Cine-i sănătos, să se caute!

Călătorie în „Buricul Pămîntului”

Că poporul român se trage din daci şi din romani – iată un lucru pe care astăzi nu-l mai contestă aproape nimeni. Contestabil devine că, în halul în care am ajuns, la coada întregii Europe, sub nivelul bulgarilor şi la paritate cu albanezii (fraţii noştri traci!), mai păstrăm ceva din acele virtuţi ale străbunilor pe care le invocăm întruna. Cu cît degenerăm mai tare, cu atît ne refugiem mai mult în exaltarea compensatorie a unui trecut pe care am încetat demult să-l mai onorăm, nemaireuşind decît să-l mistificăm ostentativ, cu o adevărată vocaţie a ridicolului. Căci ridicolul se naşte inevitabil din discrepanţa între ceea ce SÎNTEM şi ceea ce NE PRETINDEM, între precaritatea realităţii curente şi idealizarea ocoşă a originilor. E ca-n vorba aceea cu ţiparul care se visează balenă. Sau ca în butada lui Nae Ionescu, care-i spusese cîndva lui Petre Ţuţea, cu o notă de cinism profetic: „Măi Petrică, ştii care-i baiul cu tine şi cu băieţii ăştia buni care sînteţi voi, legionarii? Voi vreţi să călăriţi România ca pe un armăsar, dar ea nu-i decît o biată catîrcă”…

Dacă, în pofida circumspecţiei de culise a lui Nae Ionescu, legionarii chiar fuseseră pe cale de a preface România într-o mîrţoagă mîncătoare de jăratec, acesta nu mai este deloc cazul generaţiei de azi. Ratînd „paradigma Eminescu”, ne-am înfundat tot mai mult în „paradigma Caragiale”, coborînd mistica solemnă a Ţării la demagogia vociferantă a „ţărişoarei”, pe al cărei fond precar orice formă de protocronism împinge ridicolul pînă la grotesc.

Romanomania militant-legitimantă a latiniştilor ardeleni de odinioară („Mama Roma cea bătrînă/ Mi-a pus arma asta-n mînă…”), pe urmele topos-ului cronicăresc al „trăgănării de la Rîm”, avea măcar, cu toate excesele ei ilariante, o bază istorică certă şi prestantă: măreţia Romei imperiale, din care şi noi, prin limbă şi parte prin sînge, ne simţeam mlădiţe tîrzii, dar cu aspiraţii aurorale. Romanomania avea însă să cedeze locul tot mai mult tracomaniei („Perit-au dacii?”), poate şi pentru că latinitatea o avem în comun cu popoare ilustre, care ne-au ignorat şi surclasat deopotrivă, creîndu-ne un fel de complex al rudei sărace, pe cînd dacitatea n-o mai avem în comun cu nimeni, sau cel mult cu albanezii, pe care ne putem permite să-i privim noi pe ei de sus…

Descoperirea tardivă a „Daciei preistorice” a lui N. Densuşianu, fantezie erudită de proporţii delirante, fără echivalent în aria europeană, nu numai că a înclinat decisiv cumpăna în favoarea tracomaniei, dar a creat treptat o adevărată psihoză protocronistă cu iz mesianic, a cărei concluzie ultimă şi supremă, în virtutea unei logici sublim-paranoide, stipulează că România este „buricul pămîntului”, matca şi nodul întregii istorii şi civilizaţii universale, iar noi sîntem, în ciuda aparenţelor tot mai păduchioase, adevăratul „popor ales”, tocmai de aceea aspru duşmănit de o întreagă conspiraţie ocultă cu tentacule planetare, în care capul răutăţilor îl constituie desigur evreii, ca unii ce-şi văd periclitate prin noi, „traco-geto-dacii” providenţiali, cele două temeiuri majore ale mitologiei lor naţionale: primatul monoteist şi elecţiunea divină.

Un domn (care mi-a şi propus mai demult să-i devin editor, după ce primise refuzul politicos al Academiei!) a descoperit, de altfel, că Edenul biblic nu s-a aflat nicidecum în „ţara dintre fluvii”, ci colea sub Ceahlău, de unde au şi roit neamurile, umplînd pămîntul. Este îndeobşte ştiut că enigmaticul Kogaionon, muntele sacru al dacilor, a fost şi rămîne centrul universului, iar creştinismul însuşi nu-i decît o afacere tîrzie a restului lumii, pentru că, în ce ne priveşte, noi am avut toate datele lui esenţiale (revelaţia, monoteismul, iubirea, asceza, sacerdoţiul, jertfa, învierea, nemurirea) cu mult înainte de Hristos, în religia iniţiatică a lui Zalmoxis, ale cărei „mistere” nu-s cu nimic mai prejos de Sfintele Taine ale Bisericii…

Nu mică mi-a fost mirarea să constat, acum cîțiva ani, că nimeni altul decît un fost coleg al meu de liceu, om rezonabil şi cumsecade din cîte-mi amintesc, cu oneste competenţe economico-financiare, se apucase mai nou să editeze o „foaie de istorie şi civilizaţie carpatică”, numită „Rădăcini”, în care semna „toată floarea cea vestită” a protocronismului traco-român. De-acolo am putut afla, printre altele, că neamul nostru a fost „dreptcredincios” încă de la „facerea lumii”, că apostolul Andrei – care, aşa zicînd, venise să vîndă castraveţi la grădinari – n-a prea trebuit „să forţeze nota”, fiind ajutat în propovăduire de înşişi „preoţii zalmoxieni”, că Apollo se răstignise cu mult înainte de Hristos (pe o gemă tracă de proveninenţă neprecizată, înfăţişîndu-l pe zeul crucificat, ar sta scris: ORPHEOS VAKKANKOS, ceea ce, după A. Bucurescu, autorul „Daciei secrete”, s-ar tălmăci: „Cel jelit s-a înălţat/a înviat”), că baladele noastre populare (cu „Mioriţa” în frunte) reprezintă, dacă eşti priceput să le citeşti în cheie originară, adevărate „Evanghelii ale geto-dacilor” ş.a.m.d.

La peştera lui Pahomie (sic), „către Cheile Olteţului” (unde s-ar afla „încăperea în care Zalmoxis s-ar fi retras pentru cîţiva ani”), un popă din Drăgăşani, după ce „a scos patrafirul din geantă, l-a sărutat cu închinăciunea cuvenită şi a pus cădelniţa în balans cruciş [?!], lăsînd fum de tămîie pe vatra oamenilor din străvechime”, a psalmodiat acest pomelnic sui generis (citez selectiv, căci e foarte lung): „Fie pomeniţi în vecii vecilor toţi conducătorii dintîi ai neamului nostru, Preotesele-Mari, Marii-Preoţi, Regii-Preoţi, Regii şi toţi Cîrmuitorii care s-au jertfit pentru apărarea supuşilor, întru aşteptarea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos: Ram, apărătoarea pelasgilor vechi, anii 8000; Dakia din Ceahlău, anii 3000;… Pantazalia, regina Amazoanelor, anii 753 î. Hr.;… Driligisa, Mare Preoteasă şi regină, anii 1900 î. Hr.; Bendis – zisă şi Artemis, anii de domnie 1900 î. Hr.” etc. Şi după ce, conform regulilor lumeşti ale curteniei, au fost astfel pomenite mai întîi „strămoaşele”, iată-i şi pe „strămoşi”: „Zalmoxis, Preotul-Zeu, anterior lui Zaratustra…; Ahile, trăitorul în templul de pe Insula Şerpilor; Abaris, preot mitic hiperboreean, sec. X î. Hr; Apollo – fie pomenit; Spargapeites, sec. V î. Hr.;… Sarmis, crai dac căsătorit cu Getuza (Getuţa) [aha!], crăiţă;… Dromichetes, rege geto-dac, sec. VI-III [sic]…” şi tot aşa, pînă la tragicul Decebal! În orice caz, este pentru prima oară în istoria creştinismului cînd un preot creştin (ortodox!) se roagă pentru pomenirea unor zeităţi păgîne ca Bendis-Artemis, Zalmoxis sau Apollo!!!

Dar cîte altele nu mai sînt de aflat! Că teoremele lui Pitagora şi Thales îi aparţin, de fapt, lui Zalmoxis. Că Ra, vechiul nume egiptean al Soarelui, se regăseşte în românescul de origine tracă „Ră-sărit” (cînd soarele, adică, „sare pragul tenebrelor”), al cărui antonim ar fi de fapt „Ră-pus” (simplificat profan în actualul și banalul „apus”). Că Ovidiu, exilat între geţi, nu numai că scria în limba locului, dar cam uitase latineasca de acasă… De altfel, se ştie, latina nu-i decît o derivaţie tîrzie a limbii originare din spaţiul carpato-danubiano-pontic, ca şi celelalte limbi impropriu numite „indo-europene”, cînd de fapt mi-s toate de origine pelasgică sau hiperboreeană…

În contextul atîtor duioase fantasmagorii, elucubraţiile unei Viorica Enăchiuc, pe marginea enigmaticului „Codex Rohonczi” (asupra căruia am să revin într-o altă postare), devin aproape nişte exerciţii de pertinenţă!

Om părea noi, în România manelizată de astăzi, nişte codaşi şi nişte pîrliţi, dar, vedeţi dumneavoastră, dacă ne trimite cineva „la origini”, ne ducem direct în Edenul nostru de acasă…

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

7 thoughts on “Cine-i sănătos, să se caute!

  1. Dincolo de entuziasti si profani, cred ca autorul textului se aventureaza intr-un domeniu si intr-o perioada despre care are cunostinte infime. Astazi se stie cu certitudine ca asa-zisa romanizare nu putea sa aiba loc. Punctul de plecare sunt chiar sursele latine ale perioadei, ulterior cele bizantine. Urmeaza apoi rationamente care se sprijina pe probe de netagaduit si care indica locatiile unde s-au stabilit colonii retrasi din nordul Dunarii, cu numele noilor locatii putin sau deloc schimbate. De altfel, depopularea urbelor romane, erau cinci categorii, cu pana la 90% – 95% a fost probata in sit, circulatia monetara inceteaza in aproape toate locatiile de care vorbim in vremea imp. Aurelian. Se constata inclusiv distrugeri masive care sunt datate in acea epoca. Se adauga faptul ca limba latina sau un idiom asemanator era vorbita fluent cel mult in casele aristocratiei peninsulare, respectiv intr-o parte a provinciei Latium, fiindca asta e concluzia celor mai avansate studii ale cercetatorilor italieni, practic o reluare a lucrurilor pe care le puneau in lumina izvoarele antice, doar latina a fost si a ramas linqua francae, inventata tocmai ca vulgul sa nu inteleaga mai nimic. Ulterior latina a fost preluata in administratie, literatura, filozofie etc. Mai tarziu va deveni limba cultica si de cultura, cum o stim toti, dupa ce fusese o limba in care se intelegeau populatii care isi vorbeau propriile limbi, deci nu are mai deloc legatura cu etnicitatea. Ceea ce numim poporul roman privea spre cei care aveau cetatenia romana si care apartineau neamurilor din imperiu, cetatenia este generalizata la anul 212, nu din prea multa generozitate ci mai ales ca imparatul sa adune bani de la cetateni si sa-si plateasca legiunile, fiindca plata armatei romane a fost una din marile probleme ale imparatilor, motiv pentru care – de la o anumita vreme – acestea se rasculau des si aclamau imparati mai ales dintre comandantii lor. Este suficient sa-i citim atent pe antici si sa le coroboram informatiile, raportandu-le la etos si la cercetarea de teren, la studii si nu la parerile care devenisera certitudini când istoria era, ca stiinta, la începuturile ei. In plus, colonii se miscau in functie de interesele administratie si armatei romane, grila romana este cunoscuta si e cam aceeasi pentru toate provinciile. Societatea traco-daca a ramas una preponderent rurala si dupa ocupatie, organizata in obstile cunoscute, in ciuda numarului de locatii romane cu rang de urbe. Este o discutie lunga si la aceasta discutie se adauga noi si noi argumente in favoarea faptului ca nu se poate trage concluzia unei asa-zise romanizari. Pentru ca mutatia in limba sa se fi petrecut ar fi trebuit sa existe o alta viata pentru comunitatile patriarhale traco-dace, alte obiecte de uz sa-i inconjoare si multe alte lucruri care frizeaza absurdul. Ca sa nu mai spunem ce s-ar fi putut schimba in cazul coloanelor pastorale pentru care Hadrian a pregatit un edict, fiindca nu prea reusea sa le impoziteze. De la ocupatie la romanizare e cale lunga. Ca cea de la imperiul din vremea lui Traian la Imperiul lui Constantin al carui tata s-a ridicat general in armata romana din rândul dacilor tribali, Timoc. La acea vreme Imperiul Roman cunoscuse transformari de substanta generate inclusiv de cresterea importantei traco-dacilor sud-dunareni in armata, administratie, ocarmuire. Dintr-o asemenea perspectiva se poate spune ca avem ascendenta imperiala, daca tinem cu tot dinadinsul, desi trecusera vreo 5 secole de când al doilea neam dupa cel al inzilor, cum il cunostea Herodot si Antichitatea, daduse lumii pe cel mai mare imparat al lumii. Cuceritor, strateg genial si mare iubitor al artelor, dar mai ales cuceritor de inimi, intemeietor a destule alexandrii.

  2. Faza cu pomelnicul este patologica.Dacismul pare tot mai mult este o intoarcere la paganizare nicidecum o indumnezeiire.Nu stiu daca nu pe fondul haosului valorilor fiecare popor este ispitit de ,,dacismul,,lui.Sincer as vrea sa stiu mai multe despre regi daci :cum au trait,cum s-au gospodarit,cum au facut diplomatie etc.dar sa-i pomenesc la slujbele crestie este exagerat.Chiar mi-ar place sa cunosc despre regele caruia i-am luat numele online.Pe deoparte ca originile mele sunt din zona Oasa o rezistenta dacica si locul nasterii datata cu populatie dacica sec 1-3.Dar este o joaca.Sa pomenesti pe cineva inseamna ca tu poti sa-l duci sa te lupti in rugaciune pentru el.Ori discernamantul trebuie sa ne fie balanta.

    P.S Domnule Codrescu legat de profesionalism academic unde se inscrie cartea parintelui Virgil Gheorghiu despre POPORUL NEMURITOR?Exista informati sau studii nevirusate legate de stamosii nostri cei tacuti?

  3. Surprinderea nu tine loc de motivatie.
    Stramosuii au fost geto-dacii, oamenii pamantului.
    Nu sint dtramosi romanii, asta este poveste de adormit copiii.
    Romanii nu erau o etnie ca sa genereze descendenta biologica distincta, unitara.
    Italienii de azi au alt ADN decat noi asa ca nu se sustine aberatia ca sintem urmasi ai Romei.
    Ca ulterior, dupa o mie de ani au fost preluate elemente similare in organizarea sociala, asta este influenta unei stari generalizatea in zona europeana, nicidecum o „educare” a barbarilor.
    Despre ce a fost „inainte”… e bine sa nu marsati pe afirmatii repetate obsesiv de la „Scoala Ardeleana” incoace – atat geologia, paleontologia, spiritualitatea transmisa peste secole inca dinainte de Hristos sustin altceva decat variantele „oficiale”.
    Daca cercetati greaca veche veti gasi similarirtati cu formulari verbale arhaice „de-ale nostre” si nu exista nici o dovada ca vaslasii greci care au aparut in Peloponez si-ar fi trimis „invatatorii” pe pamantul vechii Dacii.
    Memoria locului retine perioada geologica a Dunarii – Okeans Potamos cand nu curgea apa peste Portile de Fier. Nu au venit romanii si nici grecii, adica elinii sa ne povesteasca; nu existau nici unii si nici altii…
    Apropos – grecii nu-si spun greci fiindca este forma moderna a denumirii tribului greuthingilor, trib get dintre Prut si Thanais, scuzati – Don. Deosebiti de thervingi, adica cei care dedicau victopria catre [zeul] Soare, „preluat” smechereste Thor din Sor/Suare/Soare ca tot au hotarat apusenii sa dispara litera thorn si – vezi, Doamne – nu stie nimeni cum se pronunta!?!
    Nota:
    Românul care ptonunta th ca „þ” adica asa cum se spune in engleza…. este trimis a logoped, ca are probleme BIOLOGICE de exprimare… Cand creste, invata th in en engleza si Ɵ in greaca – pardon, elina si chiar in castiliana, cum zice in cantece si khazarul … Iglesias …:
    „Castilian Spanish-speakers use the „theta” sound for Ci, Ce, D and Z – it sounds like the „th” in the word „tooth”. ”
    Asa ca e bine sa lasati mirarea deoparte, … nu mai spun de siguranta superioara si dojenitoare si sa aratati mai multa reticenta fata de ceea ce oficial se propaga drept adevar. Al „lor” ca nu e de loc nici adevar, nici absolut ci doar o poveste cu iz politic, adica papistas.

  4. Anonimule și Gheorghe, fraților, m-ați zdrobit! (Stați să-mi ling rănile!) Cum le spuneți voi de frumos, de sigur, de solemn, încep și eu, neștiutorul și greul de cap, să am revelații istorice și orgasme ombilicale… Atîta doar că, vorba lui Pilat, „Quod scripsi, scripsi”… Ai dracului de papistași!

  5. Cum de i s-a permis unui megaloman (cuvintele Decebalus si Dragan sunt inscriptionate cu aceleasi tip de caractere, de dimesiuni identice) sa dinamiteze timp de 6 ani stancile, pentru a sculpta uratenia de chip la care, pe buna dreptate, se uita chiondoras sarbii?
    Fapta, cu autor cunoscut, a fost savarsita cu acordul ministrilor mediului si culturii, unsi si de Iliescu si de Constantinescu.
    A fost vreun oficial roman mai zdravan la cap decat Dragan si cei doisprezece sculptori?

Spune-ți părerea