Despre dizidenţă în România comunistă (1977-1989)

Scopul comunicării noastre este triplu: de a defini dizidenţa, de a face un scurt istoric al acesteia în România comunistă, în contextul său social-politic, şi de a întreprinde o scurtă analiză asupra sensului şi consecinţelor moral-politice ale acestui tip de acţiune.

Definirea noii realităţi

Realitatea pe care noţiunea o denotă apare pentru prima dată în Rusia Sovietică, la sfîrşitul anilor ’60. Limba rusă are doi termeni pentru a o denumi: un vechi termen slav, inakomîsliaşcii – care desemna în secolul al XIX-lea pe «cineva care gîndeşte diferit», şi un cuvînt de origine latină, «dizident», care se impune începînd din 1972. Acest din urmă termen a fost lansat de către ziariştii occidentali care s-au confruntat cu un fenomen nou: acela prin care inakomîsliaşcii protestează, semnează petiţii sau manifestă în plin centrul Moscovei. La rîndul lor, autorităţile sovietice se folosesc de acest termen străin pentru a sugera că cei pe care îi numeşte astfel sînt colaboratori ai duşmanului capitalist. Termenul «importat» a avut un asemenea mare succes întrucît el corespunde unei realităţi pe care inakomîsliaşcii nu putea să o acopere, arătînd astfel că dizidenţa este un fenomen istoric singular care nu poate fi confundat cu tipurile precedente de opoziţie. Ea este rezultatul unui proces istoric care începe la moartea lui Stalin, în 1953, şi se conturează între 1965 şi 1968[1].

Dizidenţa poate fi definită ca o luptă pentru drepturile inalienabile ale persoanei umane, luptă dusă cu respectarea următoarelor principii: cel al legalităţii, al nonviolenţei şi al transparenţei, principii care o disting de toate mişcările de opoziţie care au existat înainte. În cele ce urmează vom proceda la o expunere a cazului – sau, mai degrabă – a cazurilor din România comunistă. Nu este inutil să spunem că aceste criterii sînt cumulative. Ele permit atît stabilirea unui început precis al acţiunii dizidenţilor, cît şi delimitarea cu precizie a dizidenţei în interiorul sferei mai largi a contestării regimului comunist.

O istorie de «cazuri»

Momentul naşterii dizidenţei în România îl reprezintă scrisoarea lui Paul Goma, din ianuarie 1977, către reprezentanţii a ceea ce avea să se numească mai tîrziu Primăvara de la Praga. Asemenea altor intelectuali din România, Paul Goma gîndise în mod liber înainte de acest text. Născut în 1935 în Basarabia, în 1944 Paul Goma se refugiază împreună cu părinţii în România. În 1952, pe cînd era elev la Sibiu, este arestat de Securitate şi reţinut timp de opt zile, după care este exmatriculat din toate liceele din ţară. Din 1954 este student la Institutul de Literarură şi Critică Literară «Mihai Eminescu» din Bucureşti (similarul Institutului «Maxim Gorki» din Uniunea Sovietică) – numita «fabrică de scriitori». În 1956, după ce citise într-un seminar al lui Mihai Gafiţa un text în care denunţa colectivizarea, în contextul revoltei din Ungaria este arestat de Securitate şi, ulterior, condamnat. Este deţinut politic în perioada 1956-1963 (doi ani de închisoare la Jilava şi Gherla şi patru de «domiciliu obligatoriu» la Lăteşti). Timp de şapte ani, începînd cu 1970, este singurul scriitor interzis la publicare, ceea ce arată din plin că era de multă vreme o persoană care «gîndea în mod diferit» faţă de regim. Cu scrisoarea intitulată Către Pavel Kohout şi camarazii săi asistăm însă la un eveniment care ilustrează în România noul tip de acţiune care este dizidenţa.

Paul Goma
Paul Goma

Textul lui Paul Goma este scris în nume propriu, după ce încercările sale de a redacta unul comun împreună cu colegii scriitori şi cu foşti deţinuţi politici eşuează. Este vorba despre un text de solidaritate cu oameni aflaţi sub stăpînirea aceluiaşi Rău: «Mă declar solidar cu acţiunea voastră. Situaţia voastră este şi a mea; situaţia Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – şi a României. Trăim, supravieţuim în acelaşi Lagăr, în aeeaşi Biafra (capitală: Moscova).» «Sînt alături de voi, cehi, slovaci, unguri, polonezi, germani.»[2] Faptul că dizidenţa începe întotdeauna cu o luare de poziţie publică (textul scrisorii a fost citit la «Europa liberă» în 9 februarie 1977), fiind un gest de solidarizare cu alţii, este, în sine, plin de consecinţe. Căci nu poate exista o apărare a propriei libertăţi fără apărarea libertăţii altora, tot aşa de bine cum nu se poate susţine libertatea fără să îi aperi în mod concret pe cei care sînt lipsiţi de ea. Sau, în termenii lui Paul Goma: «Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare.»[3] Nu întîmplător, deci, analiştii dizidenţei din URSS situează începutul acesteia în 25 august 1968 cînd, pe banderorele manifestanţilor din Piaţa Roşie împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia (Constantin Babiţki, Tatiana Baeva, Larisa Bogoraz, Vadim Delaunay, Vladimir Dremliuga, Victor Fainberg, Natalia Gorbanevskaia şi Pavel Litvinov) stă scris: «Pentru libertatea voastră şi pentru a noastră»[4].

Regăsim în acţiunea lui Paul Goma enunţate, dintru început, principiile dizidenţei: o luare de poziţie care refuză conspiraţia, transparentă, desfăşurată la lumina zilei; o acţiune legalistă – care vizează luarea în serios a drepturilor înscrise în Constituţie şi a tratatelor internaţionale privitoare la acestea la care România era parte; şi una care utilizează mijloace non-violente – ale protestului sau scrisorii deschise – în completă opoziţie cu cele teroriste ale regimului comunist.

Respectarea legilor şi a convenţiilor internaţionale – pornind de la situaţia din Cehoslovacia, dar cu trimitere la cea din România – este tema Scrisorii către Ceauşescu din februarie 1977: «Iată – mi-am zis –, în sfîrşit, glasul raţiunii se face auzit: oameni responsabili, iubitori de ţară, devotaţi socialismului, cer, nu răsturnarea guvernului [cehoslovac] (cum pretind răuvoitorii), ci aplicarea legilor existente, atît a celor interne, cît şi a convenţiilor internaţionale semnate, deci, acceptate de către guvernul lor.» «Cetăţenii nu se bucură de drepturile înscrise în Constituţia ţării lor [a Cehoslovaciei] – ca să nu mai vorbim despre cele cuprinse în Charta Drepturilor Omului sau în Actul Final al Conferinţei de la Helsinki.»[5] Apoi, este tema Scrisorii deschise adresate participanţilor la Conferinţa de la Belgrad, din 8 februarie 1977 (transmisă la «Europa liberă» la o dată situată între 9 şi 16 februarie 1977)[6]. Ea a fost semnată de Paul Goma împreună cu alte şapte persoane: Adalbert Feher, Erwin Gesswein, Emilia Gesswein, Maria Manoliu, Sergiu Manoliu, Ana Maria Năvodaru (Goma) şi Şerban Ştefănescu. Acest din urmă text este expresia cea mai pură a modului în care sînt revendicate drepturile omului din punctul de vedere al dizidenţei: nu o susţinere a unuia sau altuia – a dreptului la libertatea expresiei sau a dreptului la liberă circulaţie a persoanelor şi ideilor – ori a unuia împotriva altuia, ci o revendicare a acestora în integralitatea lor. Spre deosebire de refuznik-ul din Uniunea Sovietică sau de cel care cere un paşaport în România comunistă, Paul Goma are conştiinţa indivizibilităţii drepturilor omului, criteriu care distinge dizidenţa de alte tipuri de opoziţie.

Toate precizările de mai sus nu ar reuşi să dea contur noii realităţi numită dizidenţă, dacă nu am spune că ea reprezintă, în fond, o înţelegere superioară nu doar a realităţii regimului comunist, ci şi a mijloacelor şi metodelor eficace pe care opoziţia faţă de acest regim le poate lua. Încă din scrisoarea către dizidenţii cehi, Paul Goma exprimă foarte clar ce fel de regim este cel comunist: «Poate pentru măruntul, nesemnificativul motiv că o ideologie care, pe de o parte, pretinde că se află în slujba omului, iar, pe de alta, taie capul omului nu are nici o legătură nici cu ideea, nici cu omul.»[7] Regimul comunist este deci, la fel ca şi cel nazist[8], un regim ideologic, fiind cu atît mai eficace în reprimarea propriilor cetăţeni cu cît se acoperă cu mantia umanismului. Tema subîntinde toate textele lui Paul Goma din această perioadă, fie şi de o manieră negativă – ca în Scrisoarea către Ceauşescu – şi este sintetizată în Scrisoarea deschisă adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad, unde statele comuniste sînt numite «totalitare»[9]. Această lipsă de iluzii nu doar faţă de socialismul real, ci şi faţă de ideologie este, trebuie să o spunem, o consecinţă a experienţei de deţinut politic a lui Paul Goma şi a reflecţiei sale asupra detenţiei politice.

După transmiterea de către «Europa liberă» a scrisorii către dizidenţii cehi, în 8 februarie 1977, Paul Goma înregistrează primele semnături de adeziune la textul Scrisorii deschise. Pornind de la istoria personală a celui de-al nouălea semnatar, Nicolae Bedivan, Paul Goma scrie un text intitulat «Cazul Bedivan», difuzat şi el, după puţin timp, de «Europa liberă». Scopul său este, desigur, acela de a ilustra în concret ce înseamnă antiumanismul funciar al regimului.

În 17 februarie intră în funcţiune dispozitivul Securităţii. El este pregătit din 16 februarie prin şedinţe de informare în instituţii, uzine, şcoli, universităţi, cazărmi, iar în ziua următoare Ceauşescu însuşi ţine o cuvîntare în care îl înfierează pe Paul Goma fără să îl numească. Lui Paul Goma îi sînt proferate injurii, obscenităţi şi ameninţări telefonice şi, alternativ, i se întrerup convorbirile şi/sau telefonul. Concomitent, Securitatea pune în mişcare, prin reţeaua sa de agenţi şi informatori, o complexă maşinărie de dezinformare[10]. Rezultatele acestei campanii au fost însă complet opuse celor scontate de Ceauşescu şi de Securitate, transformîndu-l pe dizident într-o persoană cunoscută dincolo de mediile scriitorilor.

În 18 februarie este instalat în jurul blocului său din cartierul Drumul Taberei un baraj format din miliţieni şi securişti, cu scopul de a împiedica accesul potenţialilor semnatari ai Scrisorii în imobil, baraj care rămîne în funcţiune pînă la arestarea scriitorului, din 1 aprilie 1977. Numărul total al semnatarilor a trecut de 200, doar 10 dintre ei fiind foşti deţinuţi politici şi un singur scriitor: istoricul şi criticul literar Ion Negoiţescu (constrîns ulterior să retracteze, în urma ameninţării de către Securitate cu un proces de moravuri). Faptul că majoritatea absolută a semnatarilor au fost oameni simpli, arată, pe de o parte, că acţiunea – care va fi numită de către ziarişti «Mişcarea Goma» – răspundea aspiraţiilor de libertate, dreptate şi adevăr ale celor mulţi. Şi, pe de altă parte, că intelectualitatea din România, în marea ei parte formată în comunism, s-a comportat ca o intelighenţia, mizînd nu pe valorile adevărului, binelui şi dreptăţii regăsite, ci pe politica regimului comunist însuşi. Că şi despre aceasta este vorba, şi nu doar despre pura şi simpla frică, ne dăm seama din lectura dosarului de anchetă pe care Paul Goma o face la Securitate, în care găseşte decizia de excludere din Uniunea Scriitorilor, datată 13 aprilie 1977, votată de colegii săi şi semnată pentru conformitate de Ion Hobana.

După arestare, Paul Goma este dus la sediul anchetelor Securităţii de pe Calea Rahovei, unde este bătut, insultat şi umilit în diverse moduri de către însuşi şeful Securităţii, Nicolae Pleşiţă, şi este anchetat de către colonelul Vasile Gheorghe, şeful Direcţiei Anchete Penale. Rolul anchetei – ca întotdeauna în regimurile comuniste, indiferent de timp şi de loc – este acela de a scoate de la arestat – «bandit», în terminologia Securităţii – «dovezile» culpei sale. În totală opoziţie cu acest mod de a proceda, imediat după arestare Paul Goma cere asistenţa unui avocat. Dizidentul o face tocmai pentru că un asemenea gest era de neconceput într-un regim comunist ilegal, tocmai pentru a-şi manifesta spiritul legalist, respectul pentru normele şi procedurile juridice. Ancheta ia forma unui joc «de-a şoarecele şi pisica», pentru a-l înfrînge pe dizident. Avînd tăria de caracter şi experienţa dobîndită în urma persecuţiilor şi urmăririlor Securităţii, Paul Goma rezistă tuturor încercărilor, fapt pentru care, la ordinul lui Ceauşescu, Securitatea îi administrează droguri care au ca efecte o criză cardiacă şi anihilarea voinţei. Faptul că scriitorul a fost la un pas de moarte arată cu prisosinţă că regimul nu voia să-i dea drumul fără să încerce să îl compromită, fără să obţină de la el dacă nu o «mărturisire», cel puţin o recunoaştere a «culpei».

Arestîndu-l pe Paul Goma, ca şi pe cîţiva dintre semnatarii Scrisorii, Securitatea proiecta organizarea unui proces de «trădare» şi «spionaj» puse la cale de «legionari». Ancheta urmărea îndeaproape cuvîntarea lui Ceauşescu din 17 februarie, care vorbea de o «intensificare a activităţii unor cercuri neofasciste» din Occident, căutînd să «probeze» legătura dintre «Mişcarea Goma» şi aceste pretinse cercuri. Tocmai de aceea celor selectaţi pentru a fi incluşi în proiectatul proces Securitatea – cu excepţia lui Paul Goma, căruia Securitatea îi «plantase» la percheziţie manifeste legionare – Securitatea le putea lipi, din varii motive, eticheta de «legionar». Este vorba de Nicolae Bedivan şi Vlad Drăgoescu. Primul era macedonean, iar printre macedoneni – se ştie – existaseră foarte mulţi legionari, ceea ce făcea verosimilă acuzaţia Securităţii. Cel de-al doilea caz este al unui fost deţinut politic trecut prin reeducarea «de tip Piteşti» care, după eliberarea din detenţie, fusese denunţat ca «legionar» de către un informator care îi purta o ură personală, tocmai pentru a se răzbuna. Acuzaţia nu avea nimic de-a face cu realitatea, însă, ca în cazul oricărui fost deţinut politic, ea se găsea la dosarul său[11]. Acesta era deci «lotul» pe care Securitatea voia să îl alcătuiască în vederea procesului. În plus, Nicolae Bedivan primise un paşaport şi se exilase în Germania Federală, iar Drăgoescu afirmase în declaraţia pe care o dăduse în ancheta la care fusese supus că nu se dezice de Scrisoarea pe care o semnase şi că îl consideră pe Goma un om cinstit, curajos şi patriot, ceea ce îi făcea pe anchetatori să se concentreze pe zdrobirea lui Paul Goma însuşi.

Finalmente, pe 9 mai 1977, în urma publicităţii organizate în Occident de către Dumitru Ţepeneag, Mihnea Berindei, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Marie-France Ionesco, Virgil Tănase, Alain Paruit (grupaţi în Comitetul Francez de Apărare a Drepturilor Omului din Paris), Brutus Coste (în numele Asociaţiei Adevărul pentru România), postul de radio «Europa liberă» şi de către gazetari, Paul Goma este eliberat. Publicitatea în Occident avea însă să se combine cu un act prealabil al dizidentului însuşi. Căci, cunoscînd Securitatea, Goma îşi făcuse testamentul, în care indica faptul că dacă după şase săptămîni de la arestare Occidentul nu va primi un semn «direct» de viaţă de la el, însemna că a murit în anchetă.

Pe 20 noiembrie 1977, cu sănătatea ruinată şi fără nici o perspectivă pentru sine şi familie, Paul Goma se va exila la Paris, unde va continua activitatea sa de militant pentru drepturile omului şi de opozant al regimului comunist din România.

Vasile Paraschiv este născut în 1929, într-un sat de lîngă Bucureşti[12]. Din cauza problemelor familiale la 13 ani pleacă la Bucureşti, unde face diferite munci, iar în 1946 devine membru de partid, punîndu-şi în comunism speranţa lichidării nedreptăţilor sociale. În 1949, cu ocazia stagiului militar, este selectat pentru şcoala de ofiţeri, pe care o absolvă în 1951. Mai mult, în 1949 fusese ales pentru a fi trimis pentru studii militare în URSS, dar nu mai pleacă, întrucît comite eroarea de a poseda printre cărţile sale una de Lucreţiu Pătrăşcanu, devenit peste noapte «agent al imperialiştilor». În fine, fiind considerat nesigur din punct de vedere politic, în 1952 este exclus din armată. Lucrează apoi ca tehnician la Poştă, unde la şedinţele organizaţiei de partid denunţă comportamentul condamnabil al şefilor faţă de muncitori. Scîrbit, se transferă la o întreprindere din Cîmpina, dar conducerea întreprinderii la care lucrase înainte profită de transfer pentru a-l da, împreună cu familia sa, afară din locuinţă. Paraschiv denunţă abuzul primului secretar de partid al judeţului Prahova, tovarăşul Mineu, care însă îl tratează de «bandit» şi îl dă afară din cabinetul său. Acelaşi tratament îl suportă şi la Comitetul regional de partid, din partea tovarăşului Balalia, şi la Comitetul Central. Abia după ce ameninţă că îşi va face singur dreptate, ajungînd un asasin, primeşte ceea ce i se luase: o locuinţă. Timp de zece luni el şi familia sa stătuseră prin gări sau pe unde apucaseră.

Vasile Paraschiv
Vasile Paraschiv

Discursul lui Ceauşescu din aprilie 1968, de denunţare a crimelor din timpul perioadei Dej, are asupra sa efectul pe care îl avusese înainte, asupra altor comunişti, discursul secret al lui Hrusciov. Împreună cu nemulţumirea faţă de abuzurile conducerii fabricii unde lucra, acesta va constitui motivul retragerii lui Paraschiv din partid, în primăvara anului 1969. Fiind deja categorisit ca protestatar, în iulie 1969, înainte de vizita lui Nixon în România, este arestat. La Miliţie, alături de maiorul Şerban, se găseşte medicul Constantin Botez, care îi pune diagnosticul de «boală mintală», şi care îi va aduce o primă internare în Spitalul psihiatric Urlaţi. La fel ca şi în Uniunea Sovietică, arestarea protestatarilor care urmau să fie internaţi pentru motive de conştiinţă este făcută de către Miliţie, diagnosticul este dat, la cererea Securităţii, de un colaborator oficial sau neoficial (uneori este vorba de ofiţeri acoperiţi de Securitate), iar internarea se face în unităţile Ministerului Sănătăţii. Spre deosebire de foşti deţinuţi politici sau de alţi protestatari care sînt arestaţi cu acelaşi prilej, şi care sînt ţinuţi în aresturile Securităţii, Securitatea profită de situaţia că muncitorul nu era cunoscut ca să-i lipească eticheta de «bolnav psihic».

În septembrie 1976, Paraschiv află la postul de radio «Europa liberă» istoria unui vechi militant al Partidului Social-Democrat, Alexandru Ungureanu. Întrucît postul îi dă şi adresa, îl vizitează. În urma contactului cu bătrînul socialist, în noiembrie acelaşi an trimite «Europei libere» o scisoare în care denunţă condiţiile de viaţă ale vechilor socialişti, dar în special ale lui Alexandru Ungureanu. Reacţia Securităţii vine pe 11 noiembrie, cînd casa îi este percheziţionată şi este arestat. În anchetă află că este acuzat de «propagandă cu caracter fascist». Acuzaţia nu are nimic surprinzător, ştiut fiind că pentru partidul comunist socialiştii fuseseră şi nu încetaseră să fie, «socio-fascişti».

I se permite să meargă acasă, fiind însă anchetat pînă pe 1 decembrie 1976, cînd Securitatea optează tot pentru represiunea extrajudiciară. Este adus în faţa unei comisii de psihiatri, care decide că protestatarul manifestă grave tulburări psihice, avînd nevoie să fie internat. Este internat la Spitalul psihiatric Voila, de lîngă Ploieşti. Pe 23 decembrie este externat, pe certificatul său, redactat de medicul Mircea Piticaru pentru uzul Securităţii, scriind că diagnosticul este: «paranoia, psihoză delirantă şi revendicativă sistematizată», istoricul «bolii» fiind: «delir de persecuţie (…), disfuncţie a instinctului de conservare»; antecedentele: «debut în 1969, cînd se simte persecutat şi se retrage din Partidul Comunist Român», iar examenul: «Scrie o serie de plîngeri iresponsabile la adresa autorităţilor, ba chiar şi în străinătate»[13]. Diagnosticul, ca şi descrierea şi evoluţia «bolii» nu au nimic de-a face cu psihiatria ca ştiinţă, ci cu psihiatria ca armă de represiune a protestatarilor împotriva regimului. Terminologia folosită, la fel ca şi modul de a proceda al Partidului şi/sau Securităţii sînt identice cu cele utilizate în Uniunea Sovietică începînd din anii ’60[14]. De această dată internarea avusese ca scop să-l rupă pe muncitor de vechii socialişti şi să-l descurajeze să transmită ideile acestora tinerei generaţii.

În ianuarie 1977, după crearea Cartei ’77, Vasile Paraschiv îi propune lui Alexandru Ungureanu să facă ceva. La fel ca ulterior, în cazul lui Paul Goma cu scriitorii şi foştii deţinuţi politici, vechii socialişti sînt de părere că «nu este momentul». Trecuţi prin închisorile politice şi zdrobiţi în urma regimului de detenţie, dar şi a supravegherii şi presiunilor de după eliberare, pentru vechii socialişti nu va mai fi niciodată momentul. Acţiunea lui Goma – iată prilejul pe care muncitorul îl aştepta. Şi tocmai de aceea, pe 20 februarie semnează Scrisoarea redactată de Goma. Cu acelaşi prilej, îi înmînează textul unei scrisori în care spune: «Ţin să vă dau adeziunea mea deplină şi totală şi să-mi exprim solidaritatea cu lupta pe care o duceţi pentru respectarea legilor şi a drepturilor omului în România. Cauza voastră, a intelectualilor, este de asemenea şi a noastră, a muncitorilor.»[15] Prin solidaritatea exprimată, prin apelul la legalism şi la respectarea drepturilor omului, prin convingerea că acum este momentul, opoziţia muncitorului prinde un alt contur. Este momentul de naştere al dizidenţei lui Vasile Paraschiv. Pe 23 februarie este însă răpit din faţa casei lui Goma, dus la sediul Ministerului de Interne şi apoi la Securitatea din Ploieşti, unde este bătut. Securitatea îi propune un tîrg: să renunţe să-l vadă pe Goma în schimbul anulării diagnosticului de «bolnav mintal». Dizidentul refuză.

La invitaţia Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului, merge la Paris unde, pe 6 februarie 1978, denunţă represiunea psihiatrică, împreună cu medicul Ion Vianu (şi el semnatar al Scrisorii redactată de Goma, din septembrie 1977 exilat în Occident), iar pe 18 aprilie participă la o conferinţă de presă împreună cu secretarii confederaţiilor sindicale franceze şi cu reprezentanţi ai muncitorilor din spatele Cortinei de Fier: Victor Fainberg – pentru URSS, Alexandr Smolar – pentru Polonia şi Ian Letcinski – pentru Cehoslovacia. Paraschiv denunţă absenţa libertăţii de asociere sindicală şi expune un program în unsprezece puncte care ar duce la crearea de sindicate libere. Se întoarce apoi în ţară, dar la graniţă i se interzice intrarea. Pe 8 iulie, după două luni de tentative, i se permite, în sfîrşit, să ajungă acasă.

Represiunea nu se lasă aşteptată. Mai întîi este concediat de la uzina Otopeni şi mutat la o întreprindere din Ploieşti, tocmai pentru a-l controla mai bine. Ca o consecinţă a Mişcării pentru Drepturile Omului iniţiată de Goma şi a acţiunii lui Vasile Paraschiv, în 4 martie 1979 se înfiinţează Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii (SLOMR), organizat de cincisprezece muncitori din Turnu Severin şi cinci bucureşteni. În cîteva zile sindicatul liber numără deja 2 000 de aderenţi. Represiunea este, ca şi în cazul minerilor din Valea Jiului, violentă. Partidul şi Securitatea folosesc toată gama lor de operaţiuni: bătăi, torturi, concedieri, «dizlocări», internări psihiatrice şi camuflarea motivelor detenţiei sub condamnări de drept comun. În două luni sindicatul este anihilat prin metode teroriste. După ce încearcă fără succes să citească, la uzina unde lucrează, declaraţia de constituire a SLOMR, pe 8 martie Paraschiv caută să-l întîlnească pe Gheorghe Braşoveanu, unul din purtătorii de cuvînt ai sindicatului. Este însă arestat din nou de Securitate şi – ca de obicei – bătut. Începînd din 9 martie, Paraschiv pierde orice contact cu Occidentul, nu înainte de a-i transmite unui prieten de-al lui Mihnea Berindei, membru al Comitetului de la Paris, care este situaţia sa.

Pe 28 mai 1979 patru ofiţeri de Securitate îl ridică la ieşirea din fabrică, îl duc într-o pădure de la marginea oraşului, unde îl bat îngrozitor, rupîndu-i toate coastele. În 11 februarie 1982 Comitetul de la Paris încearcă să afle care este situaţia sa, trimiţînd un ziarist: Bernard Poulet. Fără succes însă, ziaristul fiind el însuşi crunt bătut de către Securitate. Singurul semn de căldură umană din acestă perioadă este o telegramă de la Doina Cornea, din ianuarie 1987, cu prilejul zilei sale de naştere. Paraschiv îi răspunde tot printr-o telegramă, pe care viitoarea dizidentă nu o va primi însă niciodată. Mai mult, încearcă să o viziteze la Cluj, împreună cu soţia, dar în Bucureşti sînt împiedicaţi de Securitate să urce în tren.

Pe 14 mai 1987 este răpit de Securitate de pe stradă, dus la o cabană la munte, unde este ţinut legat timp de patru zile şi patru nopţi. În urma terorii exercitate asupra sa, pentru a-i anihila dizidenţa şi pentru a-l compromite, securiştii îi zmulg un angajament de colaborare. Din acest moment dizidenţa sa este încheiată. Fostul dizident mai are însă forţa să pună pe hîrtie toată istoria sa personală. În mai 1988 iese la pensie. Pe 22 martie 1989 este însă răpit încă o dată de Securitate, care îl bate în cap cu săculeţi umpluţi cu nisip, simulează că îl spînzură, apoi îl iradiază şi îl internează din nou la sanatoriul de la Voila, de astă dată împreună cu nebunii periculoşi. Peste două săptămîni i se dă drumul. Paraschiv continuă însă să-şi scrie istoria, ceea ce reprezenta una din cele 19 activităţi care i se interziceau conform angajamentului smuls prin teroare. Este singura raţiune care îi mai rămîne pentru a supravieţui moral şi uman.
Dacă între dizidenţa lui Paul Goma şi Mişcarea pentru Drepturile Omului iniţiată de el există o legătură cu dizidenţa ulterioară a lui Vasile Paraschiv, dizidenţa Doinei Cornea survine într-o perioadă cînd tradiţia acestui tip de opoziţie era întreruptă. În tot cazul, între dizidenţa Doinei Cornea şi cea a antecesorilor săi nu există o legătură directă, acţiunea sa fiind mai degrabă consecinţa unei meditaţii personale sub presiunea evenimentelor.

Născută la Braşov în 1929, Doina Cornea urmează, în perioada 1948-1953, Facultatea de Litere din Cluj, secţia franceză-italiană. Din 1953 pînă în 1956 este profesoară de franceză la un liceu din Zalău, iar începînd cu 1958 devine profesoară la Facultatea de Filologie din Cluj. În 1977, în timpul Mişcării Goma, seminarizează singura carte a lui Goma apărută în România, Camera de alături[16]. În perioada 1982-1987 trimite la «Europa liberă» o suită de 13 texte, care arată cu prisosinţă faptul că era o persoană «care gîndea în mod diferit» faţă de regim[17]. Încă din primul său text, Scrisoare către cei ce n-au încetat să gîndească, din 1982, Doina Cornea înţelege foarte bine care este cauza răului: «Eu, trăind aici, ca profesoară, întrezăresc o cauză mult mai generală şi mai adîncă a acestei catastrofe [cea comunistă, desigur – n. n.]: este vorba de devalorizarea culturală şi spirituală a societăţii noastre, în urma impunerii unei ideologii reducţioniste, sterilizante.»[18] Scopul textului său, scris din punctul de vedere al profesorului, era acela de a refuza compromisul cu regimul într-o chestiune de o importanţă fundamentală – instrucţia şcolară şi formarea spirituală a tinerei generaţii: «Să încetăm de a mai forma un tineret infirm: servil, lipsit de curaj şi de personalitate, interesat şi gata pregătit (încă din grădiniţă!) pentru cele mai cumplite compromisuri! Să nu-l mai expunem, zilnic, prin laşitatea noastră, la atitudini oportuniste şi ipocrite! Prin atitudinea noastră de conformism total şi de excesivă prudenţă (deseori nejustificată!) contribuim, zi de zi, la debilitarea morală a neamului nostru.»[19] Luarea de poziţie a Doinei Cornea este cu atît mai importantă cu cît e ştiut că educatorii din România fuseseră, încă de la instaurarea comunismului – cum spunea Paul Goma – un fel de «activişti extrabugetari» ai Partidului şi/sau ai Securităţii.

Doina Cornea
Doina Cornea

Absenţa referirii la drepturile omului şi faptul că autoarea scrisorii nu îşi declină identitatea decît pentru a convinge redacţia postului de radio că este vorba despre un text autentic (ceea ce contravine principiului transparenţei) arată că nu este încă vorba despre dizidenţă. Textele ulterioare ale Doinei Cornea, de pînă în 1987, indică însă o evoluţie către noul tip de opoziţie. Numele Doinei Cornea va fi făcut public de către redactorii postului de radio, care crezuseră că este vorba despre unul de împrumut. Privind retrospectiv, putem spune că este vorba despre o eroare fericită.

În 17 noiembrie 1987, cu prilejul alegerilor, Doina Cornea se prezintă la secţia de votare, unde refuză să participe la ficţiunea în desfăşurare, refuz pe care şi-l exprimă cu glas tare şi în scris, printr-un text pregătit de acasă. Actul era motivat de dorinţa şi de voinţa de a trăi în conformitate cu propriile principii, acesta fiind unul din comandamentele de bază ale dizidenţei: «Hotărîsem să trăiesc aşa cum îi sfătuiam şi pe ceilalţi să trăiască. Lucrul acesta devenise o condiţie esenţială pentru a putea continua: nu mai voiam să predic cinstea şi adevărul în timp ce eu însămi rămîneam deoparte, în adăpostul călduţ al casei mele!»[20]

Că Doina Cornea evoluează rapid, sub presiunea evenimentelor în curs, de la statutul unei «gîndiri diferite» de a regimului, la cea de dizidenţă, o probează ceea ce a urmat. Aflînd că în aceeaşi zi muncitorii de la uzina «Steagul Roşu» din Braşov se revoltaseră, ia repede decizia de a se solidariza cu aceştia. Face mai întîi o pancartă, în care declara că îi sprijină pe manifestanţi, pe care o afişează în poartă, la stradă. Apoi, a doua zi, confecţionează 160 de manifeste pe care, împreună cu fiul său Leontin Iuhas, le distribuie în faţa uzinelor şi a Universităţii. «Ştiam şi eu că o sută şi ceva de mici manifeste nu reprezintă mare lucru, dar simţeam că trebuie salvat un principiu. Trebuia să te solidarizezi cu cei aflaţi în închisoare, care sufereau pe nedrept, care erau chinuiţi! Era inadmisibil să predici adevărul, să predici dreptatea, să predici solidaritatea, dar să nu faci nimic! Nu mă aşteptam ca acţiunea mea să aibă vreun efect practic, dar trebuia să mă încadrez într-un anumit principiu şi să-l aplic în propria-mi existenţă.»[21] Pe 19 noiembrie este arestată de Securitate.

În vederea judecării şi condamnării sale, anchetatorii au încercat, alternativ, să-i confecţioneze o «probă» de deţinere ilegală de valută – în acest scop fiindu-i «plantată» la percheziţie suma de 50 de şilingi austrieci – şi să trucheze un articol apărut în ziarul francez Présent, pentru a o acuza, ca şi pe Paul Goma de altfel, de «legionarism». Şi, la fel ca Paul Goma, va fi drogată pe parcursul anchetei. Finalmente, pe 24 decembrie 1987, în urma publicităţii făcută «cazului» său în Occident, Doina Cornea este eliberată.

În primul text de după eliberarea din detenţie, Scrisoare adresată de Doina Cornea tuturor celor care au sprijinit-o, dizidenta îşi exprimă «dorinţa statornică de a mă solidariza cu oricine îndrăzneşte să protesteze împotriva oprimării»[22], solidaritate pe care o probase cu ocazia acţiunii în favoarea muncitorilor revoltaţi şi persecutaţi. În plus, aici apare prima referinţă la drepturile omului, drepturi concrete, ale unor oameni concreţi, pe care le apărase cu acelaşi prilej: «cu toţii luptăm pentru a ni se reda nişte drepturi elementare: de a gîndi neîngrădit, de a ne exprima neîngrădit, de a crea neîngrădit, de a trăi în libertate.»[23]

Începînd de acum şi pînă la prăbuşirea regimului Ceauşescu, referinţa Doinei Cornea la drepturile omului, apelul şi demonstraţia sa de solidaritate cu cei persecutaţi vor fi constante. În plus, dizidenta nu se rezumă doar la denunţarea Răului care este regimul comunist, ci îşi expune propriul «program politic» alternativ la «opera» regimului ceauşist, între care cea de aneantizare a tradiţiei şi culturii prin politica ceauşistă de «sistematizare» a satelor ocupă un loc central. Tema – care fusese enunţată pentru prima dată în Reflecţii asupra problemei neamestecului în treburile interne ale unui stat[24] – este reluată în Scrisoare deschisă adresată preşedintelui Consiliului de Stat (cu privire la necesitatea unor reforme), cunoscută şi sub denumirea de Scrisoarea din 23 august[25]. Scrisoarea începe cu un adevărat rechizitoriu la adresa politicii ceauşiste, considerată a fi un rău cu care trebuie să încetăm să mai fim complici: «Dar continuînd să asistăm cu pasivitate la aceste prăbuşiri, înseamnă să consimţim la o complicitate cu răul.»[26] Doina Cornea îi propune conducătorului comunist fie să renunţe la putere împreună cu nomenclatura, fie să procedeze la introducerea reformelor care să ducă la «reorientarea societăţii pe alte baze: în primul rînd, pe baza adevărului, a adevărului istoric, în vederea păstrării identităţii noastre, apoi pe baze democratice şi liberale.»[27] Iată care sînt «cerinţele» de principiu, în viziunea dizidentei: principiul separarării puterilor în stat, «cel al separării puterii administrative şi juridice de puterea de partid»[28]; respectarea drepturilor omului; «liberalizarea presei»[29]; «admiterea pluralismului politic şi de idei»[30]; desfiinţarea CAP-urilor şi, la cererea ţăranilor, «reînfiinţarea gospodăriilor individuale»[31], ştiut fiind de la gînditorii clasici ai democraţiei că proprietatea este cea mai bună garanţie a libertăţii.

Textul este dens, ceea ce face să fie foarte greu de rezumat, Doina Cornea avînd grijă să nu evite să denunţe vreun tip de încălcare a drepturilor omului şi să nu omită un singur domeniu al vieţii social-politice din România. După citirea Scrisorii la «Europa liberă», reprezentanţi ai muncitorilor de la uzina «6 Martie» din Zărneşti intră în contact cu dizidenta. Deşi muncitorii sînt arestaţi, bătuţi şi «dizlocaţi» de Securitate în alte localităţi, contactul efemer cu lumea muncitorească este unul de cea mai mare importanţă.

Pînă în 1989, Doina Cornea îi va adresa mai multe scrisori deschise lui Ceauşescu, va revendica din nou libertatea religioasă – şi, în primul rînd, pentru Biserica Greco-Catolică interzisă – va lua poziţe în privinţa drepturilor minorităţilor – şi, în primul rînd, a celei maghiare –, va vorbi despre ce înseamnă cu adevărat a fi intelectual şi se va adresa tuturor oamenilor de bună credinţă.

Ca şi asupra lui Paul Goma şi Vasile Paraschiv, asupra Doinei Cornea Securitatea foloseşte toată gama sa de măsuri. I se întrerupe sau, după caz, i se taie telefonul, i se ameninţă familia şi prietenii, iar fiul său este dat afară din serviciu. În plus, pentru a-i împiedica pe vizitatori, fie ei cetăţeni români sau jurnaliştii şi diplomaţi străini, începînd din septembrie 1988 şi pînă la 21 decembrie 1989, la poarta casei sale este postat un miliţian. Trebuie să spunem că termenul de «arest la domiciliu»[32] pe care dizidenta îl foloseşte ulterior pentru a descrie această situaţie nu convine. El este rezultatul unei raţionalizări ulterioare. Ca şi în cazul lui Paul Goma sau al lui Vasile Paraschiv, dispozitivul format de miliţie şi Securitate nu avea, în general, rolul de a o împiedica pe dizidentă să iasă afară din casă, ci să-i împiedice pe vizitatorii săi neagreaţi şi/sau necunoscuţi de către Securitate să o viziteze. Cazurile în care Doinei Cornea i s-a interzis să iasă din casă probează faptul că Securitatea nu îşi propusese să o ţină închisă, ci voia să o împiedice să ia contact cu cetăţeni străini care se aflau în oraş: mai întîi, în 15 mai 1989, cînd scriitoarea Elisabeth Marain, voia să o întîlnească; apoi, în zilele următoare, pînă pe 18 mai, cînd deputatul european şi preşedinte al Partidului Social Creştin din Belgia, Gérard Duperez, însoţit de un ziarist, încercau să ajungă la locuinţa sa, au fost crunt bătuţi de Securitate. În aceeaşi zi dizidenta, care a încercat să iasă în oraş, a fost bătută sălbatic de miliţianul de la poartă care primise în acest sens ordine de la Securitate. Calvarul suferinţelor Doinei Cornea se va sfîrşi abia o dată cu schimbarea de regim din decembrie 1989.

Istorie şi memorie a dizidenţei

Tipic pentru dizidenţa din România este faptul că, spre deosebire de mişcările de acelaşi tip din celelalte state comuniste, care au un caracter de grup, ea reprezintă o istorie formată din «cazuri». În România nu regăsim acea acţiune de grup şi acea înlănţuire a generaţiilor care caracterizează dizidenţa din Rusia Sovietică. Totuşi, cele trei cazuri descrise mai sus permit să-i stabilim un profil specific.

Dizidenţa de primă generaţie (sfîrşitul anilor ’60-începutul anilor ’70) din Rusia Sovietică, aşa cum a fost analizată de Cécile Vaissié, poate fi caracterizată drept: o mişcare în care majoritare sînt femeile (angajamentul lor fiind un reflex al faptului că sînt mai puţin interesate în reuşita profesională decît bărbaţii), au în totalitate ca mediu de rezidenţă oraşul (legăturile personale şi schimbul intelectual fiind facilitate de condiţiile vieţii urbane), sînt membri ai intelighenţiei umaniste (care predispune la o interogaţie cu privire la valorile general-umane de libertate, adevăr şi justiţie) şi sînt de origine etnică preponderent evreiască (fie că sînt sau nu asimilaţi, subiecţii de acest tip au un nivel de formare profesională statistic superior restului populaţiei, iar discriminarea a cărei ţintă sînt îi predispune la o interogaţie asupra raportului dintre discursul şi practica regimului). La mijlocul anilor ’70 apar schimbări sociologice importante: dizidenţa cuprinde de acum în mod preponderent muncitori şi membri ai intelighenţiei tehnice, ceea ce arată atît eficacitatea breşei făcută de dizidenţii de primă generaţie în discursul de monolit al regimului, cît şi o luare la cunoştinţă a lumii muncitoreşti asupra drepturilor sale.

Dizidenţa din România are un profil similar cu cea din Rusia Sovietică. Este o acţiune a intelectualilor de formaţie umanistă (excepţia muncitorului Paraschiv este una doar pe jumătate, ştiut fiind apetitul său pentru cunoaştere în general şi pentru lectură în special); urbană, iar biografiile dizidenţilor mărturisesc legăturile cu minorităţile etnice şi religioase sau originea dintr-o regiune periferică a României Mari (ca în cazul Doinei Cornea – este vorba de legătura cu minoritatea maghiară şi de aparteneţa la confesiunea greco-catolică, ori naşterea într-o provincie zmulsă României de Uniunea Sovietică – Basarabia, în cazul lui Paul Goma).

Breşa făcută de dizidenţii din România în discursul de monolit al regimului a fost atît de importantă, încît minerii din Valea Jiului revoltaţi în 1 august 1977 îl vor lua ca reper pe Paul Goma şi se vor declara solidari cu acţiunea iniţiată de el, la fel cum activitatea lui Vasile Paraschiv de denunţare a ficţiunii sindicale comuniste va declanşa naşterea primului sindicat liber din România. În mod invers, revolta muncitorilor de la Braşov va fi prilejul pentru naşterea dizidenţei Doinei Cornea, care îşi va manifesta, la rîndul său, sprijinul pentru contestarea venită din mediile muncitoreşti, populare. În plus, acţiunea celor trei va fi la originea unei întregi pleiade de protestatari care vor lărgi sfera contestării regimului comunist şi/sau a lui Ceauşescu: Radu Filipescu, Mihai Botez, Mariana Celac, Gabriel Andreescu, William Totok, Sőcs Geza, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Mircea Dinescu, Dan Deşliu sau Lazslo Tőkes.

Cu cele trei cazuri de dizidenţi indicate mai sus asistăm la denunţarea miturilor regimului comunist din România: cel al «unităţii naţionale» în jurul partidului comunist – în fapt fiind vorba de o uniformitate a celor oprimaţi şi lipsiţi de drepturile cele mai elementare; sau cele ale «independenţei» lui Ceauşescu şi a României faţă de Moscova şi al «neamestecului în treburile interne ale altui stat» – în fapt o manieră mai eficace de represiune comunistă, de «ocupare a românilor de către români», cum sugestiv spune Paul Goma.

Dizidenţii sînt aceia care au înţeles un adevăr pe cît de simplu, pe atît de fundamental: că într-un regim al terorii simpla tăcere îi transformă pe oameni în colaboratori ai regimului, căci după expresia Regimului Minciunii şi al Terorii, «cine tace, consimte». Ei sînt cei care nu doar că rup acest «pact al tăcerii», ci încetează lanţul de ambiguităţi şi compromisuri cu Puterea. Apoi, ei au demonstrat că împotriva logoreei şi logocraţiei deversate de Partid prin limba de lemn, singura victorie posibilă nu poate fi decît aceea prin cuvînt. La acest nivel poate fi stabilită fără greş victoria lor asupra regimului: aceea a cuvîntului purtător de sens, în totală opoziţie cu neantul limbii de aparat.

Asumîndu-şi în mod conştient riscurile de a susţine nişte principii şi a se lupta în mod transparent şi nonviolent pentru ele – de cele mai multe ori împotriva oricărei speranţe –, ei au arătat nu doar că rezistenţa împotriva Răului este posibilă, ci şi că este singura atitudine morală şi eficace din punct de vedere politic faţă de un regim care nu-şi alege mijloacele pentru a-i distruge. Toţi trei refuză termenul de «eroism» pentru a defini acţiunea lor, tocmai pentru a spune că ea nu se voia altceva decît o reconstrucţie şi o încadrare într-un spaţiu social al normalităţii care le lipsise pînă atunci. Ei sînt dovada vie că valorile general umane de bine, adevăr şi justiţie redescoperite prin ei de către societate, după perioada de teroare generalizată din «era» Dej, nu trebuie să piară, căci dacă vor pieri atunci nici o agregare umană nu mai este de imaginat. Ei sînt redescoperitorii şi reinventatorii, într-un regim totalitar, ai societăţii civile în ceea ce are ea mai propriu: acţiunea socială liberă ca şi cum ar fi lipsită de constrîngeri şi recursul la drept ca bază a raporturilor dintre indivizi, şi dintre aceştia şi puterea politică. Toţi trei manifestă un anumit refuz al politicului, dat fiind că drepturile omului, principiile şi valorile pentru care ei militează nu sînt altceva decît fundamentul, baza oricăriei politici – în contrast evident cu neantul ideologiei şi politicii comuniste.

Analizînd eşecul întemeierii unui stat de drept în România şi al structurării unei societăţi civile, privit din perspectiva istoriei dizidenţei, el ne apare mai explicabil. Căci a încerca să construieşti democraţia fără a valorifica moştenirea intelectuală şi practică a dizidenţei, nu poate reprezenta decît un demers care îşi sapă propriul fundament. El ne face să ne întrebăm dacă agenţii acestei construcţii nu sînt de fapt reprezentanţii fariseismului intelectual, politic şi moral sau, mai grav, ai trădării valorilor binelui, adevărului şi justiţiei, iar nu al celor democratice. Iar pentru acest eşec sînt responsabile nu doar structurile securisto-comuniste care deţin puterea politică, economică şi instituţională în România – în fond, ele nefăcînd altceva decît ce-au făcut dintotdeauna! –, ci şi intelectualitatea formată în comunism. Fără înţelegerea şi asumarea acestui eşec, orice încercare de reconstrucţie va fi sortită eşecului şi va perpetua actuala situaţie.

Nu putem încheia fără să spunem că dizidenţii nu au primit recunoaşterea pe care o merită. Nu din partea unei «societăţi» generice şi nespecifice, ci din partea regimurilor post-comuniste, a intelectualităţii şi grupurilor care afirmă că împărtăşesc aceleaşi principii democratice ca cele pentru care dizidenţii şi familiile lor suferiseră şi îşi ruinaseră sănătatea şi orice posibilitate de a face carieră. Nu este deci întîmplător că toate aceste persoane, grupuri şi instituţii, prin acţiunile şi refuzul acţiunii lor, de după 1990, au făcut ca Paul Goma să rămînă un scriitor român expulzat din Uniunea Scriitorilor şi exilat în Franţa (cu statut de refugiat politic în urma retragerii cetăţeniei de către Ceauşescu şi regimul său), nepublicat în propria limbă, boicotat fiind de chiar colegii săi scriitori; nu este întîmplător că Vasile Paraschiv a fost el însuşi evitat, nimeni interesîndu-se de soarta lui; nu este întîmplător că Doina Cornea a fost de multe ori ironizată public şi s-a încercat în permanenţă exploatarea imaginii sale publice.

Şi ce poate fi mai trist decît să vezi nu doar că acestor oameni care s-au sacrificat pentru binele public nu li se acordă preţuirea publică pe care o merită, ci şi că membri şi aliaţi ai nomenclaturii se proclamă şi sînt proclamaţi peste noapte «dizidenţi»? Ce poate fi mai revoltător decît să vezi că oameni care au colaborat cu regimul sau doar au tăcut complice devin, la 12 ani de la căderea regimului comunist, «protestatari», «opozanţi» sau, după caz, «dizidenţi»? Ce poate fi mai ofensator decît să vezi că aceiaşi predică unei societăţi analfabetizate politic de comunism, dar şi de post-comunism, la care au contribuit ei înşişi, «amnistia» crimelor şi a criminalilor care au torturat acest popor? Şi, în ultimă instanţă, ce poate fi mai tragic decît să vezi foşti anticomunişti şi deţinuţi politici care se «reconciliază» cu membrii nomenclaturii comunisto-securiste, sau care predică «iertarea» pentru cazuri în care nu au nici un drept moral?

————————————————————————————
NOTE

[1] Pentru aceste consideraţii istorice ca şi pentru analiza dizidenţei în Rusia Sovietică, a se vedea studiul fundamental al lui Cécile Vaissié, Pour votre liberté et pour la notre. Le combat des dissidents de Russie, Editions Robert Laffont, Paris, 1999. Acesta reprezintă, după cîte cunoaştem, singura analiză sistematică a dizidenţei într-un stat comunist.

[2] V. textul în Culoarea curcubeului (1979), Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, pp. 28-29. Pentru relatarea care urmează a se vedea, de asemenea, Christian Duplan şi Vincent Giret, Viaţa în roşu (1994), Bucureşti, Editura Nemira, 2000, traducere din franceză de Nicolae Baltă, vol. I-IV, passim.
O bună parte din lucrările lui Paul Goma, şi în special cele inedite, pot fi consultate, în acces liber, aici.

[3] Paul Goma, op. cit., p. 28.

[4] V. Cécile Vaissié, op. cit., pp. 69-72.

[5] V. textul în Paul Goma, op. cit., pp. 37-40.

[6] V. textul în Paul Goma, op. cit., pp. 47-49.

[7] Către Pavel Kohout şi camarazii săi, în Paul Goma, op. cit., p. 29.

[8] V. Paul Goma, op. cit., p. 345 unde insistă asupra comparaţiei între cele două regimuri ideologice. Pentru definirea comunismului şi nazismului ca regimuri ideologice, pornind de la intuiţia lui Alexandr Soljeniţîn din Arhipelagul Gulag, a se vedea de asemenea Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, cap. I, intitulat Ideologia.

[9] Paul Goma, op. cit., p. 48.

[10] Pentru măsurile operative care sînt în perioada regimului Ceauşescu în principal preventive, vizînd stoparea oricărei tentative de contestare a regimului şi/sau a lui Ceauşescu, a se vedea Instrucţiuni Nr. D – 00190/1987 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de Securitate, 17 p., lucrare, din nefericire, inaccesibilă.

[11] Interviu cu Vlad Drăgoescu, Bucureşti, 23 septembrie 1997.

[12] Vasile Paraschiv şi-a scris memoriile, care au fost traduse în franceză şi adnotate de către Anne Planche, membră a Comitetului pentru Apărarea drepturilor Omului de la Paris.

[13] C. Duplan şi V. Giret, op. cit., vol. III, p. 189.

[14] A se vedea Vladimir Boukovsky, …Et le vent reprend ses tours, traducere din rusă de Jacqueline Lafond şi René Marichal, Paris, Robert Laffont, 1978 şi Une nouvelle maladie mentale en URSS: l’opposition, Paris, Editions du Seuil, traducere din rusă François Simon, prezentare şi note Jean-Jacques Marie, 1971; Leonid Pliuchtch, Dans le carnaval de l’Histoire. Mémoires, Paris, Editions du Seuil, traducere din rusă de Simon Vincent, 1977; Jaurès Medvedev, Un cas de folie!, Paris, Julliard, 1972; A. Artemova, L. Rahr şi M. Slavinsky, Condamnés à la folie, Paris, Stock, 1977; Piotr Grigorenko, Mémoires, Paris, Presses de la Renaissance, traducere din rusă de Denis Authier şi Pierre Grazimis, prefaţă de Pierre Daix, 1979.

[15] C. Duplan şi V. Giret, op. cit., vol. III, p. 238.

[16] Apărută în 1968.

[17] Este vorba de: Scrisoare către cei ce n-au încetat să gîndească, din 1982; de Scrisoare deschisă adresată rectorului Universităţii din Cluj, din 1984; de Meditaţie asupra posibilităţii unei renaşteri spirituale, tot din 1984; de Ciclul de texte adresate tinerilor – Necesitatea întoarcerii la spiritual, Despre libertatea spirituală, Despre înstrăinarea de sine, Despre adevăr şi Despre creativitate – din 1985; de textul Despre machiavelism, tot din 1985; Despre adevăr sau cum să rezistăm «terorii istoriei», în mod egal din 1985; despre Ce e de făcut? Sau: să nu dai cezarului ce i se cuvine lui Dumnezeu, din 1986; de Scrisoare deschisă adresată doamnei Raluca Patrulian, tot din 1986; şi, în fine, de Scrisoare deschisă adresată preşedintelui Consiliului de Stat, din 1987. V. Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
Pentru istoria personală a Doinei Cornea a se vedea, de asemenea, C. Duplan şi V. Giret, op. cit., passim.

[18] Doina Cornea, op. cit., p. 14.

[19] Ibidem, p. 15.

[20] Doina Cornea, Libertate? (1990), Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, traducere din franceză de Oana Vlad, p. 68.

[21] Ibidem, p. 77.

[22] V. Scrisori deschise şi alte texte, p. 62.

[23] Ibidem, p. 62.

[24] Ibidem, pp. 67-68.

[25] Ea fusese scrisă în primăvara anului 1988, la cererea muncitorilor Iulius Filip şi Dumitru Alexandru Pop, dar a fost difuzată de «Europa liberă» în septembrie acelaşi an. V. Scrisori deschise şi alte texte, pp. 74-81.

[26] Scrisori deschise şi alte texte, p. 75.

[27] Ibidem, p. 76.

[28] Ibidem, p. 75.

[29] Ibidem, p. 77.

[30] Ibidem, p. 78.

[31] Ibidem, pp. 79-80, subliniat în text.

[32] Doina Cornea, Libertate?, p. 89.

[33] Pentru aceste consideraţii trimitem, din nou, la lucrarea lui Cécile Vaissié, op. cit., în special pp. 113-117.

[34] În comunicarea ţinută la Sighet afirmam că Vasile Paraschiv este de origine romă, urmîndu-i, în acest sens pe C. Duplan şi V. Giret, care susţin că «în venele sale curge sînge ţigănesc» (op. cit., vol. I., p. 183) şi pe Paul Goma care afirmă acelaşi lucru, vorbind despre „Cel pe care-l hăituiesc securiştii şi îl detestă românaşii noştri: fiindcă ţiganul are mai multă demnitate decît mulţi daco-romani” (Jurnal american, p. 24, în Alte jurnale, Editura Dacia, Cluj, 1998). În urma unei sugestii a D-lui Romulus Rusan l-am întrebat pe Dl. Paraschiv dacă informaţia este corectă, fapt pe care fostul dizident l-a negat. Întrucît şi într-un prim articol asupra temei dizidenţei am luat această informaţie drept certă (v. Cîteva întrebări legate de dizidenţă, contestare şi… impostură adresate Domnului Gabriel Andreescu, în «Lumea Liberă», nr. 712, 24 mai 2002, p. 19), ţin să corectez această eroare, mulţumindu-i totodată D-lui Rusan de a-mi fi atras atenţia asupra ei. (n. aut. din 26 iulie 2003).

Comunicare prezentată la Simpoziunul de la Sighet din 5-7 iulie 2002. Acest text, care trebuia să apară în „Analele Sighet”, a fost cenzurat de către Romulus Rusan şi Ana Blandiana, pentru faptul că nu am fost de acord să scriu după dictarea lor.

Mircea Stănescu

About Mircea Stănescu

Doctor în filosofie al Universității București, consilier principal (arhivist) la Arhivele Naționale ale României, Biroul de Arhive Contemporane. Între 1999 și 2002 a efectuat stagii de cercetare în științe politice la Institut d’Études Politiques, iar în perioada februarie‑iunie 2002, un stagiu de cercetare postdoctoral în sociologie politica la Maison des Sciences de l’Homme. A participat cu comunicări științifice la numeroase sim­pozioane și conferințe și a publicat articole in revistele Memoria și Timpul. Este coautor al manualelor de istorie pentru clasele a X‑a și a XI‑a apărute la Editura Sigma în 2005 si 2006. Autor al trilogiei "Reeducarea în România comunistă" apărute la Editura Polirom, a lucrării "Organismele politicii românești (1948-1965)" apărută la Editura Vremea, coautor al lucrării "Procesele reeducării (1952-1960). Statul și dreptul. Instrumente de represiune ale dictaturii comuniste" apărute la Editura Matrix Rom.

Spune-ți părerea