioadă, din păcate, destul de limitat. Sper însă că am reușit să ofer câteva repere pentru ca Dumneavoastră şi organizația pe care o reprezentaţi să puteţi să evaluaţi în cunoştinţă de cauză opiniile şi opțiunile mele.

Vă stau în continuare la dispoziție pentru orice alte eventuale clarificări.

Cu stimă,
Marian Munteanu

________________________________________
[1] Pentru confirmarea acestor fapte şi întâmplări puteţi consulta Istoria mineriadelor din anii 1990-1991 redactată de Gabriela Gheorghe şi Adelina Huminic pentru mediafax sau oricare dintre ediţiile cronologiilor acelor ani redactate de Domniţa Ştefănescu. Episoadele sunt consemnate în multe surse.

Un gând despre “Marian Munteanu răspunde acuzațiilor din ultimele zile

Spune-ți părerea