SORIN LAVRIC: ”Lăsați-i pe români să meargă la biserici în noaptea de Paște! ”

Scriitorul și filozoful Sorin Lavric a făcut publică o scrisoare deschisă către Președintele României, Klaus Iohannis, în care îi cere acestuia să deschidă bisericile de Paște. Redăm mai jos textul integral. Sublinierile aparțin redacției.

Domnule Președinte,

Puterea unei trăiri depinde de cît de drastică e împrejurarea prin care treci. Cu cît piedicile de care ai parte sînt mai mari cu atît intensitatea cu care o resimți crește. În cazuri extreme, trăirea își atinge apogeul în situații-limită, cînd omul, aflat pe muchie de cuțit, se agață de trăire ca de o aripă providențială, în stare a-l scoate la liman chiar atunci cînd perspectiva salvării nu mai e întrezărită.

Exemplul clasic e Slujba de Înviere: cele mai răscolitoare liturghii de Paște au avut loc în anii 1950 în abatajele de mină de la Cavnic, Baia Sprie sau Nistru, la sute de metri sub pămînt. Acolo, deținuții politici, adunați în jurul cîtorva preoți cărora le lipsea totul, pînă și mucul de lumînare menit a fi aprins, au improvizat un oficiu religios a cărui tărie s-a întipărit definitiv în memoria celor care au avut privilegiul de a participa la el. „Privilegiu” sună nefiresc în starea macabră în care se zbăteau deținuții, și totuși gradul de răvășire pe care l-au încercat le-a dat convingerea că s-au bucurat de o prerogativă de destin. Se adeverește încă o dată că doar pe marginea prăpastiei oamenii sînt înclinați spre trăiri paroxistice, iar slujbele de Paște din catacombele minelor din Nordul Ardealului au fost un exemplu predilect. Atunci credincioșii au intuit că un cîntec ca „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcînd”, atunci cînd e intonat nu ca o psalmodie lălăită, ci ca un strigăt de nădejde în mijlocul întunericului, îți poate strecura în suflet o transfigurare unică.

Românii se pregătesc acum de un Paște care, peste două săptămîni, va avea loc cu bisericile goale. Cum situația în care ne aflăm aduce cu o recluziune forțată în care fiecare fierbe în suc propriu între patru pereți, analogia dintre noi și deținuții politici nu e deloc deplasată. Trăim o detenție la care sîntem siliți în numele protecției noastre. Sîntem protejați cu de-a sila, cu sîrguința cu care un părinte își oblăduiește niște copiii care sînt prea necopți ca să priceapă actul de binefacere la care sînt supuși. Așa și noi: am ajuns niște momîi teleghidate care, spre binele nostru, nu mai avem voie să pășim în afara traseului prestabilit: între casă și serviciu (ca să luăm banul) sau între casă și magazin (ca să ne umplem mațul). Parcurile sînt închise, cireșii înfloresc singuri, departe de vreo privire care să-i contemple, frunțile s-au încrețit, gurile s-au acoperit de măști, privirile s-au întunecat. Sîntem ca o procesiune de mameluci trăgîndu-și umbra peste trotuare goale.

Sufletește vorbind, sîntem pe fundul entuziasmului colectiv: unii s-au prăbușit din cauza depresiei, alții s-au bălăcit în alcool pînă la descreierare. Sub unghiul speranței în ziua de mîine, sîntem la pragul de jos al tristeții. Nu ne-ar mai lipsi decît un cutremur pentru a desăvîrși imaginea unei țări nimerite în colaps general.

Sînteți prea deștept ca să nu știti că un om de stat, și nu mă îndoiesc că dumneavoastră sînteți unul, are flerul de a întîmpina împrejurările grele cu un instinct aparte al gesturilor inspirate. Ocaziile pe care soarta ni le dă ca să fim la înălțimea clipei sînt rare, detaliu cu atît mai valabil în cazul omului de stat: de două-trei ori în viață dacă i se oferă un asemenea prilej, poate fi recunoscător destinului. Cu o singură condiție: să facă întocmai gestul al cărui răsunet colectiv va rămîne în memoria istoriei.

Dumneavoastră sînteți acum în ceasul unui gest providențial: atîrnă numai de flerul dumneavăstră de a-l săvîrși, iar gestul nu constă în nimic altceva decît să ne lăsați pe 18 aprilie să participăm la Slujba de Înviere. Vă încredințez că apogeul de trăire la care vor ajunge românii în acea noapte va depăși simpla limită patetică a unei ceremonii obișnuite. Slujba de Înviere nu e o liturghie printre altele, iar în acest an rangul ei unic va depinde tocmai de contextul drastic în care se va petrece: țara e în letargie neagră, conjunctura înlesnind desfășurarea unei liturghii de proporții mistice. Aici nu e o vorba de o superstiție găunoasă din partea unui smiorcăit care pupă icoane spre a-și ușura conștiința, ci e vorba de o concordie paroxistică pe care oamenii nu o trăiesc decît o dată sau de două ori în viață, și atunci numai în momente grele. România trece printr-un asemenea moment, iar epoca e coaptă pentru o liturghie de rang irepetabil.

Fiți la înălțimea momentului și dați-ne voie să trăim privilegiul unei nopți de Paște de rezonanță națională. Dați-ne prilejul de a simți prerogativa de destin a unei slujbe căreia contextul întunecat îi va da o tentă inconfundabilă. Temeritatea gestului nu doar că vă va înscrie în acatistele istoriei, dar deopotrivă el va avea parte de recunoștință unanimă. Vă vom prețui ca pe un cap vizionar, al cărui fler intuiește că fără „Hristos a înviat din morți”, cîntat cu patosul celor care se simt la propriu pe marginea prăpastiei, tonusul sufletesc al acestei țări va fi în continuare pe fundul bernei. Fără „Hristos a înviat” frica ne va copleși, deprimarea ne va schilodi, neîncrederea în politicieni ne va surpa. Dați-ne voie să gustăm din entuziasmul miraculos pe care doar nenorocirea o iscă în sufletul creștinilor.

Dați-ne voie să gustăm din privilegiul unei slujbe cum nu au trăit decît deținuții de la Baia Sprie sau Cavnic în anii 50. Într-o țară preschimbată în lazaret, căci așa arată România în clipa de față, spitalele nu pot concura bisericile. Rostul lor e altul, menirea lor e alta. De cît de mult ne-am îngrijit trupurile cu dezinfectanți, măști și săpunuri, am ajuns să ne pierdem sufletele. Lazaretul numit România are nevoie de o apoteoză pe linia sufletului, nu doar de o carantină pe linia trupului. Carantina nu poate ține loc de euharistie, iar a o interzice pe a doua în numele profilaxiei medicale e un dictat săvîrșit în numele unei sănătăți impuse cu forța. Lăsați-i pe români să meargă la biserici în noaptea de Paște! Statul a ajuns să ne protejeze sănătatea pînă într-atît de bine, încît nu mai putem să ne bucurăm de ea. Sînt sănătos ca o momîie ferecată între patru pereți, care merge la muncă să-și ia leafa și dă fuga la magazin ca să-și umple mațul. Dați-ne voie să ne umplem celălalt maț, și anume intestinele sufletești ale învierii hristice. Vă vom prețui pentru tot mandatul pe care îl aveți. În schimb, dacă ne țineți în case în noaptea de Înviere, amintirea gestului vă va urmări chiar și după încheierea mandatului. Fiți la înălțimea clipei și vă vom scălda în recunoștința noastră.

Intensitatea unei trăiri deprinde de cît de drastică e împrejurarea prin care treci. Ce se întîmplă azi e o situație drastică, a cărei tensiune cere un gest pe măsură. Vă doresc să aveți flerul de a lua o hotărîre epocală.

SORIN LAVRIC

Spune-ți părerea