Teologia mistică și dogmatică (8)

Creația (II). Lumea văzută

Dacă „cerul” despre care se vorbește în primul verset al Facerii trimite la lumea nevăzută, prin „pămîntul” la care se face referire în el se pare că trebuie să înțelem materia primă, informă, pe care Dumnezeu a creat-o din nimic și din care a format și orînduit apoi toate lucrurile și ființele lumii văzute. Despre această materie inițială pare a vorbi Moise (căruia textul îi este atribuit): „Și pămîntul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adîncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2). Această materie inițială, „netocmită”, cuprindea în sine toate stihiile sau elementele lumii materiale, deci și elementul acvatic, pe deasupra căruia „Se purta” Duhul Sfînt (încă de la început ni se înfățișează, mai mult implicit decît explicit, întreita dumnezeire: Tatăl, numit simplu – Dumnezeu; Fiul sau Cuvîntul – „Și a zis Dumnezeu…”; Duhul Sfînt – numit „Duhul lui Dumnezeu”).

În cele șase zile ale Creației, activîndu-Și energiile și dînd formă prin Cuvînt acestei materii originare, nu preexistente, ci de El Însuși create, Dumnezeu a făcut, rînd pe rînd: în „ziua întîi” Lumina (totuși nu poate fi vorba de lumina naturală, venită de la astre, ce vor fi create abia în „ziua a patra”, ci de dezlănțuirea energiilor divine, marcînd începutul lucrării creatoare a lui Dumnezeu, cum se poate deduce și de la Ioan 1, 10); în „ziua a doua” Cerul (abia acum, în versetele 6-8, este vorba de cerul văzut); în „ziua a treia” Pămîntul (cu mările și vegetația); în „ziua a patra” Astrele (prin care se înțeleg deopotrivă Soarele, Luna și celelalte corpuri cerești); în „ziua a cincea” Viețuitoarele din apă și din văzduh (fauna terestră pare să aparțină „zilei” următoare); iar în „ziua a șasea” Omul, regele Creației.

Pe versetele biblice (Facerea 1, 3-31) „zilele” Creației se distribuie astfel: Ziua întîi (3-5), Ziua a doua (6-8), Ziua a treia (9-13), Ziua a patra (14-19), Ziua a cincea (20-23), Ziua a șasea (24-31). În capitolul 2 (2-3) ni se spune că Dumnezeu Și-a încheiat „în ziua a șasea lucrarea Sa” și că „în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrările Sale”, drept care a binecuvîntat-o și a sfințit-o. Asupra creării omului – la care ne vom referi pe larg în subcapitolul următor – se mai revine însă și în capitolul 2 al Facerii (7-8; 18-23).

Teologia scolastică apuseană propune următoarele distincții în actul general al creării lumii văzute: I. Creatio prima (sau Opus creationis); II. Creatio secunda (cuprinzînd: a. Opus distinctionis și b. Opus ornatus). Ar fi vorba, deci, de o Creație primă (crearea din nimic a materiei originare) și de o Creație secundă, constînd din două lucrări consecutive: cea a distingerii sau despărțirii elementelor (a pămîntului de ape ș.a.m.d.) și cea a „împodobirii” universului (cu plante, animale etc.).

În Teologia dogmatică și simbolică (ed. cit., vol. 1, p. 501) citim: „În expunerea despre creație se observă așadar o succesiune temporală și o gradație, de la anorganic la organic, de la regnul vegetal la cel animal și, în sfîrșit, la om […]. Gradația în realizarea creației corespunde firii lucrurilor și apare ca necesară în ordinea acestora. Într-adevăr, începînd de jos în sus, fiecare regn și fiecare specie apare ca mijloc de existență și condiție pentru cele imediat superioare: cel anorganic pentru cel vegetal, cel vegetal pentru cel animal și toate la un loc pentru om. O specie superioară le presupune pe toate cele inferioare ei. Aceasta nu înseamnă că speciile inferioare ar fi cauzele producătoare ale speciilor superioare [cum crede materialismul evoluționist – n. n.]. Rolul speciilor inferioare în raport cu cele superioare se reduce la acela de a fi condiție de existență pentru cele din urmă, iar aceasta, de bună seamă, prin orînduirea voinței și înțelepciunii lui Dumnezeu. Existența fiecare specie și-o datorează însă unui act creator special al lui Dumnezeu, săvîrșit atît în legătură cu cele precedente, cît și cu cele următoare”. Scriptura ne învață: „Toate cîte a vrut Domnul a făcut în cer și pe pămînt, în mări și în toate adîncurile” (Psalmul 134, 6). Iar Sfîntul Grigorie Palama observă: „Pe toate le-a rînduit [Dumnezeu] ca pe o podoabă, după legătura rațiunilor lor, ca întregul să se poată numi, cu drept cuvînt, poboabă [kosmos]” (Capete despre cunoștința naturală, 23, în Filocalia rom., ed. cit., vol. 7, p. 436).

Ne e familiar că știința a cunoscut în ultimele veacuri confruntarea dintre creaționism și evoluționism. Au existat, deopotrivă, creaționiști necreștini și evoluționiști pretins creștini (ca gînditorul și savantul francez Pierre Teilhard de Chardin, ale cărui cărți au cunoscut, pe la jumătatea secolului XX, un succes zgomotos, dar trecător). O poziție coherent creștină nu poate admite totuși evoluționismul (care, în ultimă consecință, izgonește ideea Dumnezeului creator sau o înjosește pînă la blasfemie). Teoria evoluționistă a și fost îmbrățișată de altfel, cu unele rare excepții, tocmai de savanți sau gînditori declarat materialiști și atei. În ultima vreme au fost puse însă în evidență, cu tot mai multă pregnanță, dificultățile insurmontabile (atît din punct de vedere filosofic, cît și din punct de vedere strict științific) ale darwinismului și evoluționismului în genere*. La noi acestea se mai poartă încă, dintr-un fel de inerție marxistă, punîndu-se, din păcate, chiar de pe băncile școlii, o bază șubredă și limitată educației științifice și teoretice a tinerelor generații. Dar asupra acestor probleme vom avea prilejul să revenim.

Întorcîndu-ne la expunerea noastră dogmatică, să luăm în seamă o precizare foarte importantă a teologiei mai noi: „În descrierea biblică a creației trebuie să se facă o distincție între mesajul revelat, adică între conținutul revelației făcute lui Moise, și forma în care a fost exprimat acest conținut, [formă] care aparține mediului cultural semitic din perioada mileniului de dinainte de Hristos. Mesajul biblic este deci cunoscut prin revelație; el nu esre rodul evoluției ideilor sau speculațiilor cosmologice. Acest mesaj a fost exprimat în limba, conceptele și reprezentările specifice culturii Orientului Apropiat din acea vreme, care era îmbibată de miturile vechilor religii ale zonei (a se vedea și Isaia 51, 9 sau Psalmul 74, 14). Modul de reprezentare a cosmosului fizic aparține epocii în care a fost scrisă Facerea; pe atunci pămîntul era închipuit ca o suprafață plată, susținută de stîlpi sprijiniți în apele inferioare și protejată de un firmament [în textul biblic românesc: „tărie” – n. n.] deasupra căruia s-ar fi aflat apele superioare. Sf. Vasile cel Mare, în comentariul său la cele șase zile ale creației (Hexameronul), avertizează la rîndu-i că va face expunerea în termenii și reprezentările cosmologice ale timpului său. Facerea nu este deci un capitol de cosmologie propriu-zisă; de aceea, o presupusă incompatibilitate între Biblie și știință, între adevărurile uneia și ale celeilalte, este falsă” (Ion Bria, op. cit., p. 109).

În Teologia dogmatică și simbolică (ed. cit., vol. 1, pp. 502-503) aflăm și alte lămuriri: „Unii teologi mai noi, luînd în considerare geologia modernă, după care Pămîntul a ajuns la forma și organizarea lui de azi de-a lungul mai multor milioane și chiar miliarde de ani, deci într-un timp foarte lung, socotesc că termenul de zi din referatul biblic asupra creației trebuie înțeles ca epocă nedeterminată [s-a și încercat identificarea „zilelor” Creației cu diferite „ere” geologice – n. n.]. După această interpretare, în istorisirea biblică trebuie distinse fondul și forma. Fondul este constituit de adevărurile religioase și morale revelate, anume că Dumnezeu este Creatorul lumii și că toate făpturile – atît în originea, cît și în întreaga lor dezvoltare – atîrnă de El; forma este haina în care autorul Genezei a îmbrăcat aceste adevăruri, utilizînd expresii și imagini obișnuite în societatea și în vremea lui, bazate pe cunoștințele despre natură, firește rudimentare, ale acelei epoci. […] În legătură cu aceasta, vom observa că are importanță dogmatică numai ceea ce este obiect de credință, adică învățătură clară și determinată a Bisericii, pe temeiul izvoarelor Revelației, anume că Dumnezeu este Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute. Acesta este adevărul fundamental. Desigur nu fără însemnătate, dar totuși de o însemnătate mai redusă, este și faptul că în opera de creație se disting mai multe momente, care se succed într-o anumită ordine. Însă durata «zilelor» creației nu prezintă nici o însemnătate pentru credință. Tocmai de aceea sfintele sinoade nici nu s-au ocupat de această chestiune, lăsînd-o pe seama speculațiilor și combinațiunilor cugetării omenești, însă numai întrucît acestea nu contrazic adevărurile definitive ale credinței. […] În sfîrșit, se cuvine a fi notat și faptul, asupra căruia de multă vreme s-a atras atenția, că Sfînta Scriptură nu este o carte de științe naturale și nici nu vrea să facă vreo clipă știință naturală [ea urmărind, dimpotrivă, să arate temeiul supranatural al lucrurilor – n. n.]; iar referatul biblic despre crearea lumii și formarea ei nu vrea să fie o cosmogonie științifică și nu întrebuințează nici termeni, nici clasificări științifice. Sf. Scriptură vrea să arate doar că autorul lumii este Dumnezeu. […] Istoria biblică a creației nu este decît cea mai generală schiță despre originea lumii, atît cît este suficient pentru comunicarea adevărurilor religioase referitoare la creație, dar care poate fi completată în amănuntele pe care n-a intenționat să le dea și interpretată în lumina adevărurilor fundamentale de credință, precum și a eventualelor rezultate sigure ale științelor naturale” (sublinierile ne aparțin).

Nu există, așadar, contradicție obiectivă între religie și știință decît în măsura în care una încalcă domeniul celeilalte. Altminteri conflictul este doar în ordinea subiectivă, adică între oamenii care le reprezintă (a se vedea și René Guénon, La crise du monde moderne [trad. rom.: Criza lumii moderne, Editura Humanitas, București, 1993, mai ales p. 99]).

Nu-i lipsit de semnificație faptul că în Noul Testament, deși Mîntuitorul confirmă uneori, prin referințe răzlețe și indirecte, adevărul fundamental al referatului biblic despre Creație, nu se pune cîtuși de puțin accent pe probleme de cosmologie sau științe naturale, unele ca acestea nefiind esențiale în economia vieții religioase. Din punctul de vedere al creștinismului, credinciosul nu-i chemat la cunoaștere, ci la mîntuire. Problemele generale sau particulare ale cunoașterii profane nu sînt de importanță vitală pentru om, în sensul că nu sînt necesare mîntuirii veșnice. Se pot mîntui, în egală măsură, dacă sînt în bun raport cu Dumnezeu, prin credință și fapte, atît cel mai doct savant, cît și cel mai simplu dintre oameni. Nu cunoașterea omenească prețuiește dinaintea lui Dumnezeu, ci curățenia sufletească a omului, capacitatea lui de dăruire iubitoare către Creator și către semeni. Tocmai prin aceasta se deosebește creștinismul de anumite școli filosofico-religioase indiene, de gnosticism, de teozofie, de antropozofie sau de mai recentul new-age-ism – toate doctrine parareligioase, întemeiate pe primatul așa-zisei „cunoașteri inițiatice”, văzute ca o condiție sine qua non a „mîntuirii”, independent de harul divin. Dar multa știință nu este, singură, de nici un folos duhovnicesc, cum ne învață Apostolul, zicînd: „Toate îmi sînt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sînt îngăduite, dar nu toate zidesc” (I Corinteni 10, 23). Ba mai mult: știința îl poate sminti adesea pe om, ațîțîndu-i orgoliul și abătîndu-l de la calea credinței: „Cunoștința însă semețește, pe cînd iubirea zidește” (I Corinteni 8, 1). Mulți dintre cei ce s-au semețit prin cunoaștere „s-au rătăcit în gîndurile lor și inima lor cea neînțelegătoare s-a întunecat; zicînd că sînt înțelepți, au ajuns nebuni” (Romani 1, 21-22). De aceea îl sfătuiește Sfîntul Pavel pe ucenicul său, zicînd: „O, Timotei, păzește ceea ce ți s-a încredințat, depărtîndu-te de vorbirile deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credință” (I Timotei 6, 20-21).

Nu-i mai puțin adevărat că știința și cunoașterea în genere nu sînt nerecomandabile în sine și, prin urmare, nici Sfînta Scriptură și nici Sfînta Tradiție nu se pronunță împotriva legitimității lor, ci doar împotriva relei lor întrebuințări (acel „Crede și nu cerceta!”, pus abuziv pe seama întregului creștinism, nu are nimic de-a face cu învățătura creștină autentică, fiind o simplă deviză particulară a romano-catolicismului medieval, speriat de prea marele abuz de raționalism și formalism din teologia scolastică). Dimpotrivă, Apostolul Pavel recomandă: „Cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun!” (I Tesaloniceni 5, 21). Omul credincios, bun și drept poate „să cerceteze” cît voiește; știința – și pandantul ei, tehnica – nu e primejdioasă decît în măsura în care încape pe mîinile celor fără Dumnezeu. Omul de astăzi e, din păcate, mai mult decît oricînd, în situația de a proba pe propria-i piele adevărul acesta: „Toate sînt curate pentru cei curați; iar pentru cei întinați și necredincioși nimic nu este curat, ci li s-au întinat lor și mintea și cugetul” (Tit 1, 15). (continuare)

____________________________________

* Pen­­­tru o circum­scriere recentă şi autorizată a acestei pro­ble­matici, cf. , de pildă, Henry M. Morris, Gary E. Parker, What Is Creation Science, Master Books, 1999; trad. rom.: Introducere în ştiinţa crea­ţionistă, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000 (cartea include o amplă bibliografie – în ed. rom.: pp. 391-404).

____________________________________

Citiți și „Temeiurile și izvoarele creștinismului”:

Partea I: De la iudaism la creștinism
Partea a II-a: Iisus Hristos (I)
Partea a III-a: Iisus Hristos (II)
Partea a IV-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (I)
Partea a V-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (II)
Partea a VI-a: Sfînta Tradiție

Teologia mistică și dogmatică:

Partea I: Teologie și mistică
Partea a II-a: Teologie și dogmă
Partea a III-a: Dumnezeu – Sfînta Treime (I)
Partea a IV-a: Dumnezeu – Sfînta Treime (II)
Partea a V-a: Dumnezeu – Creatorul și Proniatorul lumii
Partea a VI-a: Energiile necreate
Partea a VII-a: Creația (I). Lumea nevăzută

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Spune-ți părerea