Sfânta Lance, apogeul unui pontificat derizoriu

În secolul al XV-lea italian (Quattrocento), secol al virtuții fizice și intelectuale, papa Inocențiu al VIII-lea a întruchipat opusul Omului Renașterii, al individului caracterizat de vitalitate, energie, iscusință și talent. Ocupant al Tronului Sfântului Petru între anii 1484 și 1492, Inocențiu Cibo a fost o oglindă a mediocrității și a incapacității politice. Momentul de vârf al pontificatului său l-a constituit, însă, primirea în dar a unui obiect pretins a fi sulița care I-a străpuns pieptul Lui Iisus pe crucea de pe Dealul Golgotei.

Papa Inocentiu al VIII - lea_1492

Genovezul Cibo a devenit pontif datorită manevrelor simoniace ale cardinalului Giuliano della Rovere, maestru al intrigilor și al jocurilor de culise în Cetatea Sfântului Scaun. Influențabil și nechibzuit, papa Cibo s-a „remarcat” prin abandonarea politicii Vaticanului în mâinile ambițiosului della Rovere și, ulterior, ale excepționalului strateg Lorenzo de Medici „Magnificul”, principele neîncoronat al Florenței (1469-1492).

Având convingerea că practicile diavolești și vrăjitoria amenințau întreaga creștinătate, Inocențiu a fost autorul bulei intitulate Summis desiderantes, în decembrie 1484. Această bulă papală care încuviința osândirea „vrăjitoarelor” a conferit putere absolută dominicanilor Krammer și Sprenger, al căror zel inchizitorial a fost cutremurător.

Incompetența politică grosolană a fost dublată de o promiscuitate aproape neverosimilă. Inocențiu al VIII-lea a fost primul Suveran Pontif din istorie care și-a recunoscut în mod oficial copiii, șapte la număr. A fost incapabil, cu două excepții, inclusiv în a-și promova rubedeniile în poziții publice de notorietate; spre deosebire de predecesorul său, Sixtus al IV-lea (1471-1484), care împânzise statul papal cu fii nelegitimi și nepoți. Inocențiu i-a acordat depravatului său fiu Franceschetto, un personaj dezamăgitor al amurgului de Quattrocento, orașele Cervetri și Anguillara și l-a însurat pe acesta cu o fiică a lui Lorenzo de Medici, Maddalena, pentru a întări alianța politică dintre Roma și cetatea de pe Arno. În schimbul acestei căsătorii politice, a acceptat acordarea pălăriei roșii de cardinal lui Giovanni de Medici, fiu al Magnificului și viitorul papă Leon al X-lea (1513-1521). Inocențiu și-a mai desemnat un nepot, Lorenzo Cibo, în Colegiul Cardinalilor, acestea fiind singurele sale acțiuni notabile pentru avansarea clanului său, relevând, astfel, o slăbiciune vecină cu stupiditatea.

În martie 1489, Inocențiu a acceptat „găzduirea” între zidurile Cetății Eterne a prințului otoman Djem (sau Zizim), fiu al cuceritorului Constantinopolelui, Mahomed al II-lea, și frate al sultanului în funcție, Baiazid al II-lea. Considerându-și fratele drept un rival puternic la tronul Porții, suveranul otoman a plătit Ordinului Cavalerilor Sfântului Ioan un tribut anual în valoare de 45.000 de ducați pentru a-l adăposti pe Djem, acesta fiind, în termeni reali, prizonier. Ulterior, s-a aflat sub protecția Franței regelui Carol al VIII-lea (1482-1498), pentru ca, la 13 martie 1489, în urma unei înțelegeri cu Baiazid, Sfântul Părinte al catolicilor să-i organizeze lui Djem o primire triumfală la Vatican. Fiul papei, Franceschetto Cibo, și cardinalul La Balue au îndeplinit sarcina de a-l escorta până la palatul pontifical.

Captivitatea prințului turc la Roma evoca o relație specială între sultan și Sanctitatea Sa, Inocențiu al VIII-lea. Fiind dispus să plătească o sumă consistentă pentru a-și ține fratele departe de propriul scaun, Baiazid a primit asigurări din partea șefului creștinătății occidentale că Djem va fi menținut sub cea mai strictă supraveghere la Roma. Cele 120.000 de coroane intrate în trezoreria Sfântului Scaun odată cu sosirea lui Djem și obligația financiară anuală în schimbul unei versiuni soft de prizonierat au intensificat relațiile diplomatice dintre Poarta otomană și Vaticanul, chiar dacă, la nivel declarativ, proiectul de cruciadă era încă la ordinea zilei în Cetatea Sfântului Petru.

Interacțiunea politică mutual avantajoasă dintre Baiazid și Inocențiu, concretizată, începând cu 1489, în tranzacționarea lui Djem, pretendentul legitim la tronul Imperiului, a atins punctul culminant în mai 1492. Cu numai două luni înainte de a-și da ultima suflare, Inocențiu al VIII-lea, papă al Romei și al spațiului catolic, a fost recompensat de către Marele Turc cu o relicvă despre care afirma cu tărie că este partea superioară a lăncii care a străpuns coasta Lui Iisus Hristos pe cruce.

Anunțatul dar al sultanului a stârnit numeroase controverse și a dezbinat Colegiul Cardinalilor. În timp ce o parte dintre cardinali considera că Sfânta Lance merită o primire ceremonioasă, cu rezonanță istorică, o altă partidă, mai numeroasă, insista asupra necesității unor investigații minuțioase care să stabilească autenticitatea relicvei și asupra unei atitudini moderate. Incertitudinea care guverna atitudinea unor prinți ai Bisericii era determinată de zvonurile potrivit cărora adevărata Lance a lui Longinus se afla fie la Paris, fie la Nuremberg sau în Armenia. Dificultatea de a preciza fără echivoc dacă obiectul promis papei era sau nu autentic provoca turbulențe în Sacrul Colegiu.

Polemica prelaților cu robă purpurie asupra relicvei datând din epoca Lui Iisus nu i-a produs o impresie puternică papei Inocențiu. Chestiunea veridicității fragmentului de suliță îl preocupa prea puțin. Unicul gând al pontifului a fost de a dobândi un capital simbolic și de imagine substanțial de pe urma cadoului oferit de sultan. Astfel, a desconsiderat argumentele în favoarea unei atitudini rezervate și unei recepții discrete și s-a dedicat organizării unei ceremonii de amploare.

Lancea a fost transportată la Roma prin mijlocirea unui cardinal, care a primit-o din mâinile emisarului turc la Ancona, în data de 27 mai 1492. Două zile mai târziu, ambasadorul lui Baiazid a fost întâmpinat în Cetatea Eternă cu pompa aferentă demnității.

Solemnitatea acceptării Lăncii Sfinte, relicvă de valoare covârșitoare pentru creștinătate, a fost epocală. Obiectul utilizat de soldatul roman Longinus pentru a-I străpunge pieptul lui Iisus pe cruce a fost primit de către Suveranul Pontif în data de 31 mai 1492, la Porta del Popolo, fiind transportat în cadrul unei procesiuni impresionante către bazilica Sfântului Petru, inima Vaticanului. Ceremonia ecleziastică s-a încheiat printr-o slujbă ad-hoc și binecuvântarea populației care asistase la procesiunea intrării în Cetatea Eternă.

La o distanță de mai puțin de două luni de la darul de răsunet al sultanului, în data de 25 iulie 1492, Inocențiu și-a dat obștescul sfârșit. Evenimentul organizat pentru primirea obiectului pretins a fi sulița lui Longinus a fost menit să marcheze acest pontificat. Cu excepția notabilă a alianței cu Casa de Medici, cârmuitoare în Florența, și a păcii încheiate cu regatul Napoli condus de Ferrante (1458-1494), epoca lui Inocențiu a însemnat decadența autorității papale.

În ceea ce privește contactele diplomatice cu Înalta Poartă, din rațiuni financiare, pentru Sfântul Scaun, respectiv politice, pentru sultan, Inocențiu al VIII-lea a profitat din plin de această relație nefirească, însă reciproc benefică. Oferirea, în primăvara anului 1492, a unei relicve considerate a fi lancea care I-a străpuns coasta Mântuitorului, încheia în chip prestigios o papalitate cunoscută mai curând pentru imoralitate și obsesia față de vrăjitoare.

Din graba cu care a acceptat cadoul lui Baiazid al II-lea, precum și din ceremonia de răsunet organizată la Roma, disprețuind opinia majorității cardinalilor, a rezultat că preocuparea papei Cibo de a cunoaște adevărul despre obiectul primit a fost insignifiantă. Faima pe care o atrăgea deținerea unei astfel de relicve de colosală semnificație creștină eclipsa considerentul veridicității. Pentru romani și o mare parte a spațiului catolic, lui Inocențiu al VIII-lea i se datora prezența Sfintei Lănci la Vatican. Un triumf al unei papalități mediocre.

Bibliografie selectivă:

  1. Johann BURCHARD, The Diary of John Burchard of Strasburg, vol. I, Francis Griffiths, London, 1910.
  2. Mandell CREIGHTON, A History of The Papacy from The Great Schism to the Sack of Rome, vol. IV, London: Longman, Green and Co., 1923.
  3. Gerard NOEL, The Renaissance Popes. Statesmen, Warriors and the Great Borgia Myth, Carroll & Graf Publishers, New York, 2006.

 

Dragoş Moldoveanu

About Dragoş Moldoveanu

Politolog, eseist, n. 1985. Traducător al volumului „Mişcarea conservatoare”, Paul Gottfried (Ed. Logos, Bucureşti, 2009) şi autor al cărţii "Cesare Borgia. Prinţul Renaşterii (vol. 1)" (Ed. Rost, Bucureşti, 2014). Fondator al Asociaţiei "Institutul pentru Studii Renascentiste".

Spune-ți părerea