Retragerea unei candidaturi – consecinţe şi concluzii

Eşecul operaţiunii „Marian Munteanu – PNL” lasă câteva urme vizibile atât în lupta electorală pentru primăria capitalei, cât şi în spectrul politic mai larg. Şi dacă, din punctul de vedere al imaginii, cel mai şifonat iese Partidul Naţional Liberal, paradoxal, liberalilor le va fi şi cel mai uşor să se refacă. Aruncând o privire pe termen lung asupra scenei politice româneşti post-1989 şi îndeosebi asupra ultimilor 10-12 ani, se observă un alarmant caracter ciclic. Încă din 1996, PNL a început să se compromită vârtos, ba prin poziţii ambigue faţă de partenerii de alianţă, ba prin asocieri care în epoca „romantică”, pe când partidul era condus de Radu Câmpeanu, ar fi fost socotite scenarii fanteziste de mai toţi susţinătorii, ba prin schimbări de 180 de grade. PNL nu a ajuns la un compromis cu PNŢ în privinţa unui candidat unic la alegerile din 2000, oferindu-i astfel pe tavă un nou mandat lui Ion Iliescu, care a beneficiat şi de pe urma concurenţei cu sperietoarea de serviciu, Vadim. Apoi, liberalii s-au aliat fără jenă cu duşmanul tradiţional – vorbim, repet, despre perioada post-1989 – şi au făcut politica social-democraţilor sub umbrela încăpătoare a securistului redenumit conservator Voiculescu. În cele din urmă, după ani de zile în care Traian Băsescu şi partidul lui au fost principalul inamic – aş spune chiar că PNL-ul lui Crin Antonescu nu a avut practic nicio platformă în afară de „Jos Băsescu!” -, nu au ezitat nicio clipă să fuzioneze cu PDL-ul care, oricâte schimbări ar fi avut loc, este formaţiunea în care continuă să se afle, chiar la vârf, unii dintre cei care au fost colaboratorii apropiaţi ai fostului preşedinte timp de ani de zile. După ce au petrecut vreme îndelungată ore în şir la emisiunile Antenei 3, liderii liberali s-au trezit brusc scârbiţi de mascarada lui Gâdea, Badea şi compania, redescoperindu-şi fibra morală şi adversitatea ireconciliabilă – până la următoarea negociere – faţă de PSD. Cu toate acestea, PNL a căzut de fiecare dată în picioare. În rândul electoratului s-au produs mişcări similare în oglindă. Susţinătorii lui Băsescu care nu conteneau cu înjurăturile la adresa lui Crin Antonescu au reînceput să vadă în PNL marea speranţă a dreptei româneşti. Lehamitea produsă de peste două decenii de politicianism deşănţat a paralizat electoratul, care simte nevoia să se agaţe de ceva cât de cât sigur şi care să aibă cât de cât şanse de succes în alegeri. Aşa a ajuns PNL să poată face orice fără să-şi piardă pe termen lung capitalul electoral. Aşa se va întâmpla şi acum şi astfel se profilează ca o umbrelă atotcuprinzătoare „blatul” intrinsec a două forţe politice care din adverse au ajuns simbiotice. Votanţii opuşi PSD vor vota mereu „răul cel mic” sau „şansa cea mare”, în funcţie de percepţie. Marii jucători politici şi-au dat seama de acest lucru şi îşi împart privilegiile, se ciondănesc, se hărţuiesc, dar nu depăşesc niciodată înţelegerea tacită.

Ajungem astfel la al doilea perdant al recentelor evoluţii din campania electorală: Nicuşor Dan. Dacă prima dată a candidat insuficient pregătit pentru a le face faţă rechinilor, acum a venit cu mai multă experienţă şi un departament de relaţii publice mai solid în faţa alegătorilor. Merge de zece ani consecvent pe aceeaşi linie şi are şi rezultate concrete în lupta împotriva samavolniciei autorităţilor bucureştene. Nicuşor Dan ar câştiga fără probleme dacă în calcul s-ar lua doar partea strict administrativă a activităţii unui primar, însă, cum la noi încă se votează foarte politizat, trebuie să jongleze foarte atent între sensibilităţile eventualilor votanţi, veniţi din categorii diferite şi uneori opuse. Cu toate acestea, Bucureştiul, prin amestecul lui de cosmopolitism, aer monden antisistem şi concentrare a unor grupuri naţionaliste opuse clasei politice actuale ar putea fi scena potrivită pentru el. În faţa unui PSD agresiv şi a unei candidaturi care ilustrează tot arsenalul de bârfă, mojicie, îmbogăţiţi peste noapte şi baroni locali – Gabriela Firea – şi a unui PNL la fel de şters ca actualii săi lideri, Nicuşor Dan putea fi măcar un adversar redutabil, dacă nu cumva şi un învingător surprinzător. Candidatura lui Marian Munteanu i-a luat automat o parte din votanţi, în special dintre cei care au crezut în proiectul fostului lider al Ligii Studenţilor şi în capacitatea lui de a-l duce la bun sfârşit. Fără apariţia în context al lui Munteanu, unii dintre aceştia nu ar fi votat, însă mulţi ar fi optat pentru Nicuşor Dan. Acum candidatura-supriză, anunţată şi promovată de liberali cu un amatorism cât se poate de suspect, a fost retrasă. Însă o parte din energii şi speranţe fiind epuizate în încleştarea din ultima săptămână, poziţia lui Nicuşor Dan rămâne în tot cazul mai şubredă decât înainte. Cum Cătălin Predoiu este pierzător sigur, tot tumultul pare să-i ofere pe tavă primăria soţiei domnului Pandele de la Voluntari.

Tot destul de afectată iese din această poveste şi mişcarea naţional-creştină. După ce hienele corectitudinii politice au pus încă odată insistent semnul egalităţii între creştinism şi iubire de neam pe de o parte şi fascism, xenofobie şi extremism pe de alta – având acum şi calul de bătaie public oferit generos de PNL şi de propria naivitate (?) – orice atitudine conservatoare serioasă (nu că ar fi cine ştie ce multe) se va lovi în percepţia publică automat de figura şi eşecul lui Marian Munteanu în această campanie. Mai mult, înşişi susţinătorii unei abordări pe liniile naţională şi creştină se văd descurajaţi de liderul în jurul căruia speraseră să se coaguleze şi care s-a dovedit indecis, incoerent, grabnic doritor de asocieri politice şi cedând pas cu pas în faţa pretenţiilor mentalităţii dominante. Fie că nu a stăpânit arta compromisului abil, fie că s-a aruncat prea repede spre o funcţie care nu aducea nimic platformei civice gândite de el, Marian Munteanu nu s-a dovedit nici om politic iscusit, nici apărător neclintit al idealurilor în numele cărora încearcă să strângă oameni în jurul său.

Dar toate acestea, aşa sumbre cum par, pot aduce şi o limpezire. În acest sens, foarte util pentru înţelegerea situaţiei de fapt mi se pare editorialul domnului Sever Voinescu din Evenimentul zilei, „Neputinţa cea mare a dreptei româneşti„. Analiza aceasta minuţioasă scoate în evidenţă un lucru pe care multe voci prea „underground” pentru a avea ecou îl susţin de ani buni de zile: în România nu există niciun partid de dreapta. Pornind de la afirmaţia lui Alexandru Paleologu, „în România pluripartidismul înseamnă, de fapt, mai multe pcr-uri”, Sever Voinescu dezvăluie marea înţelegere care domină politica autohtonă. În acest moment, PSD şi PNL, dar şi micile lor excrescenţe, din categoria ALDE, M10 sau PMP, sunt complice în efortul de a menţine statu-quo-ul, care înseamnă captivitatea României într-o vastă reţea de stânga, cu evidente accente oligarhice, în care conflictele sunt doar încercări ale câte unui braţ al caracatiţei de a obţine o parte mai mare din pradă. Nu vorbim aici despre clasica teorie „toţi sunt o apă şi un pământ, toţi fură”, ci despre un consens ideologic negativ, care constă în blocarea oricărei iniţiative care să ne scoată din acest cerc vicios. Practic, întreg spectrul politic îşi face numărul dintr-o coregrafie bine gândită şi îşi păstrează privilegiile: cele două mari partide îşi împart capitalul politic şi îşi văd de afacerile transpartinice, autodeclarata societate civilă, aceea grabnică să semneze petiţii „împotriva extremismului”, reglează mecanismul când devine prea vizibil, activiştii gen Alina Mungiu-Pippidi şi Mircea Toma fac opoziţie cu finanţări grase – practic opoziţie de stat – şi mărunţii escroci politici şi media din categoria Antena 3 profită de pe urma informaţiilor securiştilor care au ştiut şi imediat după 1989 unde sunt banii pentru a se îmbogăţi. De aceea când în joc apare o idee străină acestei corporaţii – conservatoare, creştină, naţionalistă, cum vreţi – toţi adversarii îşi unesc vocile într-un unison răsunător, cu excepţia celor care au plantat diversiunea, dar a căror apărare e atât de slabă încât nu convinge nici prieteni, nici adversari. Odată ce vom fi asimilat bine această lecţie, pe care ultimele tulburări politice ne-au predat-o cu limpezimea unei demonstraţii logice, poate vom fi capabili să dezvoltăm anticorpii care să lupte împotriva pecerizării depline a societăţii româneşti.

1 thought on “Retragerea unei candidaturi – consecinţe şi concluzii

  1. Chapeau bas! Va remarcasem ”pana” cand ati povestit experienta din ”Colectiv”. Apoi am rasfoit apoi paginile despre Athos. Analiza de acum ma face sa ma bucur ca nu m-am inselat.

    Intr-adevar: esafodajul politic existent are ca unica preocupare majora sa nu lase intrusii ”la masa”. Aceasta e unica concluzie iar modul in care tunurile sau pus atentie, nu pe Munteanu ca om, care are inca in biografie unele zone nelimpezite indeajuns, ci pe ce ar fi putut reprezenta mi se pare elocvent.

    Bref: o dreapta care nu e un pic nationalista, un pic conservatoare si un pic crestina… aceea nu e dreapta!

Spune-ți părerea