Testamentul Maicii Benedicta (1920-2006)

Ce poate fi mai fascinant şi mai grăitor decît testamentul spiritual al unei mari intelectuale născute în protipendada României vechi, trecute prin vămile României comuniste şi statornicite la peste 80 de ani în oastea duhovnicească a României eterne? „Pentru o femeie aleasă ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga trebuie, dacă eşti bărbat, să te baţi şi în duel”, spunea istoricul literar Alex. Ştefănescu, deplîngînd o anume ingratitudine manifestată faţă de ea în perioada postdecembristă. Adulată şi calomniată deopotrivă, „Doamna Zoe” n-a încetat nici o clipă să-şi onoreze cariera universitară şi academică, înnobilînd-o în amurg cu schima îngerească a călugăriei (Maica Benedicta), pe care şi-a asumat-o vocaţional, cu dragoste iertătoare, spre mărturia Cuvîntului „care nu se trece”. Despre acest traseu transfigurator, mărturisit „cu limbă de moarte”, este vorba în Caietul de la Văratec (Editura Lumea Credinţei, București, 2007), din care am extras aici cîteva fragmente esenţiale, la împlinirea a 10 ani de cînd autoarea s-a mutat la ceruri.

Despărţindu-se deliberat de o lungă şi strălucită carieră intelectuală – profesor universitar şi academician, cu numeroase lucrări de referinţă (de la Renaşterea. Umanismul şi dialogul artelor, din 1971, pînă la Eminescu: viaţă, creaţie, cultură, din 1989) – şi dînd curs vechii sale chemări religioase (mărturisite nu o dată şi de la catedră, chiar în anii comunismului), acad. prof. dr. univ. Zoe Dumitrescu-Buşulenga (n. 20 august 1920, de obîrșie macedo-română) a devenit Maica Benedicta. În anii din urmă ai vieții, deşi împuţinată la trup şi roasă de boală, a descoperit adevărata seninătate şi bucurie întru Hristos, ce parcă se citeau şi pe chipul ei din sicriu. Aşa cum i-a fost dorinţa, a fost înmormîntată la Putna lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, duminică 7 mai 2006, în prezenţa Î. P. S. Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, cu mare şi ales alai funerar, nelipsind nici onorurile militare (cum se cuvine celor cu o activitate publică de excepţie), deşi modestia ei probabil că le-ar fi refuzat. Am încercat să-i schițez un portret mai amplu în Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii românești (Editura Rost/Fundația Sfinții Închisorilor, București/Pitești, 2014, pp. 509-512), la care trimit în completarea acestei sumare prezentări.

Volumul alcătuit de d-l Fabian Anton din ultimele sale interviuri („Convorbiri duhovniceşti”) şi însemnări („Cuvinte de folos”), şi încuviinţat ca atare înainte de „marea trecere”, îi surprinde neconvenţional chipul duhovnicesc din urmă. Acest Caiet de la Văratec (cum a fost numit editorial), fără lungimi, simplu şi miezos, transmite testamentar bucuria împăcării întru Domnul, dar şi o anumită îngrijorare responsabilă faţă de smintelile lumii de azi.

Maica Benedicta la Văratec
Maica Benedicta la Văratec

Văratecul – o minune vie

– Stimată doamnă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ne aflăm la Văratec, într-un mic rai, care era şi locul de odihnă şi popas al Valeriei Sadoveanu. Mi se pare că d-voastră l-aţi descoperit prin prietenia ce v-a legat de această aleasă fiinţă. Cum s-a temeinicit apoi legătura cu acest topos al sacrului românesc?

– Într-adevăr, sîntem aici „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. E o imagine a unui loc absolut de excepţie, pe care Valeria Sadoveanu, draga, foarte draga mea prietenă, mi l-a descoperit şi cumva mi l-a lăsat într-o moştenire spirituală […]. Ştiţi că acum mulţi ani noi am scris o carte. Un colectiv. Maica stareţă Nazaria Niţă, cu părintele Scarlat Porcescu, cu părintele Ioan Ivan şi cu părintele Anania. Eu am fost singurul adaos mirean, ca să zic aşa, la carte. Ne-am străduit cît am putut, unii cu istoria, alţii cu arta, alţii cu un pic de literatură, să spunem cîte ceva despre minunea asta de Văratec, care trebuie descoperită. Le spun străinilor, cu care mă întîlnesc din ce în ce mai des datorită soartei care m-a purtat înspre Apus, că a nu cunoaşte monahismul românesc, viaţa monastică de la noi, şi mai cu seamă a nu cunoaşte Văratecul înseamnă a nu şti nimic din România. Am făcut o legătură, probabil pentru viaţă, cu această minune, pentru că eu o socotesc o adevărată minune, una ce continuă sub ochii noştri. De obicei minunile sînt socotite trecătoare, un fel de produse meteorice. Aşa se crede. Pentru mine, Văratecul continuă să rămînă o minune vie, pe care oricine doreşte să intre în sufletul românesc nu are cum să o ignore… (Dintr-un interviu acordat lui Grigore Ilisei)

Lumină în întuneric

– A avut vreunul dintre părinţii duhovnici, pe care i-aţi pomenit, un rol în deschiderea dvs., sau aceasta a fost pur şi simplu intervenţia Duhului Sfînt?

– A venit şi momentul intervenţiei Duhului. Cel care a fost la început primul duhovnic – părintele Nicolae – mi-a explicat un lucru ciudat. Am fost pusă să intru în partid ca să pot fi trimisă în străinătate, pentru că, altfel, n-aveam voie, şi m-am dus la el sub patrafir să mă spovedesc. Plîngeam, mi-era frică să mă duc acasă, la tata… I-am zis: „Părinte, n-o să mă scoateţi din rîndul credincioşilor, dacă….”. Iar el mi-a răspuns: „Doamnă Buşulenga, cum vă închipuiţi una ca asta?!”. Era un om foarte înţelept. „Dacă ar fi fost foarte mulţi intelectuali ca dumneata, poate nu s-ar fi ajuns aici!”. Atunci, am rămas absolut trăznită că părintele a zis că s-ar putea ca eu să am un rol pozitiv făcînd asta!… Am început să înţeleg…

– Avea dreptate! Am citit prima dată Biblia, fiindcă aţi pus-o ca bibliografie şi subiect la examen, şi atunci a trebuit să o citesc…

– Cred că introducerea Bibliei în bibliografia studenţilor a fost un gest de curaj inspirat de vorbele părintelui Nicolae. Secretarul PCR pe Universitate a venit la mine şi mi-a spus: „Doamnă, mă nenorociţi, mă dau afară, mă bagă în puşcărie!”. „Dragă, eu zic aşa: dumneata să le spui ălora că, dacă scoateţi din programă Biblia, care este prima carte a umanităţii, cartea mare a întregii umanităţi, atunci sînteţi nişte inculţi, nişte ignoranţi, şi o să vă rîdă lumea”. Şi aşa a rămas Biblia în bibliografie. A fost prima oară cînd am pus un picior în prag şi i-am speriat, făcîndu-i ignoranţi. Dar asta s-a întîmplat după ce mi-a spus părintele că un om credincios poate să facă lumină într-un loc întunecat… (Dintr-un interviu acordat lui Radu Comănescu)

Cultura cuvîntului, nu civilizaţia imaginii

– Spuneţi-ne, noi am sosit aici, să vă tulburăm liniştea, dar credeţi că mai are rost ca tinerii să se îndrepte către cei mai în vîrstă, să ia un cuvînt de folos? Mai slujeşte cuvîntul de folos în epoca televizoarelor, a antenelor parabolice şi a discotecilor?

– Eu, din moment ce am venit aici, încerc să mă îmbunătăţesc şi să lepăd de la mine negaţia şi mînia. Dar eu sînt profund împotrivă faţă de aceste mijloace de popularizare a multor năzdrăvănii, a multor neadevăruri. Şi vremea în care trăim este o vreme întoarsă. Păcate strigătoare la cer devin legiferate… Este, deci, o mare tristeţe, dar acesta este cursul, probabil… Acum ceva timp am dat un interviu şi m-au întrebat ce părere am despre imaginile de la televizor. Le-am spus că eu nu sînt un om al civilizaţiei imaginii, ci al culturii cuvîntului. Fiindcă imaginea dislocă spiritul – cuvîntul îl construieşte, îl edifică. Deci, în momentul de faţă, este o luptă între imagine şi cuvînt. Cuvîntul era izvorît din Cuvînt, fiindcă de asta se cheamă cuvînt şi de aceea se spune în Pateric: „Spuneţi-le cuvînt, Avva!”. Spuneţi, deci, cuvînt întăritor, cuvînt pe care poţi să-ţi fixezi mintea, sufletul… (Dintr-un interviu acordat lui Fabian Anton)

„Pentru mine nu există moarte”

„… Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atît de activă şi atît de plină încît un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege, iar maturitatea le ignoră, vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung pînă aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vîrsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decît lucrurile materiale, iar restul este uitat. Fiecare an care mi se dădea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinereţe că am să trăiesc cam 60 de ani, n-am să ajung pînă la 70. Am avut întotdeauna obsesia morţii iminente. Cu fiecare an care trecea încercam să adaug ceva la mine, la persoana interioară, căci persoana exterioară nu mă interesa. Cînd eram în viaţa publică, fiecare an însemna încă o posibilitate de a răspîndi cultura, de a forma cultura, de a răspîndi ceva din traseul fiinţei mele. […] Bătrîneţea nu este o povară. Acum, pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo»…” (Dintr-o mărturisire făcută în august 2004)

Maica Benedicta

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

4 thoughts on “Testamentul Maicii Benedicta (1920-2006)

  1. Buna ziua,
    am dorit sa postez acest articol pe FB dar nu vad ca se poate. De aceea, va rog sa -l postati dumneavoastra si noi sa-l distribuim.
    Multumesc,
    AB

  2. Cu tot respectul pt Zoe Busulenga, mai ales pt ca a devenit M Benedicta la finalul vietii– dar– peste CARE ANUME VAMI ale comunismului a trecut ea? ca prin cele de la Mislea (puscaria de femei, din marea retea de puscarii de exterminare a intelectualitatii romane) — n-am auzit sa fi trecut. Nici sa-si fi petrecut viata aruncata in vreun sat, ca profa de rom sau engl (ca a fost o anglista acceptabila, era obligatoriu la fac umaniste în vremea ei). Asta asa, pt rigoare istorica, avind in vedere ca perspectiva timpului ne permite.

    • Comentariul meu se adreseaza persoanei care se ascunde sub pseudonimul Acta Diurna. Regret ca trebuie sa v-o spun, dar cele scrise de dumneavoastra sunt departe de a demonstra ca aveti fie si o frantura de respect pentu doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga, pe care am avut sansa nesperata de a o cunoaste personal. Nu cred ca „vamile” pe care le invocati se reduc la ani de inchisoare sau domiciliu obligatoriu in Baragan, ori la stagii profesorale petrecute in „vreun sat”. Despre „vamile vazduhului” ati auzit? In ceea ce priveste afirmatia ca Doamna Busulenga ar fi fost „o anglista acceptabila”… – acesta nu face decat sa-mi confirme ca nu ati cunoscut-o, pentru ca altfel nu ati fi facut o asemenea afirmatie insultatoare. Doamna Busulenga a fost unul dintre putinii „uomini rinascimentali” ai Romaniei postbelice, Din pacate, multi dintre acestia au infundat puscariile comuniste – si nu si-au facut niciodata un titlu de glorie din conditia – de neinvidiat, fireste, de detinuti politici. Cultura sa enciclopedica ar face de rusine pe multi dintre cei care se impauneaza azi cu diverse titluri si diplome de tot felul. Ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca era si o excelenta vorbitoare a multor limbi straine, o persoana de o civilitate desavarsita si de o generozitate extraordinara…. Acesta este si motivul pentru care, in plin comunism, niciunul dintre colaboratorii dansei nu i s-a adresat vreodata cu apelativul „tovarasa” ci cu acela de Doamna. Nici nu mai era nevoie sa fie adaugat si numele dumneaei – apelativul „Doamna” era arhisuficient. Cat despre „exterminarea intelectualitatii romane”: exista cai mult mai perverse si insidioase de a incerca sa distrugi intelectualitatea. La ora actuala, metodele preferate includ „corectitudinea politica”, „spalarea pe creier”, deznationalizarea, anistorismul, scufundarea in uitare si ignoranta, lipsa de civilitate, absenta reperelor etice fundamentale, intr-un cuvant:” marxismul cultural”. Care se pare ca dau rezultate nesperate pana si de fostii tortionari…
      A bon entendeur, salut!

Spune-ți părerea